Este oare viața lipsită de sens? Și alte întrebări absurde - Nina Medvinskaya

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/is-life-meaningless-and-other-absurd-questions-nina-medvinskaya

Albert Camus crescuse într-un mediu plin de violență. Patria sa, Algeria, fusese prinsă în conflict. Își pierduse tatăl în Primul Război Mondial. Fiind martorul devastării celui de-al Doilea Război Mondial, Camus crescuse deprimat. Care era sensul acestor eterne vărsări de sânge și suferințe? Și dacă lumea era lipsită de sens, viața noastră ar mai avea vreo valoare? Nina Medvinskaya explorează filosofia absurdului a lui Camus.

Lecție de Nina Medvinskaya, regie de Avi Ofer.

Albert Camus crescuse
înconjurat de violență.

Patria sa, Algeria, fusese prinsă

în conflictul dintre nativii algerieni
și europenii francezi colonizatori.

Își pierduse tatăl
în Primul Război Mondial

și a fost considerat inapt
pentru a lupta în cel de-al doilea.

Suferind de tuberculoză în Franța
și înfruntând devastarea războiului

ca jurnalist de rezistență,
Camus a crescut deprimat.

El nu a putut înțelege sensul
acestor vărsări de sânge și suferințe.

Se întreba: „Dacă lumea nu ar avea sens,

viețile noastre ar mai avea vreo valoare?”

Mulți dintre contemporanii lui Camus
explorau întrebări similare,

sub înfățișarea unei filozofii noi
numită existențialism.

Existențialiștii spuneau că oamenii
se nasc ca „tabula rasa”,

fiecare fiind responsabil de a-și crea
sensul vieții într-o lume haotică.

Însă Camus a respins
curentul lor de gândire.

El susținea că oamenii s-au născut
cu o fire umană comună

care îi unea în scopuri comune.

Un scop era căutarea sensului
în pofida cruzimii arbitrare a lumii.

Camus considera dorința omenirii
de a afla sensul

și indiferența tăcută a universului
drept două piese de puzzle incompatibile

și considera absurdă
încercarea de a le potrivi.

Această presiune a devenit nucleul
filozofiei absurdului a lui Camus,

în care susținea că viața
în sine este inutilă.

Explorarea modului de a trăi
o viață lipsită de sens

a devenit firul logic din spatele
creației timpurii a lui Camus,

pe care o numea „ciclul absurdului”.

Vedeta acestui ciclu
și primul său roman publicat

oferă un răspuns cam sumbru.

„Străinul” povestește despre Meursault,
un tânăr detașat emoțional

care nu conferă prea mult sens la nimic.

El nu plânge la înmormântarea mamei sale,

sprijină planul vecinului său
de a umili o femeie

și chiar comite o crimă violentă,
însă Meaursault nu simte vreo remușcare.

Pentru el lumea e fără rost,
iar judecata morală nu-și are loc.

Această atitudine creează ostilitate

între Meursault și societatea civilizată
în care trăiește,

astfel crescându-și înstrăinarea
până în punctul culminant al romanului.

Spre deosebire de protagonistul său,

Camus a fost apreciat
pentru filozofia sa sinceră.

„Străinul” l-a adus pe culmile faimei
și Camus a continuat să scrie lucrări

ce explorau valoarea vieții
pe fundalul absurdității;

multe dintre ele reveneau
la aceeași întrebare filozofică:

dacă viața e lipsită de sens,

sinuciderea ar putea fi
unicul răspuns rațional?

Răspunsul lui Camus
a fost un „nu” categoric.

S-ar putea să nu fie nicio explicație
pentru lumea noastră nedreaptă,

însă alegerea vieții e cea mai profundă
expresie a libertății noastre.

Camus explică acest fapt
în unul din faimoasele sale eseuri

care se bazează
pe mitul grec al lui Sisif.

Sisif a fost un rege care a înșelat zeii

și a fost condamnat pe veșnicie

să urce un bolovan
până în vârful unui deal.

Cruzimea pedepsei lui
constă în simpla inutilitate,

însă Camus susține că omenirea
se află în aceeași situație.

Și doar atunci când acceptăm
inutilitatea vieții noastre

vom putea face față absurdului
ținând capul sus.

Precum zice Camus când regele alege
să-și reînceapă sarcina necontenită:

„Trebuie să ne imaginăm
că Sisif e fericit.”

Contemporanii lui Camus
nu prea acceptau inutilitatea.

Mulți existențialiști pledau
pentru revoluție violentă

pentru a distruge sistemele care-i privau
pe oamenii de putere și scop.

Camus a răspuns cu al doilea set
de lucrări: ciclul revoltei.

În „Rebelul” el a explorat rebeliunea

drept o acțiune creativă
și nu una destructivă.

Camus credea că inversarea
dinamicii puterii

doar ducea spre un ciclu
etern de violență.

În schimb, pentru a evita
vărsarea de sânge inutilă

e necesară stabilirea unei viziuni publice
asupra firii umane comune.

Ironic, anume acest ciclu de idei
relativ pașnice

a generat neînțelegeri între el
și colegii săi scriitori și filosofi.

În ciuda controversei,

Camus a început să scrie cel mai lung

și cel mai personal roman
al său de până atunci:

o lucrare autobiografică
intitulată „Primul om”.

Romanul intenționa să fie primul pas
spre o nouă direcție plină de speranță:

ciclul dragostei.

Însă în 1960, Camus a murit subit
într-un accident de mașină,

fapt ce poate fi descris
ca fiind lipsit de sens și absurd.

Deși lumea nu a mai văzut
ciclul său de dragoste,

ciclurile sale de revoltă și absurditate
continuă să rezoneze cu cititorii de azi.

Conceptul său de absurditate a devenit
o parte a literaturii mondiale,

a filozofiei secolului XX
și chiar a culturii pop.

În prezent, Camus rămâne
un ghid de încredere

în momentele de incertitudine;

ideile sale imprimă sfidător

o lume lipsită de sens
cu inspirație și nu cu înfrângere.