Vremurile periculoase cer să fim femei periculoase

Pat Mitchell nu mai are nimic de demonstrat, cu atât mai puțin de pierdut - ea a devenit o „femeie periculoasă”. Nu genul care să ne inspire frică, zice ea, ci genul neînfricată: o forță care nu e de neglijat. Prin acest puternic apel la acțiune, Mitchell invită toate femeile, bărbații și aliații lor să i se alăture în îmbrățișarea riscurilor necesare pentru a construi o lume în care siguranța, respectul și adevărul vor acoperi, prin strălucirea lor, vălul de întunecime al vremurilor în care trăim.

De curând,

mă prezint,
în fața tuturor celor care ascultă,

ca fiind o femeie periculoasă.

(Aplauze)

Ei bine, o declarație atât de îndrăzneață

pare, încă, puțin periculoasă,

dar este, totodată, justificată.

În această perioadă a vieții mele,

aproape de vârsta de 77 de ani,

Am..

(Aplauze)

Ador când oamenii îți aplaudă vârsta..

(Râsete)

dar primesc aplauzele.

(Aplauze)

Aproape de 77 de ani, realizez
că nu mai am nimic de demonstrat,

nimic de pierdut,

și vreau ca lucrurile
să se întâmple repede.

Ritmul autentic către egalitate este lent,

creșterea sexismului și a rasismului,

violența împotriva femeilor și a fetelor..

Și mă irită, de asemenea,

cei care neagă încălzirea globală,
de fură viitorul

copiilor și nepoților noștri.

Prieteni, trăim în vremuri periculoase.

Și astfel de vremuri cer
ca toți să fim mai periculoși.

Ce vreau să zic prin asta?

Nu mă refer la a inspira frică.

Nu vorbesc de genul acesta e periculos.

Mă refer, în schimb,
la a fi mai puțin neînfricați.

Mă refer la rostirea adevărul,

atunci când am fi mai în siguranță
păstrând tăcerea.

Mă refer la a vorbi
în numele celor absenți,

în special în acele locuri
în care se iau decizii

despre viețile și corpurile noastre.

Trebuie să fim în acele locuri,

apărându-ne unele pe altele,

sfidând constructul social

care ne îndeamnă,
în special pe noi, fetele și femeile,

să fim în competiție, să ne comparăm,

să ne criticăm.

Trebuie să punem punct acestui lucru.

Trebuie să luăm atitudine

împotriva politicilor și politicii

care vor să ne separe și să diminueze
puterea noastră colectivă,

a comunității globale de femei,

și a bărbaților și a aliaților

care sunt de partea noastră.

Declarația de femeie periculoasă
vine și cu asumarea tuturor riscurilor

necesare pentru a crea o lume în care
femeile și fetele sunt în siguranță

atât acasă, cât și la locul de muncă,

o lume în care vocile lor
sunt reprezentate

și respectate,

unde contează fiecare vot,

iar planeta e protejată.

Și toate acestea sunt posibile.

Pentru că suntem pregătite.

Suntem mai bine pregătite decât
oricare generație de dinaintea noastră,

avem mai multe resurse
și mai multe conexiuni.

În multe părți ale lumii,
speranța de viață e mai mare ca niciodată.

Femeile de peste 65 de ani prezintă
cea mai mare creștere de pe Pământ,

și au potențialul de a deveni
și cele mai puternice.

Ei bine...

(Aplauze)

Ce mai schimbare!

Nu demult, femeile ca mine,
trecute de menopauză,

erau considerate inutile,

sau chiar nebune.

Valoarea noastră consta în îngrijirea
familiei și apoi a nepoților,

etapă pe care o ador.

Dar am fost date la o parte

și îndemnate să ne retragem
la fotoliile de legănat.

Dar noi, femeile pe panta periculoasă
de 60 de ani,

nu ne retragem.

Ne refacem...

(Aplauze)

ajutându-ne de tot ce știm și am făcut...
și asta nu e puțin...

pentru a redefini conceptul de vârstă

și din perspectiva realizărilor
și a reușitelor.

Însă conceptul de a deveni periculos
nu se referă la atingerea unei vârste,

căci oricum, la ambele extreme
ale spectrului de vârstă,

fete și femei curajoase se ridică

și își asumă riscul de a crea schimbări.

Personal, am început să îmi asum riscuri
de la o vârstă fragedă.

Am fost nevoită,

ori altfel, viața mea ar fi întâmpinat
barierele obișnuite

pentru o fată care a copilărit
în partea rurală a Sudului,

fără bani, fără conexiuni,

și fără influență.

Dar un lucru nu a avut bariere,

și acela era curiozitatea mea
despre lumea din afara orașului meu mic,

care depășea mințile limitate
ale unui Sud încă segregat,

o lume pe care o întrezăream
în jurnalele de știri

de la singurul cinematograf din oraș,

o lume de care m-am apropiat mult mai tare

cunoscând-o pe doamna Shirley Rountree,
profesoara de engleză din clasa a opta.

Din minutul în care și-a făcut apariția
în clasă

și am zgomotul tocurilor înalte,

am știut că e o femeie puternică,

avea un păr perfect
și purta un ruj roșu consacrat,

era coordonată cromatic perfect,
din cap până-n picioare.

Voiam să fiu ea.

Din fericire, mi-a devenit primul mentor
și m-a ajutat să devin eu.

Cu sprijinul dânsei,
am primit o bursă la facultate,

prima din familia mea,

și așa am ajuns
la o mare universitate de stat,

tocmai în mijlocul a două mari mișcări
pentru justiție socială:

drepturile civile pentru afro-americani

și drepturile egale pentru femei.

M-am alăturat cu entuziasm amândurora,

ca să descopăr mai apoi că spiritul meu
activist descoperit de curând

precum cel feminist, efervescent,

se găseau deseori în conflict cu nevoia
mea înrădăcinată de a fi pe placul tuturor

și de a fi populară.

În prima mea funcție de cadru universitar,
am încălcat regulile,

încurajând studenții să mi se alăture
la marșurile de protest.

Atunci când am aflat că un coleg bărbat,

având aceeași experiență
și educație ca și mine,

era plătit mai bine,

am lansat un protest personal.

Când cererea de mărire mi-a fost respinsă,

cu scuza că respectivul avea
o familie de întreținut,

am zis că și eu la fel,
fiind o mamă singură.

Dar am renunțat la protest,
pentru a-mi păstra locul de muncă.

Astăzi, milioane de femei
fac același compromis,

rămânând la locul de muncă
fără un salariu egal

pentru o muncă egală.

Iar eu, fiind una dintre primele femei
din televiziune în anii '70,

Am fost avertizată că dacă
mă concentrez pe poveștile femeilor

îmi limitez oportunitățile în carieră

și poate chiar așa a fost.

Dar am ajuns să produc și să fiu gazda
unor emisiuni revoluționare pentru femei,

reușind, în același timp,

să nu suflu o vorbă

despre hărțuirea sexuală

și să ascult consultanții
angajați să îmi dea sfaturi

în legătură cu înfățișarea mea.

„Fă-te blondă.”

M-am făcut.

„Coboară-ți vocea.”

Am încercat.

„Mărește decolteul.”

N-am făcut-o.

(Râsete)

Am purtat, însă, costume din acelea urâte
de prezentator TV,

cu eșarfele care aduc oarecum
a cravată de bărbat.

Iar mai încolo, ajunsă la pozițiile
de putere din presă,

deseori ca prima sau singura femeie,

conștientă fiind că eram judecată
prin prisma filtrului de gen,

m-am zbătut, din când în când,

să găsesc echilibrul între a fi
un lider pentru femei

și a nu fi definită întru totul
drept un lider care e femeie.

Dar azi, sunt mândră să fiu cunoscută
exact așa.

(Aplauze)

Ca activistă, susținătoare și feministă,

iar acum, în calitate
de femeie periculoasă,

nu îmi mai pasă ca înainte
de ce spun alții,

și știu să exprim mai clar
ce gândesc și ce simt.

Vreau să mă fac bine înțeleasă:

sunt conștientă că sunt privilegiată
pentru că pot să fac asta,

să îmi spun adevărul.

Și să stau aici astăzi,

având această oportunitate

de a vă vorbi despre femei și putere,

observați că nu am spus femei la putere.

Nu cred că așteptăm
să ne ofere cineva puterea.

Cred că deja suntem puternice.

(Aplauze)

Avem nevoie, în schimb, de mai multe
oportunități de a o revendica și folosi,

de a o da mai departe.

Și da, știu,

există femei cu putere
care nu știu să o folosească înțelept

și care nici nu o dau mai departe.

Am auzit, ca și voi, sunt sigură,

povești de genul:

„Cel mai rău șef pe care l-am avut
era femeie...”

Și cu toții putem să dăm exemple
de femei lider care nu ne-au făcut cinste.

Dar putem să schimbăm toate astea

cu o idee simplă, dar strălucită

auzită de la o politiciană periculoasă
din New York, care își asumă riscuri,

pe nume Bella Abzug.

Bella zicea: „În secolul 21,

femeile vor schimba natura puterii,

mai degrabă decât va schimba puterea
natura femeii.”

Din clipa în care am auzit asta...

(Aplauze)

mi-am zis:
„Acesta e apelul nostru la acțiune.

E cea mai mare oportunitate a noastră.”

Și ca jurnalistă și activistă,

am văzut această ideea în acțiune,

documentând poveștile femeilor de ambele
baricade ale conflictelor de lungă durată,

reunindu-se și sfidând noțiunea
de putere oficială,

creând alianțe, găsind propriile căi
de oprire a violenței în comunitățile lor.

Și ca activistă am călătorit în locuri

unde e periculos să te naști femeie,

precum partea estică a Congoului,

unde corpurilor feminine
li se declară război.

Acolo, într-un centru de vindecare
și conducere, numit City of Joy,

femei congoleze curajoase
transformă durerea în putere,

pregătind supraviețuitoarele
hărțuirii sexuale

pentru ca acestea să se întoarcă
ca lideri în satele lor.

La summiturile recente pe tema climei,

am observat lidere
acționând din spatele cortinei,

departe de atenția publică,

asigurându-se că negocierile
în vederea unui acord global privind clima

continuă să avanseze.

Așadar, așa cum mergem înainte
atât în viețile noastre, cât și la muncă,

având tot mai multă putere și influență,

haideți să reformăm natura puterii,

demontând unele dintre barierele care
stau în picioare pentru cei care urmează,

susținând și zbătându-ne

pentru o reprezentare mai corectă,
mai adevărată și mai egală

în fiecare încăpere și la fiecare masă.

Trebuie să vă avertizez, însă:

susținerea unei femei

pentru o poziție deschisă sau o promovare

vă poate pune în situația
de a auzi replica:

„Ai jucat cartea femeii”

sau pe cea a „rasei”,

dacă e cazul unei femei de culoare.

Am trecut prin această experiență,
și sunt sigură că și voi.

„Demarați, cumva, un program
de discriminare pozitivă, aici la PBS?”

întreba unul dintre membrii comitetului,
când eu, aleasă de curând președinte,

am anunțat primele angajări,
cinci femei calificate.

Ei bine, discriminarea mea pozitivă a fost

faptul că i-am cerut echipei de recrutare
o listă cu candidați

care să includă numele femeilor
și al persoanelor de culoare

care s-au întâmplat să fie, în opinia mea,

chiar cei mai buni candidați
pentru poziția respectivă.

Zic femeilor periculoase

și aliaților noștri:

este timpul să jucăm cartea femeii,

pe cea a rasei,

este timpul să jucăm toate cărțile.

(Aplauze)

Nu pentru a câștiga jocul puterii,

ci pentru a ne asigura că lucrurile
vor merge mai bine

pentru toată lumea.

Este timpul, de asemenea,

să ne debarasăm de teoria deficienței,

cea conform căreia

doar una dintre noi are loc în vârf,

astfel încât trebuie
să ne protejăm teritoriul,

și să nu ne facem prieteni sau aliați.

Schimbarea naturii puterii

convertește „protejează-ți teritoriul”
în „împarte-ți teritoriul”,

încurajează coalițiile,

pune bazele alianțelor,

întărește și susține prieteniile.

Prietenele mele sunt sursa mea
de energie regenerabilă.

(Aplauze)

Același lucru îl pot spune și despre
mentorii mei, eroii mei,

susținătorii, sponsorii mei,

precum toate mijloacele prin care putem fi
și suntem acolo una pentru cealaltă.

Putem deveni propriile surse
de putere regenerabilă

una pentru cealaltă.

Și pe parcurs,

trebuie să avem mai mare grijă de noi,

iar la asta eu nu sunt
cel mai bun exemplu.

Nu meditez.

Nu fac exerciții regulat.

Dar trăiesc în stil aerobic.

(Râsete)

(Aplauze)

Deoarece nu cred că putem fi periculoși

de pe margine,

și sunt atâtea de făcut.

Așa că hai să ne folosim toată puterea.

Ce spuneți de puterea banilor?

Haideți să alocăm mai mulți bani
folosiți în scop filantropic,

donațiile pentru campanii,

fondurile noastre de investiții,

pentru a spori egalitatea
pe plan economic și politic.

Haideți să creștem puterea
deținută de presă și tehnologie

care este, literalmente,
chiar în mâinile noastre,

pentru a ne ridica reciproc
poveștile și ideile,

pentru a cultiva politețea,

pentru a căuta adevărul,

ce se diminuează,

amenințând societățile libere și deschise.

Da, avem tot ce ne trebuie
pentru a ne dezvolta comunitățile.

Dar cel mai bun lucru pe care-l avem,

și de care trebuie să ne amintim,

este să fim alături una de cealaltă.

Vom merge înainte împreună,

dorind acum să ne asumăm riscuri,

să fim mai neînfricate,

să ne exprimăm, să ne pronunțăm

și să fim acolo

una pentru cealaltă.

George Bernard Shaw a scris

că el crede în opinia sa, conform căreia
viața lui îi aparține comunității,

și cu cât lucrează mai mult,
cu atât va trăi mai mult,

iar atunci când va muri
voia să fie cu adevărat epuizat.

În continuare a scris:

„Viața, pentru mine, nu este
o lumânare care se consumă rapid,

ci o torță somptuoasă

pe care am apucat-o pentru un moment,

înainte să o predau
generațiilor următoare.”

Nici eu, la rândul meu, nu îmi văd viața
ca pe o lumânare care arde rapid,

deși am ars-o la ambele capete.

(Râsete)

Dar vreau ca ea, la fel și eu,

să fim bine uzate pe când voi muri.

Însă, în acest punct
al drumului meu în viață,

nu îmi predau torța.

O țin mai sus ca niciodată,

cu îndrăzneală, strălucitoare,

și vă invit să mi vă alăturați
în lumina ei periculoasă.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)