Cele 4 mituri cu care ne amăgim despre moarte

Filozoful Stephen Cave începe cu o întrebare sumbră dar provocatoare: Când ai realizat pentru prima dată că vei muri? Și chiar mai interesant: de ce noi oamenii ne opunem inevitabilului sfârșit? Într-un discurs fascinant, Cave explorează patru narațiuni -- comune de-a lungul civilizației -- pe care ni le spunem „pentru a ne ajuta sa facem față terorii morții."

Am o întrebare:

cine își amintește când și-a dat seama pentru prima dată

că urmează să moară?

Eu îmi amintesc. Eram copil,

și bunicul meu tocmai murise,

și imi amintesc cum după câteva zile, stând întins în pat noaptea

încercam să înțeleg ce se întâmplase.

Ce însemna că a murit?

Unde plecase?

Era ca și când un vid în realitate se deschisese

și îl înghițise.

Dar apoi întrebarea cu adevarat șocantă a urmat:

Dacă el a murit, mi se poate întampla și mie?

Poate acea gaura în realitate să se deschidă și să mă înghită și pe mine?

S-ar putea deschide sub patul meu

și să mă înghită în timp ce dorm?

Ei bine, la un moment dat, toți copiii devin conștienți de moarte.

Se poate întâmpla în mai multe feluri, desigur,

și deobicei se întâmplă treptat.

Ideea noastră despre moarte se cristalizează
pe masură ce ne maturizăm.

Și dacă ajungi în acele colțuri întunecate

ale memoriei,

poate îți amintești ceva asemănător cu ce am simțit eu

când bunicul meu a murit și când am realizat

că mi se poate întâmpla și mie,

acea senzație că dincolo de toate

neantul așteaptă.

Și această evoluție în copilărie

reflectă evoluția omenirii.

Așa cum a existat un moment în copilaria ta

când conștientizarea sinelui și a timpului

au devenit suficient de sofisticate

încât să realizezi că ești muritor,

tot așa la un moment dat al evoluției omenirii,

o conștientizare timpurie a sinelui și a timpului

a devenit destul de sofisticată

pentru ca acei oameni să fie primii care să realizeze,

„Voi muri."

Acesta este, dacă vreți, blestemul nostru.

E prețul pe care îl plătim pentru că suntem atât de inteligenți.

Trebuie sa trăim știind

că cel mai rău lucru care se poate întâmpla

într-o zi se va întâmpla cu siguranță,

sfârșitul tuturor proiectelor noastre,

al tuturor speranțelor, visurilor, al universului nostru individual.

Fiecare trăim în umbra propriei

apocalipse.

E înspăimântător. E terifiant.

Și astfel căutăm o cale de scăpare.

În cazul meu, când aveam cinci ani,

pentru mine a fost să îmi întreb mama.

Când am început să întreb

ce se întâmplă când murim,

adulții din jurul meu la acea vreme

răspundeau cu o combinație tipic englezească de stânjeneală

și creștinism limitat în convingere.

Iar fraza pe care o auzeam cel mai des

era că bunicul era acum

„acolo sus privind în jos la noi"

și dacă aș muri și eu, ceea ce nu s-ar întampla desigur,

atunci și eu aș merge acolo sus,

ceea ce făcea ca moartea să pară

un ascensor existențial.

Acest lucru nu suna foarte plauzibil.

Urmăream un program de știri pentru copii la acea vreme,

aceasta fiind epoca explorărilor spațiale.

Mereu erau lansate rachete spre cer,

în spațiu, care urcau acolo sus.

Dar niciun astronaut când se întorcea

nu menționa ca l-ar fi întâlnit pe bunicul meu

sau o altă persoană decedată.

Dar eram speriat,

și ideea de a lua ascensorul existențial

să îmi văd bunicul

îmi suna mai bine decât ideea de a fi înghițit

în somn de neant.

Așa că am crezut în asta totuși,

chiar dacă nu prea avea logică.

Și acest proces de gândire prin care treceam

ca și copil, și prin care am trecut de multe ori de atunci,

inclusiv adult fiind,

este un rezultat a ceea ce psihologii numesc

o concepție greșită.

Concepția greșită este modul în care sistematic

interpretam lucrurile greșit,

căi prin care calculăm greșit, judecăm greșit,

denaturăm realitatea, sau vedem ceea ce vrem să vedem,

iar prejudecata despre care vorbesc

funcționează așa:

Confruntă pe cineva cu faptul

că urmează să moară

și vor crede aproape orice poveste

care le va spune că nu este adevărat

și că pot în schimb să trăiască veșnic,

chiar dacă înseamnă a lua ascensorul existențial.

Acum putem vedea asta ca pe cea mai greșită dintre prejudecăți.

A fost demonstrat în peste 400

de studii empirice.

Aceste studii sunt ingenioase, dar simple.

Funcționează astfel.

Se iau două grupuri de oameni

asemănători în toate aspectele relevante,

și reamintești unui grup că toți vor muri

dar nu și celuilalt grup, iar apoi compari comportamentele.

Și atunci urmărești cum e influențat comportamentul

când oamenii devin conștienți de mortalitatea lor.

Și de fiecare dată se obține același rezultat:

Oamenii care sunt atenționați de mortalitatea lor

sunt mai înclinați să creadă povești

care le spun ca pot evita moartea

și pot trăi veșnic.

Iată un exemplu: Un studiu recent

a folosit două grupuri de agnostici

aceștia sunt oameni nedeciși

în legatură cu credințele lor religioase.

Unui grup i s-a cerut să se gândească la propria moarte.

Celuilalt grup i s-a cerut să se gândească

la sentimetul de singurătate.

Apoi au fost întrebați din nou despre credințele lor religioase.

Cei cărora li s-a cerut să se gândească la moarte

erau apoi de două ori mai dispuși să își exprime credința

în Dumnezeu și în Isus.

De două ori.

Deși înainte erau toți la fel de agnostici.

Dar inducându-le frica de moarte,

aceștia fugeau spre Isus.

Asta arată ca amintindu-le oamenilor de moarte

îi înclină să creadă, indiferent de dovezi,

și funcționează nu doar în religie,

ci pentru orice sistem de valori

care promite imortalitate sub o anumită formă,

prin a deveni celebru,

ori a avea copii,

sau chiar de naționalism,

care promit că vei continua să trăiești ca parte a unui mare întreg.

Este o tendință greșită care a modelat

cursul istoriei omenirii.

Acum, teoria din spatele acestei concepții greșite

în cele peste 400 de studii

este denumită teoria managementului terorii,

și ideea este simplă. Doar asta.

Ne dezvoltăm propria viziune asupra lumii,

poveștile pe care ni le spunem nouă înșine

despre lume și locul nostru în ea,

pentru a ne ajuta să facem față

fricii de moarte.

Și aceste povești despre imortalitate

au mii de manifestări diferite,

dar cred că dincolo de aparenta diversitate

sunt de fapt doar patru forme de bază

pe care aceste povești le pot lua.

Și le putem observa repetându-se

de-a lungul istoriei, cu doar mici variații,

care reflectă vocabularul la un moment dat.

Acum voi prezenta pe scurt aceste patru

forme de bază ale poveștii imortalității,

și vreau să încerc să vă redau o imagine

a modului în care sunt repovestite de către fiecare cultură

sau generație

folosind vocabularul perioadei respective.

Prima poveste este cea mai simplă.

Vrem sa evităm moartea,

și visul de a reuși să facem asta în acest corp

în această lume pentru totdeauna

este prima și cea mai simplă variantă a poveștii imortalității.

Și ar putea la început să pară de necrezut,

dar de fapt, aproape orice cultură de-a lungul isoriei omenirii

a avut un mit sau o legendă

despre un elixir al vieții sau o fântână a tinereții

sau ceva care promite să ne țină în viață

pentru totdeauna.

Egiptul antic avea asemenea mituri,

Babilonul antic, India antică.

De-a lungul istoriei europene, le regăsim în lucrările alchimiștilor,

și desigur credem în asta și în ziua de azi,

doar că spunem povestea folosind vocabularul

științific.

Acum 100 de ani,

hormonii tocmai fuseseră descoperiți,

și oamenii credeau ca tratamentele hormonale

vor vindeca îmbătrânirea și bolile,

iar acum în schimb ne punem încrederea în celule stem,

ingineria genetică și nanotehnologie.

Dar ideea că știința poate vindeca moartea

este doar un alt capitol în istoria

elixirului magic,

o istorie care e la fel de veche precum civilizația.

Dar pariind totul pe ideea găsirii elixirului

și a rămane în viață pentru totdeauna

este o strategie riscantă.

Când privim înapoi de-a lungul istoriei

la toți cei care au căutat un elixir în trecut,

singurul lucru pe care îl au acum în comun

este că sunt toți morți.

Așa că avem nevoie de un plan de rezervă, și exact acest gen de plan B

este ceea ce oferă a doua formă a poveștilor,

și anume învierea.

Aceasta rămane la ideea că sunt acest corp,

sunt acest organism fizic.

Acceptă ca va trebui să mor,

dar spune că în ciuda acestui fapt,

pot să mă ridic și să trăiesc din nou.

Cu alte cuvinte, pot face ce a făcut Isus.

Isus a murit, a fost trei zile in mormânt,

și apoi s-a sculat și a trăit din nou.

Și ideea că toți putem învia să trăim din nou

este o credință ortodoxă, nu doar pentru creștini

dar și pentru evrei și musulmani.

Dar dorința noastră de a crede această poveste

este atât de puternic fixată

încât o reinventăm mereu

pentru perioada științifică,

de exemplu, prin ideea de criogenie.

Este ideea potrivit căreia când mori,

poți să fi înghețat,

iar apoi, la un moment dat când tehnologia

a avansat suficient,

poți fi decongelat, reparat, revitalizat

și astfel reînviat.

Astfel unii oameni cred că un dumnezeu atotputernic

îi va învia pentru a trăi din nou,

iar alți oameni cred că o știință atotputernică va face asta.

Dar pentru alții, întreaga idee a învierii,

a ieșirii din mormânt,

seamănă prea mult cu un film slab cu fantome.

Ei văd corpul ca fiind prea fragil, prea nedemn de încredere

pentru a garanta viața eternă,

și astfel își pun speranța în a treia,

o poveste mai spirituală a imortalității,

ideea că ne putem lăsa corpul în urmă

și putem continua să trăim ca spirit.

Majoritatea oamenilor de pe pamânt

cred că au un spirit,

și ideea e fundamentală multor religii.

Dar deși în forma actuală,

în forma tradițională,

ideea sufletului e încă foarte populară,

cu toate acestea din nou

o reinventăm pentru era digitală,

de exemplu prin ideea

ca poți lăsa trupul în urmă

încărcând conștiința, esența ta,

ceea ce ești cu adevarat, într-un calculator,

și astfel continui să trăiești ca un avatar în eter.

Dar desigur sunt sceptici care spun

dacă ne uităm la dovezile științifice,

în mod special cele neurologice,

acestea arată că spiritul tău,

esența ta, ceea ce ești în realitate,

ține foarte mult de o anumită parte

a corpului tău, și anume creierul tău.

Iar acești sceptici pot găsi consolare

în al partulea tip de povești de imortalitate,

anume moștenirea,

ideea că poți continua să trăiești

prin ecoul pe care îl lași în lume,

precum marele războinic Ahile,

care și-a sacrificat viața luptând la Troia

pentru a câștiga faima nemuritoare.

Și urmărirea faimei e la fel de răspandită

și binecunoscută acum ca întotdeauna,

și în era noastră digitală,

chiar mai ușor de obținut.

Nu trebuie să fi un mare luptător precum Ahile

sau un mare rege sau erou.

Ai doar nevoie de conexiune la Internet și o pisică amuzantă. (Râsete)

Dar unii preferă să lase ceva mai tangibil,

o moștenire biologică, copii de exemplu.

Sau vor, speră, să continue să traiască

ca parte a unui întreg și mai mare,

al unei națiuni, ori familii, ori trib,

a unui grup cu același fond genetic.

Dar iarăși, sunt sceptici

care se îndoiesc că moștenirea

înseamnă cu adevărat nemurire.

Woody Allen, de exemplu, care a spus,

„Nu vreau să continui să traiesc în inimile concetățenilor mei.

Vreau să continui să trăiesc în apartamentul meu."

Acestea sunt deci cele patru

forme principale ale poveștilor imortalității,

și am încercat să ofer doar o imagine

a modului în care ele sunt repovestite de către fiecare generație

cu doar mici variații

pentru a se adapta anumitor vremuri.

Și faptul că ele reapar în acest fel,

sub o formă atât de similară dar într-un sistem atât de diferit de valori

sugerează, cred,

că ar trebui sa fim sceptici față de veridicitatea

fiecareia dintre cele patru versiuni ale acestor povestiri.

Faptul că unii oameni cred

că un dumnezeu atotputernic îi va învia

iar alții cred că un savant atotputernic va face acest lucru

sugerează că niciunii nu iși bazează credința

pe claritatea dovezilor.

Mai degrabă, credem aceste povești

pentru că suntem înclinați să credem în ele,

și tindem să credem în ele

pentru că ne este atât de frică de moarte.

Atunci întrebarea este,

suntem sortiți să trăim singura viață pe care o avem

într-un mod afectat de frică și negare,

sau putem trece peste aceste preconcepții?

Ei bine, filozoful grec Epicurus

credea că putem.

El susținea că frica de moarte este naturală,

dar nu este rațională.

„Moartea", spunea el, „nu este nimic pentru noi,

pentru că atunci când suntem aici, ea nu e,

și când moartea este aici, noi nu mai suntem."

Acest lucru este citat adesea, dar este dificil

de înțeles cu adevărat, de a internaliza cu adevărat,

deoarece tocmai această idee de a nu mai fi

este atât de greu de imaginat.

2000 de ani mai târziu, un alt filozof,

Ludwig Wittgenstein, a spus-o astfel:

„Moartea nu este un eveniment al vieții:

Nu trăim să experimentăm moartea.

Și astfel," a adăugat,

„în acest sens, viața nu are sfârșit."

Era natural deci pentru mine copil fiind

să mă tem de gândul ca voi fi înghițit de neant,

dar nu era ceva rațional,

deoarece a fi înghițit de neant

nu este ceva ce vreunul dintre noi

va trăi să experimenteze.

A trece peste această concepție greșită nu este ușor

pentru că frica de moarte e atât de înrădăcinată în noi,

și totuși, când vedem că frica în sine nu este rațională,

și când aducem la suprafață

modul în care inconștient ne poate duce în eroare,

putem măcar să începem

să încercăm să diminuăm influența pe care o are

în viețile noastre.

Acum, eu cred că ajută să privim viața

ca pe o carte:

Așa cum o carte este delimitată de coperțile ei,

de început și de sfârșit,

tot astfel viețile noastre sunt delimitate de naștere și moarte,

și deși o carte este limitată de început și încheiere,

ea poate cuprinde peisaje vaste,

făpturi exotice, aventuri fantastice.

Și deși o carte e limitată de început și sfârșit,

personajele din interiorul ei

nu cunosc limite.

Ele cunosc doar momentele care le compun povestea,

chiar și când cartea este închisă.

În acest fel personajelor din cărți

nu le este teamă să ajungă la ultima pagină.

Long John Silver nu se teme

că vei termina „Insula comorilor."

La fel ar trebui să fie și pentru noi.

Imagineaza-ți cartea vieții tale,

coperțile ei, începutul și sfârșitul cărții, și viața și moartea ta.

Poți cunoaște doar momentele dintre ele,

momentele care îți compun viața.

Nu are niciun sens să îți fie frică

de ceea ce este în afara acestor coperți,

fie înainte de naștere

sau după moarte.

Și nu trebuie să te preocupe cât de lungă este cartea,

sau dacă este o bandă desenată sau o epopee.

Singurul lucru care contează

este să te asiguri ca va fi o povestea bună.

Mulțumesc.

(Aplauze)