Megan Kamerick: Femeile ar trebui să reprezinte femeile în media

Cum poți spune povestea femeilor? Roagă alte femei să o spună. La TEDxABQ, Megan Kamerick ne arată cum știrile din media reprezintă insuficient femeile în rol de jurnaliste și surse de știri și cum se ajunge la o poveste incompletă din această cauză. (Filmat la TEDxABQ.)

Ca mai toți jurnaliștii, sunt o idealistă.

Îmi place să descopăr povești bune, mai ales povești nespuse

și totuși n-am crezut că în 2011

femeile se mai încadrează în această categorie.

Sunt președinta Simpozionului Jurnalism și Femei, JAWS.

Ea e mascota, Rechinița. (Râsete)

Acum 10 ani, am devenit membru pentru că eram în căutare de modele feminine

și m-a frustrat statutul întârziat al femeilor

din domeniul nostru profesional și de imaginea pe care o aveam

în media.

Reprezentăm jumătate din populația mondială

dar apărem în proporție de 24% ca subiect

de știri

și doar 20% din experți suntem citați în știri,

iar acum, datorită noii tehnologii,

există posibilitatea de-a elimina de tot femeile din peisaj.

Asta-i o poză cu președintele Barack Obama

și consilierii săi vizionând uciderea lui Osama bin Laden.

O vedem pe Hillary Clinton în dreapta.

Să vedem cum a fost publicată poza

într-un ziar Iudaic ortodox din Brooklyn.

Hillary nu apare deloc. (Râsete)

Ziarul s-a scuzat spunând că

nu publică niciodată imagini cu femei,

pentru că pot fi provocatoare. (Râsete)

E un caz extrem, într-adevăr, dar adevărul e că

femeile reprezintă doar 19% din sursele

de știri politice

și doar 20% din știrile economice.

Știrile continuă să ne reprezinte în imagini în care bărbații

ne depășesc numeric în aproape toate categoriile profesionale,

cu două excepții: studentele și casnicele. (Râsete)

Deci, toți avem o imagine distorsionată a realității.

Problema e, bineînțeles,

că nu sunt suficiente femei în redacții.

Au raportat doar 37% din știrile

scrise, televizate și de la radio.

Chiar și în știrile cu violență bazată pe gen,

bărbații dețin o majoritate copleșitoare în presa scrisă

și audiovizuală.

Un exemplu tipic:

în martie, New York Times a publicat un articol

scris de James McKinley, despre o fetiță de 11 ani,

violată în grup, într-un oraș din Texas.

McKinley a scris că oamenii se întrebau:

„Cum de au fost împinși băieții lor la așa ceva?”

„împinși la așa ceva”, ca și cum ar fi fost

seduși în comiterea unui act de violență,

iar prima persoană citată a spus:

„Acești băieți vor trăi cu asta pentru tot restul vieții.”

(Mulțimea reacționează)

Nu auzim mai nimic despre victima de 11 ani,

cu excepția faptului că purta haine mature pentru vârsta ei

și că era machiată.

Ziarul Times a fost inundat cu critici.

La început s-au apărat spunând:
„Astea nu-s părerile noastre.

Așa s-a relatat.”

Să vă spun un secret pe care cred că-l știți deja,

poveștile sunt construite.

Ca jurnaliști, investigăm, luăm interviuri,

încercăm să redăm o imagine clară a realității,

avem și noi prejudecățile noastre involuntare

dar Times ne dă impresia că

oricine ar fi făcut reportajul ar fi făcut-o în același fel.

Nu sunt de acord cu asta!

Deci, după 3 săptămâni, Times revizuiește povestea.

De data asta adaugă o semnătură nouă la cea a lui McKinley:

Erica Goode.

Apare o poveste tristă, îngrozitoare a unei fetițe

și a familiei ei prinsă în sărăcie.

A fost violată de mai multe ori, de mai mulți bărbați.

A fost o fetiță isteață și prietenoasă,

s-a maturizat repede fizic,

dar pe patul ei încă mai găseai jucării de pluș.

Asta-i o imagine foarte diferită.

Poate că adăugarea doamnei Goode

a făcut ca povestea să fie mai completă.

Global Media Monitoring Project a descoperit că

articolele scrise de femei au șanse mai mari

să provoace stereotipuri decât cele scrise de barbați.

La KUNM în Albuquerque, Elaine Baumgartel

a făcut cercetări asupra reportajelor

despre violența împotriva femeilor.

A descoperit că multe din aceste povești

tind să dea vina pe victime și să le înjosească.

Au tendința de-a face senzație dar duc lipsă de context.

Pentru cercetare a făcut o serie de 3 episoade

despre uciderea a 11 femei

care au fost găsite îngropate în West Mesa, Albuquerque.

A încercat să provoace aceste modele și stereotipuri

în munca ei și a încercat să arate provocările

cu care au de-a face jurnaliștii, începând cu sursele externe,

prejudecățile personale și normele culturale

și a colaborat cu un redactor de la National Public Radio

pentru a difuza știrea la nivel național.

Nu garanta că ar fi reușit

dacă redactorul nu ar fi fost femeie.

La știri, e de două ori mai probabil

ca o femeie să fie prezentată ca victimă decât un bărbat,

și e mult mai probabil ca femeile

să fie descrise în funcție de părțile corpului.

Revista Wired, noiembrie 2010.

Da, în numărul ăsta s-a scris despre ingineria țesutului mamar.

Știu că sunteți distrași, deci voi scoate imaginea. (Râsete)

Privirea sus. (Râsete)

Deci, (Aplauze)

iată cum stau lucrurile,

revista Wired nu publică aproape niciodată femei pe copertă.

Ah, au fost câteva încercări:

Pam din serialul The Office,

fete din benzi desenate japoneze,

un model voluptos acoperit cu diamante sintetice.

Prof. Cindy Royal de la Univ. de Stat Texas a scris

pe blogul personal: „Cum ar trebui să se simtă studentele tinere

în legătură cu rolul lor în tehnologie când citesc Wired?”

Chris Anderson, redactorul de la Wired, și-a apărat decizia

spunând că nu sunt suficiente femei remarcabile

în tehnologie ca să vândă revista.

În mare e adevărat, nu sunt atât de multe

femei remarcabile în tehnologie.

Dar problema mea cu argumentul lui e că

media ne spune zilnic ce-i important

prin alegerea și încadrarea poveștilor.

Asta înseamnă selectarea informațiilor prioritare.

Câți îi cunoșteau pe fondatorii Facebook

și Google înainte ca fețele lor să fie publicate pe coperta revistelor?

Afișarea lor pe coperți i-a făcut mai ușor de recunoscut.

Revista Fast Company împărtășește idea.

Asta-i coperta numărului de pe 15 noiembrie 2010

unde s-a publicat despre cele mai remarcabile și influente femei

din domeniul tehnologiei.

Redactorul Robert Safian a declarat pentru Institutul Poynter:

„Silicon Valley e foarte albă și masculină,

dar nu același lucru îl crede și Fast Company despre

cum va arăta lumea afacerilor în viitor, așa că încearcă să redea o imagine

despre viitorul globalizării.”

Apropo, din câte se pare, Wired a luat-o personal.

Ăsta a fost numărul din aprilie. (Râsete)

Asta e Limor Fried, fondatoarea Adafruit Industries

în postura lui Rosie the Riveter.

Ne-ar ajuta să avem mai multe femei lideri

în media. Un sondaj mondial făcut recent atestă că

73% din posturile de manager de top în media

sunt deținute de bărbați.

Dar e vorba de ceva mai complex,

de propriile prejudecăți involuntare și slăbiciuni.

Shankar Vedantam a scris o carte despre mintea ascunsă,

cum subconștientul alege președinții,

controlează piețele, poartă războaie și ne salvează viețile.

I-a spus fostului mediator

de la National Public Radio, care a făcut

un raport despre cum apar femeile în știrile de la radio,

despre cum prejudecățile involuntare ne influențează o mare parte din viață.

E dificil să le separăm.

Dar a avut o sugestie.

Lucra pentru doi redactori care au spus că

fiecare poveste trebuie să aibă ca sursă cel puțin o femeie.

S-a împotrivit la început, dar a spus că în cele din urmă

va respecta instrucțiunea pentru că poveștile s-au îmbunătățit

și munca a devenit mai ușoară.

Nu știu dacă unul din redactori era o femeie,

dar asta ar putea face cea mai mare diferență.

Ziarul Dallas Morning News a câștigat premiul Pulitzer în 1994

pentru o serie de articole despre femei din întreaga lume,

dar o jurnalistă mi-a spus că-i convinsă

că nu ar fi fost realizabil dacă n-ar fi avut

o femeie redactor străină

și că n-ar fi reușit să aibă anumite articole

fără femei jurnaliste și redactori la fața locului,

și în special în cazul mutilării organelor genitale feminine.

Bărbaților nu li s-ar fi permis accesul în aceste situații.

E un aspect important de luat în vedere

pentru că o mare parte din politica noastră externă se învârte în jurul

țărilor în care statutul femeii e o problemă,

ca de exemplu, Afganistan.

Ce ni se dă ca motiv pentru a nu părăsi țara

e că soarta femeilor e prioritară.

Sunt sigură că un jurnalist poate găsi în Kabul femei

să le ia interviu, nu sunt așa de sigură de zonele tradiționale,

unde femeile nu au voie să vorbească cu bărbați necunoscuți.

E important să vorbim despre acest subiect

ținând cont de Lara Logan.

A fost corespondentă pentru CBS News,

abuzată sexual în Tahrir Square, Egipt,

imediat după ce s-a făcut poza asta.

La scurt timp, criticii au început

să dea vina pe ea spunând: „Știți,

femeile n-ar trebui trimise să facă reportaje de genul ăsta.”

Nu am auzit pe nimeni spunând asta despre Anderson Cooper

și echipa sa care au fost atacați în timp ce făceau reportaj la aceeași poveste.

Un mod de-a avea mai multe femei lideri

e să avem mai multe femei mentori.

Un membru din echipa mea e redactor la o companie

media mondială, dar nu s-a gândit niciodată la asta

ca la o orientare profesională până a întâlnit un model feminin la JAWS.

Asta nu-i o treabă pentru super-jurnaliști

sau pentru organizația mea.
Toți avem un beneficiu

într-o media puternică, vibrantă.

Analizați știrile pe care le difuzați și semnalați articolele

în care lipsesc informații, ca cei de la New York Times.

Sugerați femei ca surse jurnaliștilor și redactorilor.

Amintiți-vă, o imagine completă a realității

poate depinde de asta.

Vă las să urmăriți un videoclip pe care l-am văzut pentru prima dată în 2007

când eram studentă în Londra.

E pentru ziarul Guardian.

De fapt e cu mult înainte de-a mă fi gândit

să devin ziaristă, dar am fost foarte interesată

de felul în care învățăm să percem lumea.

Narator: Un eveniment văzut dintr-un punct de vedere

creează o impresie.

Văzut din alt punct de vedere,

creează o impresie total diferită.

Dar doar când vezi în totalitate

poți înțelege pe deplin ce se întâmplă.

"Ziarul Guardian"

Megan Kamerick: Cred că sunteți de acord

că ar fi mai bine dacă am vedea întreaga imagine.