Realizând imposibilul, depășind frica | Dan Meyer | TEDxMaastricht

V-ați dorit vreodată să fiți supererou și să faceți imposibilul? Dan Meyer crede că indiferent de cât de mari ne sunt spaimele sau cât de îndrăznețe visele, fiecare avem potențialul de a fi supereroi, de a realiza imposibilul și a schimba lumea.
Director al unei agenții umanitare care îi ajută pe orfanii din Kazakhstan, Dan ne spune cum a învins o copilărie a spaimelor extreme, a anxietății sociale și intimidării, ajungând să facă lucruri supraomenești, să devină finalist la America's Got Talent, să câștige Premiul Ig Nobel în Medicină în 2007 la Harvard și să devină de 39 de ori campion mondial și expert de top într-una dintre cele mai vechi și periculoase arte - Înghițirea Săbiilor - și pasionat de a-i inspira pe oameni să facă imposibilul în viața LOR.

În primul său discurs TED, Dan își poartă publicul pe lungul său drum de la spaime extreme la realizări extreme, de la molatic la campion mondial, de la învins la câștigător al Premiului Ig Nobel și de la un om care renunță la finalist la America's Got Talent. Dan ne relevă știința din spatele artei străvechi a înghițirii săbiilor și ne descrie călătoria sa în a face acrobații extreme, în a depăși eșecul și limitele corpului uman pentru a realiza imposibilul și a schimba lumea. Și ne mai spune cum să „tăiem” drept prin miezul fricii ca să realizăm imposibilul în viața NOASTRĂ!

Acest talk a fost susținut la un eveniment TEDx local, realizat independent de Conferințele TED.

Mulțumesc.

A fost odată un rege în India,
un maharajah, și de ziua lui a decretat

ca toți conducătorii să aducă daruri
demne de un rege.

Unii au adus mătăsuri fine,
alții săbii înzorzonate,

alții au adus aur.

La urmă a venit un bătrânel plin de riduri

care pornise pe jos din satul său
și călătorise multe zile pe mare.

S-a apropiat și fiul regelui l-a întrebat:
„Ce dar îi aduci regelui?”

Bătrânul și-a deschis mâna foarte încet,
lăsând să se vadă

o scoică foarte frumoasă, cu linii mov
și galbene, roșii și albastre.

Iar fiul regelui a spus:

„Acesta nu e un dar demn de Rege!
Ce fel de dar e-acesta?”

Bătrânul și-a ridicat încet privirea
și i-a spus:

„Drum lung ... parte din dar.”

(Râsete)

Peste câteva clipe
vă voi da un dar,

un dar ce cred că merită împărtășit.

Înainte de asta, însă, dați-mi voie

să vă duc în lunga mea călătorie.

La fel ca majoritatea,

mi-am început copilăria de mic.

Câți dintre voi ați început viața
ca și copii?

Născuți tineri?

Cam jumătate din voi... Ok...

(Râsete)

Și restul? V-ați născut deja crescuți?

Frate! Aș vrea să vă cunosc mamele!

Că tot vorbim de imposibil!

Copil fiind, am fost mereu fascinat
de a face imposibilul.

Astăzi e o zi pe care-am așteptat-o
cu nerăbdare mulți ani,

deoarece astăzi e ziua în care voi încerca

să fac imposibilul
chiar în fața ochilor voștri,

chiar aici la TEDx Maastricht.

Voi începe

prin a vă revela sfârșitul.

Vă voi demonstra

că imposibilul nu e imposibil.

Și voi încheia prin a vă oferi
un dar ce merită împărtășit:

vă voi arăta că puteți face imposibilul
în viață.

În călătoria mea spre imposibil,
am aflat că există

două lucruri percepute ca universale
în întreaga lume.

Oricine are temeri

și oricine are vise.

În călătoria mea spre imposibil,
am aflat că sunt trei lucruri

pe care le-am făcut de-a lungul anilor

și care m-au determinat, într-un fel,
să fac imposibilul:

Dodgeball, sau „Treftbal”,
cum i se mai spune,

Superman

și Țânțar –
cuvintele mele cheie.

Acum știți de ce fac imposibilul
în viața mea.

O să vă iau cu mine
în lunga mea călătorie

de la frică la vise,

de la cuvinte la săbii,

de la Dodgeball

la Superman

și la Țânțar.

Sper să vă arăt

cum puteți realiza imposibilul în viață.

4 octombrie 2007.

Inima-mi bătea cu putere,
genunchii-mi tremurau

când am pășit pe scena

de la Sanders Theatre,

Harvard University ca să accept

Premiul Ig Nobel 2007 în medicină

ca și co-autor al unei lucrări
de cercetare medicală

cu titlul „Înghițitul săbiilor...

... și efectele secundare”.

(Râsete)

A fost publicat într-un jurnal
pe care nu-l mai citisem până atunci,

British Medical Journal.

Pentru mine a fost un vis imposibil
devenit realitate,

o surpiză neașteptată
pentru cineva ca mine,

o onoare pe care nu o voi uita nicicând.

Nu a fost, însă, cea mai memorabilă
parte a vieții mele.

Pe 4 octombrie, 1967,

copilul ăsta speriat, timid,
slăbănog, molatic

trecea prin niște spaime extreme.

În timp ce se pregătea să iasă pe scenă,

inima îi bătea cu putere,

genunchii îi tremurau.

A deschis gura să vorbească,

însă cuvintele nu vroiau să iasă.

Tremua cu ochii în lacrimi.

Era panicat,

paralizat de frică.

Acest copil speriat, timid,
slăbănog, molatic

trecea prin niște spaime extreme.

Îi era frică de întuneric,

de înălțime,

de păianjeni și șerpi...

Se teme cineva de păianjeni și șerpi?

Da, câțiva...

Îi era frică de apă și rechini...

De medici, infirmiere și dentiști,

ace, burghie, obiecte ascuțite.

Însă cel mai tare se temea

de oameni.

Acel copil speriat, timid,
slăbănog și moale eram eu.

Mi-era teamă de eșec și respingere,

stimă de sine scăzută,
complex de inferioritate

și ceva ce nu știam atunci că există:

anxietate socială.

Deoarece aveam fobii, bătăușii mă tachinau
și mă băteau.

Râdeau și-mi dădeau porecle,
nu mă lăsau să iau parte

la cacealmalele lor.

Ah, era un joc în care mă primeau...

Dodgeball -

și nu eram un jucător prea bun.

Bătăușii mă strigau pe nume,

îmi ridicam privirea și vedeam
mingile acelea roșii

venind cu o viteză supersonică
spre fața mea

bum, bum, bum!

Îmi amintesc că de multe ori
când mergeam acasă,

fața îmi era roșie și mă ustura,
urechile-mi erau roșii și țiuiau.

Ochii mă usturau de plâns,

iar cuvintele lor îmi răsunau puternic
în urechi.

Și cine a spus:

„Bețe și pietre îmi pot rupe oasele,
dar cuvintele nu mă vor răni”...

E o minciună.

Cuvintele pot tăia ca un cuțit.

Cuvintele pot străpunge ca o sabie.

Cuvintele pot face răni atât de adânci

încât nu le poți vedea.

Aveam spaime, iar cuvintele
erau dușmanul meu cel mai mare.

Încă sunt.

Însă aveam și vise.

Mergeam acasă și evadam
în benzile desenate cu Superman

și citeam cărți cu Superman

și visam să fiu un supererou
asemeni lui Superman.

Vroiam să lupt pentru adevăr și dreptate,

să lupt împotriva răufăcătorilor
și kriptonitei,

să zbor în jurul lumii, făcând isprăvi
supraomenești și salvând vieți.

Eram fascinat și de lucruri ce erau reale.

Citeam Cartea Recordurilor Guiness
și cartea lui Ripley, Believe It or Not.

A citit cineva Cartea Recordurilor Guiness
sau cartea lui Ripley?

Ador cărțile astea!

Am văzut oameni reali
făcând acrobații.

Mi-am spus că vreau s-o fac.

Dacă bătăușii nu mă lasă

să intru în jocurile lor sport,

atunci vreau să fac magie, acrobații.

Vreau să fac ceva cu adevărat remarcabil,
ceva ce ei nu pot face.

Vreau să-mi aflu țelul și chemarea,

vreau să știu că viața mea are un sens,

vreau să fac ceva incredibil
ca să schimb lumea;

vreau să demonstrez
că imposibilul e posibil.

Să derulăm înainte 10 ani -

Era cu o săptămână
înainte să împlinesc 21 de ani.

Într-o singură zi s-au întâmplat
două lucruri ce-aveau să-mi schimbe viața.

Trăiam în Tamil Nadu, India de Sud,

eram misionar,

iar mentorul și prietenul meu
m-a întrebat:

„Ai vreun Throme, Daniel?”

„Throme?”, am spus eu,
„Ce sunt Thromes?”

Mi-a spus: „Thromes sunt
scopuri existențiale mărețe.

O combinație de vise și țeluri de genul:

dacă ai putea să faci orice,
să mergi oriunde,

să fii oricine ai vrea,

unde ai merge?
Ce ai face?

Cine ai fi?

Am spus: „Nu pot face asta!
Mi-e prea frică! Am prea multe spaime!”

În acea seară mi-am luat rogojina
sus pe acoperișul bungalow-ului,

m-am întins sub stele

și am privit liliecii plonjând
după țânțari.

Nu mă puteam gândi decât la thromes,
vise și țeluri,

și la bătăușii aceia cu mingile lor.

M-am trezit câteva ore mai târziu.

Inima-mi bătea cu putere,
genunchii-mi tremurau.

De data asta nu de frică.

Tremuram din tot corpul.

În următoarele cinci zile,

mi-am tot pierdut și recăpătat cunoștința,
luptând pentru propria-mi viață.

Creierul îmi ardea la o febră de 40.6°C
de la malarie.

Când eram conștient,
mă gândeam doar la Thromes.

„Ce vreau să fac în viață?”, m-am gândit.

În noaptea de dinainte aniversării
de 21 de ani,

într-un moment de claritate,

mi-am dat seama de ceva:

am înțeles că acel mic țânțar,

Anopheles Stephensi,

acel micuț țânțar

cântărind mai puțin de 5 micrograme,

nici cât un grăunte de sare,

dacă acel țânțar putea înfrânge
un bărbat de 80 kg,

mi-am dat seama
că aceea era kriptonita mea.

Apoi am înțeles că nu, nu țânțarul,

ci micul parazit din țânțar,

Plasmodium Falciparum, era cel ce ucide
peste 1 milion de oameni pe an.

Apoi am înțeles
că e chiar mai mic de-atât,

dar mie îmi părea mult mai mare.

Am înțeles

că frica era kriptonita mea,

parazitul care s-a furișat
și mi-a paralizat întreaga viață.

Știți, există o diferență
între pericol și frică.

Pericolul e real.

Frica e o alegere.

Am înțeles că am de ales:

puteam să aleg să trăiesc în frică
și să mor învins în acea noapte,

sau puteam să-mi „omor” spaimele

și să-mi realizez visele,
puteam să îndrăznesc să trăiesc viața.

Știți, e ceva anume la a fi
pe patul de moarte

și a înfrunta moartea,
ceva ce te face să vrei să trăiești.

Am realizat că murim cu toții,
dar nu toți trăim cu adevărat.

Trăim în moarte.

Când înveți să mori,

atunci înveți să trăiești.

În seara aceea, am decis
să-mi schimb povestea.

Nu vroiam să mor
şi-am spus o rugăciune scurtă:

„Doamne, dacă mă lași
să împlinesc 21 de ani,

nu voi mai lăsa frica
să-mi guverneze viața.

Îmi voi înfrânge spaimele,

îmi voi urma visele,

vreau să-mi schimb atitudinea,

vreau să fac ceva incredibil cu viața mea,

vreau să-mi găsesc scopul și chemarea,

vreau să știu că imposibilul
e posibil.”

Nu o să spun dacă am supraviețuit atunci,
vă las să vă dați singuri seama.

(Râsete)

În acea noapte, însă, mi-am făcut lista
cu primele mele 10 Thromes:

Am decis că vreau să vizitez
marile continente,

cele 7 minuni ale lumii,
să învăț o grămadă de limbi,

să trăiesc pe o insulă pustie,

să trăiesc pe o corabie
în ocean,

să trăiesc cu un trib de indieni
în Amazon,

să escaladez cel mai înalt munte
din Suedia,

să văd Muntele Everest la răsărit,

să lucrez în industria muzicii
în Nashville,

să lucrez la un circ,

și să sar dintr-un avion.

În următorii 20 de ani, am realizat
aproape toate aceste țeluri.

De fiecare dată când bifam
un throme pe listă,

mai adăugam 5 sau 10,
iar lista continua să crească.

În următorii 7 ani, am trăit
pe o mică insulă din Bahamas

cam șapte ani

într-o colibă de paie,

vânând rechini și rândunici de mare,
singur pe insulă,

acoperit doar cu o pânză
în zona genitală,

am învățat să înot cu rechinii.

De acolo, m-am dus în Mexic,

apoi în bazinul fluviului Amazon
în Ecuador.

Pujo Pongo Ecuador,
am trăit cu un trib acolo,

și treptat am început să câștig încredere
doar cu aceste țeluri ale mele.

Am trecut la industria muzicală
din Nashville, apoi în Suedia,

m-am mutat în Stockholm,
și am lucrat în industria muzicii,

am escaladat Muntele Kebnekaise,
deasupra Cercului Polar.

Am învățat să fac pe clovnul,

să fac jonglerii

și să merg pe picioroange,

să merg pe monociclu,
să înghit flăcări, să mănânc sticlă.

În 1997, am auzit că au rămas mai puțin
de 12 înghițitori de săbii

și mi-am spus: „Trebuie să fac asta!”

Am întâlnit un înghițitor de săbii
și am cerut niște ponturi.

Mi-a spus: „Da, îți dau 2 ponturi:

Numărul1: E extrem de periculos,

au murit oameni făcând asta.

Numărul 2:

Nu încerca!”

(Râsete)

Așa că am adăugat asta
pe lista de thromes.

Zilnic am exersat
de 10-12 ori pe zi

timp de patru ani.

Am calculat...

4 x 365 [x 12]

Au fost cam 13.000 de încercări nereușite

înainte să reușesc
să-nghit o sabie în 2001.

Mi-am fixat un throme atunci,

să devin cel mai mare expert mondial
în înghițirea săbiilor.

Am căutat în fiecare carte, revistă,
articol de ziar,

fiecare raport medical,
am studiat fiziologie, anatomie,

am vorbit cu medici și infirmiere,

i-am strâns pe toți înghițitorii de săbii

în Sword Swallowers
Association International,

și 2 ani am condus
o lucrare medicală despre

Înghițitul Săbiilor și Efectele Secundare,

publicată în British Medical Journal.

(Râsete)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Am învățat niște lucruri fascinante
despre înghițitul săbiilor.

Ceva la care nu v-ați gândit vreodată,
dar o să o faceți după seara asta.

Data viitoare când mergeți acasă
și tăiați friptura cu cuțitul,

cu sabia, sau cu „bestek”-ul,
o să vă gândiți la asta...

Am învățat că înghițitul săbiilor
a apărut în India

- chiar unde l-am văzut
prima oară la 20 de ani -

acum 4000 de ani, cam 2000 î.H.

În ultimii 150 de ani,
înghițitorii de săbii au fost folosiți

în știință și medicină

să ajute la crearea
endoscopului rigid în 1868

de către dr. Adolf Kussmaul
în Freiburg Germany.

În 1906, electrocardiograma în Wales,

pentru studierea tulburărilor de înghițire
și a digestiei,

bronhoscop, chestii de genul ăsta.

Însă în ultimii 150 de ani,

știm sute de răniri
și duzine de decese...

Iată endoscopul rigid inventat
de Dr. Adolf Kussmaul.

Am descoperit că au fost 29 de decese
în ultimii 150 de ani,

inclusiv acest înghițitor din Londra
ce și-a străpuns inima cu sabia.

Am mai aflat că sunt între 3 și 8

accidentări serioase în fiecare an.

Știu pentru că primesc telefoane.

Tocmai am primit două,

unul din Suedia, celălalt din Orlando
doar în ultimele săptămâni.

înghițitori care sunt în spital
din cauza rănilor.

Deci, e extrem de periculos.

Celălalt lucru pe care l-am învățat
e că pentru mulți oameni

durează între 2 și 10 ani
să învețe să înghită o sabie.

Însă cea mai mare descoperire a fost

legată de cum învață înghițitorii
să facă imposibilul.

O să vă spun un mic secret:

Nu vă concentrați
pe cei 99.9% de imposibil.

Concentrați-vă pe acel 1% de posibil
și gândiți-vă cum să-l faceți așa.

O să vă duc acum într-o călătorie
în mintea unui înghițitor de săbii.

Ca să înghiți o sabie,
e nevoie de meditație,

concentrare adâncă, mare precizie

pentru a izola organele interne
și a depăși reflexele corpului

prin consolidarea sinopsisului mental,
memorie musculară repetată

ca rezultat al antrenării
timp de 10.000 de ori.

dați-mi voie să vă duc într-o călătorie
în corpul unui înghițitor de săbii.

Ca să înghit o sabie,

trebuie să trec lama peste limbă,

să reprim reflexul de vomitare
în esofagul cervical,

să navighez de-a lungul unui unghi de 90°
în josul epiglotei,

să trec prin sfincterul esofagian
superior cricofaringian,

să reprim reflexul peristaltic,

să împing lama în cavitatea toracică

printre plămâni.

La momentul acesta

trebuie să-mi împing inima la o parte.

Dacă priviți cu atenție,

puteți să vedeți inima bătând cu sabia,

deoarece se sprijină pe inimă,

separată de aprox. 0.3 cm
de țesut esofagian.

Nu e ceva ce poți simula.

Trebuie să trec dincolo de stern,

mai jos de sfincterul esofagian inferior,
în stomac,

să reprim reflexul vomitiv în stomac
până jos în duoden.

Floare la ureche.

(Râsete)

Dacă aș merge mai departe,

până jos la tuburile falopiene.
(olandeză) Tuburi falopiene!

Domnilor, întrebați-le pe soțiile voastre
despre asta mai târziu...

Oamenii mă întreabă, îmi spun:

„Îți trebuie mult curaj să-ți riști viața,

să-ți împingi inima
și să-nghiți o sabie...”

Nu. Curajul adevărat

l-a avut acel copil speriat. timid,
slăbănog, molatic

când a înfruntat eșecul și respingerea,

i-a rezistat inimii

și și-a înghițit mândria

și stă aici în fața unor străini

și vă spune povestea sa
despre spaime și vise,

riscând să-și verse măruntaiele,
la propriu și la figurat.

Vedeți - mulțumesc.

(Aplauze)

Vedeți, ceea ce e cu adevărat uimitor

e că mereu am vrut să fac
ceea ce e deosebit,

iar acum asta fac.

Dar ce e cu adevărat remarcabil nu e
că pot înghiți 21 de săbii odată

sau la 6 metri sub apă

într-un bazin cu 88 rechini
și rândunici de mare

la Ripley's Believe It or Not,

sau înroșită la 816° C
pentru Superoamenii lui Stan Lee

ca ”Om de oțel”

și, mamă, ce fierbinte era!

Sau să împing o mașină cu sabia la Ripley

sau pentru Guinness,

sau să ajungi la finala
America's Got Talent,

sau să câștig în 2007
Premiul Ig Nobel în medicină.

Nu, nu asta e remarcabil.

Asta cred oamenii.
Nu, nu, nu. Nu e asta.

Ceea ce e remarcabil

e că Dumnezeu a luat copilul
speriat, timid, slab, molatic,

care se temea de înălțimi,

de apă și rechini,

de medici și infirmiere,
ace și obiecte ascuțite,

să vorbească cu oamenii,

iar acum mă poartă în zbor
prin lume

la 9.144 metri,

înghit obiecte ascuțite sub apă
în bazin cu rechini,

vorbesc cu medici și infirmiere
și cu un public ca acesta în toată lumea.

Asta e uimitor pentru mine.

Mereu mi-am dorit să fac imposibilul -

Mulțumesc.

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Mereu am vrut să fac imposibilul,
iar acum asta fac.

Am vrut să fac ceva deosebit în viață
și să schimb lumea,

iar acum asta fac.

Am vrut să zbor în jurul lumii,
făcând lucruri supraomenești

și salvând vieți -
acum asta fac.

Și știți ceva?

Încă mai e o fărâmă din marele vis
al copilului

undeva adânc de tot.

(Râsete) (Aplauze)

Mereu am vrut să-mi găsesc
rostul și chemarea,

iar acum am aflat.

Dar știți ceva?

Nu e despre săbii, nici despre ce gândiți,
nici despre punctele forte.

E legat de slăbiciunile mele,
de cuvintele mele.

Rostul și chemarea mea
e să schimb lumea

trecând prin frică,

câte o sabie pe rând, câte un cuvânt,

câte un cuțit, câte o viață,

să inspir oamenii să fie supereroi

și să realizeze imposibilul în viață.

Scopul meu e să-i fac pe alții
să și le găsească.

Care e al vostru?

Ce țel aveți?

Ce vi s-a dat să faceți aici?

Cred că toți suntem meniți
să fim supereroi.

Ce superputere aveți?

Dintr-o populație globală
de peste 7 miliarde de oameni,

sunt mai puțin de o duzină
de înghițitori de săbii

în lume în prezent,
dar doar câte unul din voi.

Sunteți unici.

Care vă e povestea?

Ce vă face diferit?

Spuneți-vă povestea,

chiar dacă vocea vă e slabă
și tremurătoare.

Care vă sunt țelurile mărețe?

De-ați putea face orice,
fi oricine, merge oriunde -

Ce ați face?
Unde ați merge?

Ce ați face?

Ce vreți să faceți cu viața voastră?

Care vă sunt marile vise?

Care vă erau marile vise, copii fiind.
Amintiți-vă.

Pun pariu că nu acesta, nu-i așa?

Care erau visele nebunești

pe care le credeați ciudate și neclare?

Pun pariu asta le face să nu mai pară
atât de ciudate, așa e?

Care vă e sabia?

Fiecare aveți o sabie,

una cu tăiș dublu de spaime și vise.

Înghițiți-vă sabia, oricare ar fi ea.

Urmați-vă visele, doamnelor și domnilor.

Niciodată nu e prea târziu să fii
ceea ce ți-ai dorit.

Acelor bătăuși cu mingile lor,
acei copii care au crezut

că nu voi reuși imposibilul,

am doar un lucru să le spun:

Mulțumesc.

Dacă nu ar exista ticăloși,
nu am avea supereroi.

Sunt aici ca să demonstrez
că imposibilul e posibil.

E extrem de periculos.
M-ar putea ucide.

Sper că vă face plăcere.

(Râsete)

Am nevoie de ajutorul vostru acum.

Public: Doi, trei.

Dan Meyer: Nu, nu, nu. Am nevoie
să mă ajutați toți la numărătoare, bine?

(Râsete)

Dacă știți cuvintele? Bine?
Numărați cu mine. Gata?

Unu.

Doi.

Trei.

Nu, ăsta e doi, dar ați prins ideea.

Public: Unu.

Doi.

Trei.

(Trage aer în piept)

(Aplauze)

DM: Da!

(Aplauze) (Ovații)

Mulțumesc mult.

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc.
Mulțumesc din adâncul sufletului.

De fapt, mulțumesc din adâncul stomacului.

V-am spus că am venit aici
să fac imposibilul, și l-am facut.

Dar nu acesta era imposibilul.
Fac asta în fiecare zi.

Imposibilul era ca acel copil speriat,
timid, slab, molatic să-și înfrunte frica,

să stea aici pe scena [TEDx]

și să schimbe lumea,

câte o sabie pe rând, o viață pe rând.

Dacă v-am făcut să gândiți diferit,
dacă v-am făcut să credeți

că imposibilul e posibil,

dacă v-am făcut să înțelegeți
că puteți realiza imposibilul,

atunci mi-am îndeplinit sarcina,
iar a voastră abia începe.

Nu încetați să visați.
Nu încetați să credeți.

Mulțumesc că credeți în mine,

că sunteți parte din visul meu.

Iată darul meu pentru voi:

Imposibilul nu e...

Publicul: Imposibil.

Călătoria lungă - parte din dar.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

(Ovații)

Gazda: Mulțumim, Dan Meyer, wow!