Fiul unui tată dificil

Toată viața Colin Grant a cutreierat peisajul emoțional dintre lumea lui și a tatălui său. Născut în Anglia din părinți jamaicani, Grant descrie întâmplări din comunitatea de imigranți și reflectează la modul în care a reușit să ierte un tată care l-a respins.

Iată fotografia unui bărbat
pe care mulți ani

am plănuit să-l ucid.

E tatăl meu,

Clinton George Grant, zis și Cearcăn.

I se spune Cearcăn
fiindcă are mereu pungi sub ochi.

Pe la 10 ani eu și frații mei

visam să răzuim otrava
de pe hârtia de muște

ca să i-o punem în cafea,

să pisăm sticlă și să i-o presărăm
în micul dejun,

să desfacem mocheta de pe scări
ca să cadă și să-și rupă gâtul.

Însă, a doua zi, nu călca niciodată
pe treapta cu pricina,

ieșea din casă fără să fi gustat cafeaua
sau fără să mănânce ceva.

Mulți ani m-am temut că tata va muri
înainte să apuc să-l ucid eu.

(Râsete)

Până când mama i-a cerut să plece
și să nu se mai întoarcă,

Cearcăn fusese un căpcăun înfricoșător.

Mereu era gata să explodeze de furie,

cam ca mine, după cum observați.

Lucra noaptea la Vauxhall Motors,
în Luton,

și pretindea liniște deplină în casă.

Când veneam de la școală la 15.30,
ne înghesuiam în fața televizorului

și, ca niște spărgători de seifuri,

învârteam butonul de volum
până abia se auzea.

Uneori, pe vremea aia,
cu atâtea șâșâituri în casă,

îmi imaginam că suntem

ca un echipaj german într-un submarin
de-a lungul coastelor oceanului,

în timp ce la suprafață patrula
Măria Sa Cearcăn,

gata să ne torpileze la primul sunet.

Lecția a fost: „Nu atrage atenția
nici în casă, nici în afara ei.”

Poate e o lecție pentru imigranți.

Trebuia să trecem neobservați, așa că
nu exista comunicare între noi și Cearcăn

iar sunetul după care tânjeam,

ca atunci când ești copil și vrei
când tata vine acasă să fie bucurie,

aștepți să auzi cum se deschide ușa.

Ce așteptam noi era ca ușa să se închidă,
semn că a plecat și nu se mai întoarce.

Timp de trei decenii nu l-am zărit pe tata
și nici el pe mine.

Nu ne-am vorbit în trei decenii,

până când, acum vreo doi ani,
mi-am zis să-mi îndrept atenția spre el.

„Ești urmărit. Chiar ești.
Ești urmărit.”

Era mantra lui pentru noi, copiii lui;
ne tot repeta asta.

Era în anii 1970, în Luton,
unde lucra la Vauxhall Motors,

el care era jamaican.

Voia să spună că tu,
copilul unui imigrant jamaican,

ești urmărit,
oamenii vor să știe pe ce cale o iei

și dacă te conformezi stereotipului
națiunii-gazdă despre tine:

bun de nimic, leneș,
menit unei vieți de infractor.

Ești urmărit,
deci înșală-le așteptările!

În acest scop, Cearcăn și prietenii lui,
majoritatea jamaicani,

prezentau lumii
un fel de „bella figura” jamaicană:

arată lumii partea bună,
fața prezentabilă.

Dacă ați văzut imagini ale celor
care veneau din Caraibe prin anii '40 -'50

poate ați remarcat că mulți bărbați
purtau pălării trilby.

Tradiția asta nu exista în Jamaica.

Au inventat-o când au ajuns aici.

Voiau să se prezinte
așa cum doreau să fie percepuți,

așa încât felul în care arătau
și numele adoptat, să-i definească.

De exemplu, „Cearcăn” e chel
și are pungi sub ochi,

„Cizme Îngrijite”
e pretențios la încălțăminte,

„Îngrijoratul” e mereu îngrijorat,

„Ceasul” are un braț mai lung
decât celălalt,

(Râsete)

iar favoritul meu era „Haine de vară”:

ajuns aici din Jamaica prin anii 1960,

ținea să poarte costume de vară
indiferent de vreme.

Studiindu-le viața, am întrebat-o pe mama
ce s-a ales de „Haine de vară”?

Mi-a zis: „A răcit și a murit.”

(Râsete)

Dar oameni ca el ne-au învățat
importanța stilului.

Poate au exagerat cu stilul lor,

pentru că credeau
că nu sunt considerați civilizați.

Și-au transferat atitudinea sau anxietatea
generației, nouă, generației următoare,

într-atât încât, copil fiind, cum auzeam
vreo știre la TV sau radio,

despre cineva de culoare
care comisese o crimă

– jaf, omor sau spargere –

ne indignam odată cu părinții,

pentru că acei oameni ne dezamăgeau.

Nu te reprezinți doar pe tine,
ci întregul grup.

Era îngrozitor să fii nevoit să accepți

că poate și tu vei fi perceput la fel.

Acolo trebuia făcut ceva.

Tata și mulți colegi de-ai lui

transmiteau ceva, dar nu primeau răspuns.

Puteau transmite, dar nu puteau primi.

Noi trebuia să păstrăm liniștea.

Când tata ne vorbea
era din adâncul minții lui.

S-au agățat de convingerea
că îndoiala îi va submina.

Dar când muncesc acasă și scriu,

după o zi de scris, mă grăbesc jos,

dornic să povestesc despre
Marcus Garvey sau Bob Marley

și cuvintele îmi ies pe gură ca fluturii.

Sunt așa de entuziasmat
încât copiii mă opresc:

„Tati, nimănui nu-i pasă.”

(Râsete)

Dar de fapt le pasă, fac trecerea.

Cumva își găsesc drumul către tine.

Își clădesc viețile
pe baza poveștilor despre a ta,

cum și eu am făcut cu părinții mei,
cum poate și Cearcăn a făcut cu tatăl lui.

Asta am realizat mai clar
pe când îi documentam viața,

și am înțeles zicala amerindienilor:

„Nu critica omul
dacă n-ai mers în mocasinii lui”.

Studiindu-i viața, a fost ușor să descriu

viața caraibienilor în Anglia anilor 1970,

cu boluri cu fructe de plastic,

tavan din plăci de polistiren,

canapele mereu învelite în plasticul
transparent în care le cumpărasem.

E mai greu de portretizat
peisajul emoțional dintre generații.

Zicala veche, că înțelepciunea
vine cu vârsta, nu-i adevărată.

Cu vârsta vine fațada de respectabilitate
și o fațadă de adevăruri neplăcute.

Dar adevărul e că părinții mei
– mama de fapt; tata s-a raliat ideii –

nu aveau încredere în educația de stat.

Ascultați cum vorbesc.

Au hotărât să mă trimită
la o școală privată.

Dar tata lucra la Vauxhall Motors.

E greu să plătești o școală privată
și să hrănești o armată de copii.

Când mă duceam la școală
pentru examenul de admitere

și tata i-a spus preotului
– era o școală catolică –

că vrea „heducație” mai bună pentru băiat,
(head: „cap”)

dar el, tata,

nu era în stare să ia foc,
darămite un examen.

Ca să-mi plăteasca școala
a trebuit să facă niște lucruri dubioase.

Tata a plătit școala
vânzând clandestin, la colț de stradă.

Lucrurile s-au complicat pentru că tata...

Apropo, asta nu era mașina lui,
ar fi vrut el, dar avea un Mini hodorogit,

Fiind un jamaican venit în țara asta,
n-a avut niciodată carnet de conducere,

n-a avut niciodată
asigurare sau vinietă sau ITP.

Zicea: „Știu să conduc.
La ce-mi trebuie aprobarea statului?”

Era complicat când ne oprea poliția,
și ne oprea cam des.

Mă impresiona
modul în care vorbea cu poliția.

Îl promova imediat pe polițist:

plutonierul Bloggs devenea
inspectorul Bloggs în conversație

și ne făcea semn să plecăm, fericit.

Tata făcea cum se spune în Jamaica:
„Fii deștept și fă pe prostul.”

Dar dădea și impresia
că era minimalizat, inferior polițistului

– aveam 10 ani, înțelegeam asta –
dar era și ambivalență față de autorități.

Pe de-o parte autoritatea era batjocorită,

dar pe de alta, i se arăta respect.

Caraibienii ăștia
se supuneau orbește autorităților,

contrastant și ciudat cumva,

pentru că imigranții sunt oameni curajoși:
își părăsesc casele.

Tata și mama au părăsit Jamaica
și au călătorit 6000 km,

și totuși călătoria i-a infantilizat.

Erau timizi și la un moment dat
ordinea naturală s-a inversat,

copiii devenind părinți ai părinților lor.

Aveau un plan pe 5 ani: să muncească,
să strângă ceva bani și să se întoarcă.

Dar din 5 s-au făcut 10 ani,
10 au devenit 15,

și fără să-ți dai seama, schimbi tapetul,
iar atunci știi că o să rămâi aici.

Chiar dacă părinții
credeau că vor fi aici temporar

noi copiii, știam că jocul s-a terminat.

Cred că simțeau că sunt nevoiți

să renunțe la idealurile
pentru viața pe care o visau.

Realitatea era foarte diferită.

La fel și cu încercarea lor
de a-mi oferi o educație.

Au început procesul,
dar tata nu a continuat.

A rămas să mă educe mama

și, vorba lui George Lamming,

mama mi-a fost tată.

Chiar și în absența lui,
mantra veche a rămas: „Ești urmărit.”

Grija asta exagerată duce la anxietate,
încât chiar după mulți ani,

cercetând de ce atât de mulți
tineri de culoare

sunt diagnosticați cu schizofrenie
– de 6 ori mai mult decât ar fi normal –

nu m-a surprins să aud psihiatrul spunând:

„Oamenii de culoare
sunt educați în paranoia.”

Mă întreb ce-ar spune Cearcăn.

Acum și eu am un băiat de 10 ani,

și m-am gândit la Cearcăn
și am pornit în căutarea lui.

Era în Luton, avea acum 82 de ani,

nu-l văzusem de peste 30 de ani.

Când a deschis ușa, am văzut un omuleț

cu ochi zâmbitori și jucăuși, care zâmbea.

Nu-l mai văzusem zâmbind
și eram foarte derutat.

(Râsete)

Ne-am așezat – avea un prieten
din Caraibe la el, depănând amintiri –

tata mă privea ca și cum aș putea
dispărea în mod miraculos,

la fel cum am apărut.

I-a zis prietenului său:

„Băiatul ăsta și cu mine avem
o legătură profundă,

foarte, foarte profundă.”

Dar eu n-am simțit-o,
iar dacă totuși exista un puls,

era foarte slab sau inexistent.

M-am simțit atunci ca și cum sunt examinat
pentru rolul de fiu al lui tata.

Când mi-a apărut cartea,
a primit recenzii bune în ziare naționale,

dar în Luton lumea nu citește
The Guardian, ci Luton News.

În Luton News s-a scris despre carte
un articol cu titlul:

„Cartea care ar putea pune capăt
unei rupturi de 32 de ani.”

Am înțeles că ar putea reprezenta
prăpastia dintre generații,

dintre cei ca mine
și generația tatălui meu,

dar tradiția de a scrie memorii
sau biografii în Caraibe, nu există.

Există tradiția să nu vorbești
de ale tale în public.

Am acceptat titlul, gândindu-mă că poate

va genera conversații pe care
nu le-am purtat niciodată.

Poate va închide
prăpastia dintre generații.

Ar putea fi un instrument de vindecare.

Începusem să simt că tata ar vedea cartea

ca pe un act de devotament filial.

M-am înșelat amarnic!

Pe Cearcăn îl rodea ceea ce lui i se părea

o expunere publică a defectelor lui.

Îl rodea că l-am trădat.

S-a dus la ziar a doua zi
cerând dreptul la replică.

Și i s-a acordat, cu titlul:

„Cearcăn își ia revanșa”

A fost o poveste strălucită
a trădării mele.

Nu mai eram fiul lui.

Considera că i-am compromis onoarea
și nu putea să permită asta.

Trebuia să își recupereze
demnitatea și așa a făcut.

Chiar dacă inițial am fost dezamăgit,
am ajuns să-i admir atitudinea.

Încă avea sânge în vine, la 82 de ani.

Dacă asta însemna să ne întoarcem
la încă 30 de ani de tăcere,

tata ar fi spus: „Dacă așa e, așa să fie!”

După jamaicani nu există fapte,

ci doar interpretări.

Toți ne spunem acele versiuni ale faptelor
pe care le putem accepta cel mai ușor.

Fiecare generație construiește un edificiu
pe care nu vrea sau nu-l poate dezasambla.

Dar scriind despre versiunea mea,
interpretarea începea să mi se schimbe

și mă detașam de ea.

Nu-l mai uram pe tata.

Nu mai voiam să moară sau să-l omor

și mă simțeam eliberat,

mult mai liber decât mă simțisem vreodată.

Mă întrebam dacă eliberarea aceasta
i-o puteam transfera și lui.

În această primă reuniune

mi-am dat seama că am foarte puține poze

cu mine când eram mic.

Ăsta sunt eu, la 9 luni.

În fotografia originală
Cearcăn, tata, mă ținea în brațe,

dar când s-au despărțit ai mei,

mama l-a excizat
din toate aspectele vieții noastre.

A luat foarfecele și l-a tăiat
din toate fotografiile.

Timp de ani de zile mi-am spus
că adevărul fotografiei ăsteia

e că sunt singur, fără sprijin.

Dar o poți privi și altfel.

Fotografia asta
are potențialul unei reuniri,

potențialul de a fi reunit cu tata.

În dorința de a fi ținut în brațe de tata,
l-am pus eu pe el în lumină.

În prima reuniune au existat momente
incomode și tensionate

și ca să reducem tensiunea
ne-am hotărât să mergem la o plimbare.

Plimbându-ne, mi-am dat seama
că mă întorceam la a fi copil,

chiar dacă acum eram mult mai înalt,
aveam cu vreo 30 cm mai mult decât tata,

el încă era un om mare
și încercam să țin pasul cu el.

Mi-am dat seama că mergea
ca și cum era sub observație

dar i-am admirat mersul.

Mergea ca un bărbat de partea învinsă
în finala Cupei Angliei,

urcând scările să primească
medalia de condoleanță.

Exista demnitate în înfrângere.

Mulțumesc.
(Aplauze)