Ce m-a învățat citirea lentă despre scris

Citirea lentă - urmărirea cuvintelor cu degetul, deși fusese învățată să n-o facă, a condus-o pe Jacqueline Woodson la o viață în care scrie cărți savuroase. Într-un discurs liric, ea ne invită să încetinim și să apreciem poveștile care ne poartă în locuri unde nu credeam că vom ajunge și ne prezintă unor oameni pe care nu credeam că-i vom întâlni. „Nu despre asta e totul? Să găsești o cale, la sfârșitul zilei, de a nu te simți singur în această lume, și o cale de a simți că am schimbat-o înainte de a o părăsi?” întreabă ea.

A fost odată, demult, un Uriaș,

un Uriaș egoist, a cărui grădină minunată
era cea mai frumoasă din tot ținutul.

Într-o seară, Uriașul a venit acasă

și a găsit niște copii
jucându-se în grădina lui,

și s-a înfuriat.

„Grădina mea este grădina mea!”

a spus Uriașul.

Și a construit în jurul ei un zid înalt.

Autorul Oscar Wilde a scris povestea
„Uriașul cel egoist” în 1888.

Aproape o sută de ani mai târziu, Uriașul
s-a mutat în copilăria mea, în Brooklyn

și n-a mai plecat.

Am fost crescută
într-o familie religioasă,

și am crescut citind
atât Biblia cât și Coranul.

Orele petrecute citind,
atât religie cât și lecturi de recreere,

au depășit cu mult orele
de vizionat programe la televizor.

În orice zi, ne puteai găsi
pe frații mei și pe mine

citind ghemuiți
într-un colț al apartamentului,

uneori nefericiți,

fiindcă vara în New York City,
hidrantul explodează,

și spre marea noastră invidie,
îi puteam auzi pe prietenii noștri

jucându-se cu apa care țâșnea,

bucuria lor imensă făcându-se simțită
prin ferestrele noastre deschise.

Dar am învățat că,
pe măsură ce mă afund în lectură,

cu cât aloc mai mult timp
fiecărei propoziții,

cu atât aud mai puțin
zgomotul din lumea exterioară.

Astfel, spre deosebire de frații mei,
care citeau în viteză,

eu citeam lent,

foarte, foarte lent.

Eram acel copil
care urmărea cuvintele cu degetul,

până când am fost dezvățată să fac asta;
copiii mari nu citesc cu degetul.

În clasa a treia, eram puși să stăm
cu mâinile împreunate pe bancă,

să le desfacem doar pentru a da pagina,
apoi să revenim în aceeași poziție.

Învățătoarea noastră nu era crudă.

Erau anii '70,

iar scopul era să ne facă să citim
nu doar la nivelul nostru,

ci mult mai avansat.

Și mereu eram puși să citim mai repede.

Dar în liniștea apartamentului meu,
departe de privirea învățătoarei,

urmăream cuvintele cu degetul.

Și acel Uriaș egoist
mi-a spus din nou povestea lui,

cum se simțise trădat
de copiii care i se strecurau în grădină,

cum construise zidul înalt,

care îi ținea pe copii afară,

dar o iarnă cenușie
a căzut peste grădina lui

și a rămas acolo...

De fiecare dată când reciteam
învățam ceva nou

despre pietrele de pe drum
cu care trebuiau să se joace copiii

când erau dați afară din grădină,

despre gentilețea unui băiețel
care a apărut într-o zi,

și chiar despre Uriaș.

Poate că nu erau chiar așa furioase
cuvintele lui.

Poate că erau o pledoarie pentru empatie,

pentru înțelegere.

„Grădina mea este grădina mea.”

După mulți ani, am aflat
de un scriitor numit John Gardner

care numea asta „vis fictiv”

sau „vis de ficțiune”,

și am realizat că așa mă simțeam
în acea carte,

petrecând timpul cu personajele
și cu lumea creată de autor

în care eram invitată.

Copil fiind, știam că poveștile
erau menite să fie savurate,

poveștile voiau să fie lente,

și că unii autori petreceau luni,
poate ani de zile, scriindu-le.

Iar treaba mea ca cititor,

mai ales ca cititor care dorea
ca într-o zi să devină scriitor,

era să respect acea poveste.

Mult înainte de cablu sau internet
sau chiar de telefon,

erau oameni care împărtășeau idei
și informații și amintiri prin povești.

Este una din cele mai timpurii
forme de conectare tehnologică.

Era povestea a ceva mai bun
de-a lungul Nilului

care-i făcea pe egipteni să-l însoțească,

povestea unui mod mai bun
de păstrare a morților

care a adus rămășițele lui Tutankamon
în secolul XXI.

Acum mai mult de două milioane de ani,

când primii oameni
făceau unelte de piatră,

cineva trebuie să fi spus:
„Cum ar fi dacă...?”

Și altcineva și-a amintit povestea.

Fie că au spus-o prin cuvinte,
gesturi sau desene,

a trecut mai departe, în amintire:

fii atent și ascultă povestea.

Lumea e tot mai gălăgioasă.

Am trecut de la boxe portabile

la Walkman, la CD playere,

la iPod,

la orice cântec dorim, oricând vrem.

Am trecut de la patru canale
de televiziune din copilăria mea

la o infinitate de programe
transmise prin cablu.

Cu tehnologia care ne trimite
tot mai repede în timp și spațiu,

pare că vremea poveștilor
este dată la o parte,

adică chiar e scoasă din poveste.

Dar chiar dacă atașamentul nostru
față de povești se schimbă,

sau capcanele care transformă cartea
în audio sau Instagram sau Snapchat,

trebuie să ne amintim
urmărirea cuvintelor cu degetul.

Amintiți-vă că acea poveste,
indiferent în ce format,

ne-a dus întotdeauna în locuri
unde nu credeam că vom ajunge,

ne-a prezentat oameni
pe care nu credeam că-i vom cunoaște

și ne-a arătat lumi
la care nu am fi avut acces.

În timp ce tehnologia
se mișcă tot mai repede,

eu sunt mulțumită cu ceva tot mai lent.

Urmărind cuvintele cu degetul
am ajuns să scriu cărți

pentru oameni de toate vârstele,

cărți care trebuie citite lent,

care trebuie savurate.

Dragostea mea de a privi lumea
în profunzime și cu atenție,

de a mă transpune
pe mine însămi în ea, și făcând asta,

de a vedea
multiplele posibilități ale poveștii,

s-a dovedit a fi un dar,

fiindcă timpul pe îndelete

m-a învățat ceva
ce trebuia să știu despre scris.

Iar scrisul m-a învățat
tot ce trebuia să știu despre a crea lumi

unde oamenii pot fi văzuți și auziți,

unde experiențele lor pot fi acceptate,

și unde povestea mea,
citită sau auzită de altă persoană,

le-a inspirat ceva
ce a devenit o conexiune între noi,

o conversație.

Și nu despre asta este totul -

să găsim o cale, la sfârșitul zilei,
să nu ne simțim singuri în această lume,

și o cale de a simți
că am schimbat-o înainte de a o părăsi?

De la piatră la ciocan, de la om la mumie,

de la idee la poveste,
și totul rămas în amintite.

Uneori citim să înțelegem viitorul.

Alteori citim să înțelegem trecutul.

Citim să dispărem, să uităm
de vremurile grele în care trăim,

și citim să ne amintim
de cei ce au fost înaintea noastră,

și care au trăit vremuri mai grele.

Eu scriu din aceleași motive.

Înainte de a veni la Brooklyn, familia mea
trăia în Greenville, Carolina de Sud,

într-un cartier segregat numit Nicholtown.

Toți de acolo eram descendenții unui popor

căruia nu-i fusese permis
să învețe să scrie sau să citească.

Închipuiți-vă:

pericolul de a înțelege
cum literele formează cuvinte,

pericolul cuvintelor în sine,

al unui popor cu știință de carte
și poveștile lui.

Dar împotriva acestui pericol
de a fi amenințat cu moartea

pentru că păstram povestea,

poveștile noastre n-au murit,

fiindcă mai este încă o poveste
sub aceasta.

Și așa a fost dintotdeauna.

Cât timp am comunicat,

au existat straturi ale poveștii,

povești sub povești și altele sub ele.

Acesta este modul în care
povestea continuă să supraviețuiască.

Când am început să fac legătura
dintre modul cum am învățat să scriu,

modul cum am învățat să citesc

și un popor aproape redus la tăcere,

am realizat că povestea mea
era mai mare, mai veche și mai profundă

decât aș putea fi eu vreodată.

Și din această cauză, ea va continua.

Printre acești oameni aproape tăcuți

erau unii care nu învățaseră niciodată
să citească.

Descendenții lor,
acum generații ieșite din sclavie,

dacă erau mai înstăriți

merseseră la liceu,
la facultate, și chiar mai sus.

Unii, ca bunica și frații mei,
păreau că s-au născut citind,

ca și când istoria
se ferise din drumul lor.

Alții, ca mama mea,
au sărit în vagonul Marii Migrații,

care nu era tocmai un vagon,

luându-și adio de la Sud.

Dar iată povestea din poveste:

cei care au plecat și cei care au rămas

ducând cu ei istoria unei povești,

erau conștienți de faptul că scrisul
nu e singurul mod de a o păstra,

știau că pot sta pe verandă
încovoiați după o zi lungă

depănând molcom
o poveste pentru copiii lor.

Ei știau că își pot cânta poveștile
în arșiță, la cules de bumbac

și cultivând tutun,

știau că-și pot predica poveștile
și că le pot coase în pături colorate,

transformându-le pe cele mai dureroase
în ceva amuzant,

iar printre acele râsete,
depănau povestea unei țări

care a încercat iar și iar

să le fure trupurile,

spiritul

și povestea.

Copil fiind, am învățat să-mi imaginez
un deget invizibil

care mă purta de la un cuvânt la altul,

de la o propoziție la alta,

de la ignoranță la cunoaștere.

Când tehnologia continuă s-o ia la fugă,

eu continui să citesc lent,

știind că respect munca autorului

și puterea durabilă a poveștii.

Citesc lent să acopăr zgomotul

și să-mi amintesc de cei dinaintea mea,

care au fost probabil primii oameni
care au învățat să controleze focul

și au încercuit noua putere

a focului, luminii și căldurii.

Citesc lent pentru a-mi aminti
de Uriașul egoist,

cum a dărâmat acel zid

și i-a lăsat pe copii
să alerge prin grădina lui.

Citesc lent pentru a-i omagia pe strămoși,

cărora nu le era deloc permis să citească.

Și ei trebuie să fi avut cercuri de foc,

vorbind în șoaptă despre visurile lor,

despre speranțele lor, despre viitor.

De fiecare dată când citim, scriem
sau spunem o poveste,

pășim în cercul lor,

iar el rămâne intact.

Și puterea poveștii continuă să trăiască.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)