Refuzând să te plafonezi: criza de la sfertul vieţii | Adam "Smiley" Poswolsky | TEDxYouth@MileHigh

Acest discurs a fost ţinut la un eveniment TEDx, produs independent de conferinţele TED.
Ce e criza de la sfertul vieţii şi cum ieşi din ea? În acest discurs entuziast şi hazliu, Adam „Smiley” Poslowsky, autor al bestseller-ului pe Amazon „The Quarter-Life Breakthrough”, împărtăşeşte învăţămintele acumulate pe parcursul vieţii lui şi a altor tineri, confruntaţi cu această criză, hotărâţi să-şi găsească ocupaţii cu rost.

Am făcut tot ce se aştepta de la mine.

Am luat note bune în liceu,
am urmat cursuri de specializare,

m-am dus la o facultate bună,
am o slujbă foarte bună,

am avansat ierarhic în carieră.

Pe hârtie totul era în regulă.

Câştigam 70.000 USD anual, la 28 de ani,

lucram pentru guvern.

Aveam asigurare medicală, pachet salarial,
loc de muncă stabil.

Chiar nu poţi fi concediat
când lucrezi pentru guvern.

Dar, credeţi-mă, unii ar trebui.

(Râsete)

Părinţii mei erau mândri,
prietenii erau impresionaţi,

şeful era foarte mulţumit de mine.

La Happy Hour am spus
că eram asistentul principal

al directorului de operaţiuni globale
al US Peace Corps,

şi toată lumea credea că e extraordinar.

Îmi cereau cartea de vizită.

Am participat la şedinţe la Casa Albă.

Tot ce era legat de muncă
era perfect

cu o mică, importantă excepţie:
nu-mi plăcea deloc.

De unde ştiu că nu-mi plăcea?

În fiecare dimineaţă când suna ceasul
la 6:30, cu radio,

simţeam o durere ascuţită la spate.

O simţeam când mă dădeam jos din pat,

când mă spălam pe dinţi,

când mă îmbrăcam
şi-mi luam cămaşa și cravata,

când luam autobuzul spre muncă,
când îmi scanam legitimaţia la serviciu,

când urcam cu liftul la biroul meu,
când stăteam la birou scriind memorii,

când şeful mă chema la şedinţe
şi discutam strategii de abordare,

şi când tot el îmi trimitea emailuri
în fiecare seară la 22:00, pe Blackberry.

Durerea era atât de mare
încât am făcut Zona Zoster pe o parte.

Erupția apare pe traiectul unui nerv
şi o fac bătrânii de peste 70 de ani,

nu cei de 20 şi ceva.

(Râsete)

Era durerea confuziei.

Era durerea ascensiunii pe scara ierarhică

realizând că nu ajunsesem nicăieri.

Eram undeva unde nu-mi doream să fiu.

Eram blocat într-o criză
a sfertului de viaţă.

Stăteam mult pe Facebook,
din grija de a nu rata ceva,

comparându-mă cu ce făceau prietenii mei.

Un prieten pleca
la Facultatea de management

şi mă gândeam că poate
ar trebui să fac masteratul.

Alt prieten pleca să predea
la o şcoală publică,

iar eu mă gândeam că poate
şi eu ar trebui să fac la fel.

Alt prieten vindea mâncare
dintr-o rulotă

şi mă gândeam că poate
ar trebui să fac la fel,

deşi şofez sub orice critică
şi gătesc îngrozitor.

(Râsete)

Prietenul meu tocmai absolvise
un renumit institut de drept din ţară,

și avea o slujbă grozavă,
la o firmă renumită,

câştigând o sumă cu 6 cifre,

a călătorit cu prietena lui în Peru,

și s-a logodit la apusul soarelui
în faţa piramidei Machu Pichiu.

Iar eu: „Frăţioare!
Ăsta s-a scos!

Are o slujbă de vis,
se va însura,

e la Machu Pichu,
iar eu îmi urăsc slujba, viaţa,

nici măcar nu pot să am o întâlnire
pe OkCupid şi viaţa mea se duce de râpă!”

(Râsete)

Sunt pierdut!

Abia când am întâlnit alţi tineri
care treceau prin aceleaşi stări

am reuşit să-mi transform
criza într-o oportunitate.

O să vă învăţ câte ceva
din ce am învăţat eu, pe parcurs,

care i-ar putea ajuta pe cei
blocaţi la sfertul vieţii

sau vă ajută să evitaţi criza
şi să găsiţi ceva cu rost.

Prima lecţie pe care am învăţat-o:

găseşte entuziaşti.

Înconjoară-te de oameni
care cred în frumuseţea viselor lor

pentru că obişnuiam să vin acasă în D.C.
şi să-i spun colegului de cameră:

„Îmi urăsc munca, Dan,
nu mai vreau s-o fac,

vreau să mă mut în cealaltă parte a ţării,
să trăiesc în San Francisco,

mereu am vrut asta,
şi vreau să mă apuc să scriu.

Vreau să încep să fiu creativ,
să sprijin antreprenori sociali,

vreau să susţin tineri
care-şi urmează visele.”

Dan se holba la mine, mă privea fix,
îşi dădea ochii peste cap,

lua un gât de bere şi-mi spunea:
„Smiley, taci și îndură.”

(Râsete)

„Toată lumea îşi urăşte primul job.
E normal.”

„Frate! E îngrozitor”, gândeam eu.

Pe atunci aveam 28 de ani,
adică mulţi, dar nu foarte mulţi.

Nu doream să-mi petrec
următorii 40 de ani din viaţă deprimat.

Dar ştiţi ce?

Majoritatea oamenilor gândesc ca şi Dan.

70% din americani muncesc fără plăcere.

70%!

O cincime din ei
sunt atât de dezinteresaţi

încât îşi subminează
colegii de muncă.

Ei sunt efectiv plătiţi

să încurce treaba
în companiile în care lucrează.

(Râsete)

Şi e păcat.

E păcat pentru că milioane de oameni
se trezesc zilnic neîmpliniţi, deprimaţi,

fără să dea ce pot lor înşişi, familiilor,
comunităţii sau lumii în general.

Apoi i-am întâlnit pe entuziaşti,
la un program de leadership

care ne-a adus la un loc pe 20 de inşi
interesaţi de schimbări sociale,

de antreprenoriat social şi de folosirea
afacerilor pentru a face bine.

Programul se numea StartingBloc
şi acolo i-am întâlnit pe entuziaşti.

Am cunoscut oameni ca Debbie.

Debbie inițiase GoldieBlox,

o companie de jucării
care învaţă fetiţele să meşterească.

Am cunoscut oameni ca Ted.

Ted a inițiat MoneyThink,
o companie non-profit

care-i învaţă pe tinerii din orașe
despre finanţe şi antreprenoriat.

Oameni ca Tom.

Tom începuse Rising Tide Car Wash,
o mică afacere în sudul Floridei,

cu tatăl său,
care angaja persoane cu autism.

I-am cunoscut pe aceşti entuziaşti
care m-au încurajat

să plec din D.C.,
să mă mut în San Francisco,

să încep să scriu,
să încep să susţin antreprenorii sociali,

pentru că lumea avea nevoie de asta.

Se petrece ceva
când întâlneşti entuziaşti:

găseşti responsabilitate şi rost.

În mod normal, în lume,

dacă spui cuiva că vrei
să-ţi laşi serviciul,îţi spun:

„Da, da, ai zis asta acum 6 luni.

Toţi ne lăsăm de joburi.
Fă ce vrei. Oricum n-o să pleci.”

Spui cuiva că scrii o carte:

„Da, toţi scriu o carte.
O să cred când o s-o văd.”

Nu şi când le spui entuziaştilor,

pentru că la ei găseşti responsabilitate
şi înţelegere.

I-am spus lui Evan, prietenul meu,
că demisionez de la StartingBloc.

Ştiţi ce mi-a zis?
Un singur cuvânt: „Când?”

„Când o să discuţi cu şeful tău?”

Şi-mi dădea mesaje săptămânal,
după program:

„Ai vorbit cu şeful?
Ai vorbit cu şeful?”

Eram în şedinţe cu oficiali de vază
la Casa Albă

şi primeam mesaje şi telefoane de la el,

Iar eu: „Nu mă mai suna!
Or să mă aresteze!”

Dar ştiţi ce?

Singurul motiv pentru care
am vorbit cu şeful, mi-am dat demisia,

şi m-am mutat în partea cealaltă a ţării,
în oraşul în care-mi doream,

motivul pentru care am scris o carte,

am început să susţin antreprenori sociali

şi singurul motiv pentru care
acum sunt aici

e pentru că oameni ca Evan
m-au făcut răspunzător.

Când găseşti entuziaşti,
găseşti responsabilitate.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Oameni ca Debbie, Ted şi Tom
nu vorbeau despre a face mulţi bani.

Nu discutau despre ascensiune
pe scara ierarhică,

de poze pe coperţile
revistelor de afaceri.

Vorbeau despre

cum să faci lumea mai inventivă,
mai înţelegătoare şi mai sustenabilă.

Vorbeau despre a folosi
pârghiile, privilegiile, abilităţile

ca să-i facă mai puternici
pe oamenii mai puţin norocoşi decât ei.

Pentru că simbolul succesului
generaţiei mele, generaţiei noastre,

nu e avansarea pe scara ierarhică,
ci să faci ceea ce contează.

Noi nu suntem generaţia „Eu, eu, eu”.

50% din copiii mileniului,
adică majoritatea dintre voi,

ar accepta un salariu mai mic
doar ca să facă ceva în care cred.

90% din copiii mileniului
vor să se pună în slujba binelui.

Deşi şomajul şi datoriile pentru studii
sunt fără precedent de mari

generaţia noastră vrea să lucreze
având un țel.

Cum găseşti să faci ceva semnificativ?

A doua lecţie pe care am învăţat-o

e că trebuie să nu te compari cu alţii

şi să începi să urmăreşti
lucrurile care te interesează.

M-am dus să iau un interviu
prietenului meu, avocatul,

însurat deja, logodit în Machu Pichu.

„Ai o slujbă grozavă,
faci o căruţă de bani,

care-i secretul?”

Ştiţi ce mi-a spus?

Mi-a spus că după cei 3 ani la drept,

cu sute de mii de dolari
datorie pentru studii,

acum câştigând enorm ca avocat
al unei firme de avocatură,

se simţea mizerabil,

şi că se întorcea la liceu la 30 de ani

ca să devină profesor de ştiinţe sociale.

Da?
(Aplauze)

Grozav pentru el, dar care e lecţia?

Ce învăţăm de aici?

Nimeni nu ştie ce face.
Nimănui nu-i e clar.

Iarba e mereu mai verde dincolo de gard.

În loc să te compari cu alţii,

cu cei de pe Facebook,

începe să-ţi dai seama ce vrei.

Nu urca pe scara ierarhică spre nicăieri,
fă-ţi o carieră în care crezi.

De ce sunteţi aici?

Ce vreţi să faceţi pentru ceilalţi?

Cum vă folosiți talentul,
propriile înclinaţii,

ca să aveți impactul
pe care vi-l doriţi,

astfel încât să vă asiguraţi
calitatea vieţii pe care o vreți?

Ştiţi ce e frumos la scop?

Ce e minunat când există coerenţă?

Nu există un singur răspuns.

Nu există doi oameni
cu aceeaşi definiţie valabilă.

Nu ştiu ce ţi se potriveşte.

Încă încerc să aflu
ce mi se potriveşte mie.

Debbie a început GoldieBlox
din cauza discriminării simțite

ca una dintre femeile studente
la inginerie la Stanford.

Ted a început MoneyThink,
pentru că, pe când creştea în Chicago,

şi-a dat seama că avea oportunități,
datorită privilegiului lui,

de care colegii lui nu aveau parte.

Tom a început Rising Tide Car Wash

pentru că a văzut cât de greu îi era
fratelui său să-şi găsească de lucru,

fratele său fiind autist.

Deci toţi aveau o legătură
personală cu munca lor.

A avea un rost e ceva personal,
deci ce te pune pe tine în mișcare ?

Nu părinţii , nu şeful,
nu prietenii de pe Facebook.

Ce te entuziasmează?
De ce eşti TU aici?

Cum îţi creezi propriul drum?

A treia lecţie e că trebuie
să începi să te miști repede.

Să-i dai zor cu intenţie, cu un scop.

Mulţi spun că suntem generaţia leneşă.

Hai să fim serioşi. Noi leneşi?

Lucrez de 10 ani,
de când am terminat liceul

şi tot îi mai datorez 10 000 USD
lui Sally Mae pentru studii.

Aşa că Sally Mae, dacă te văd pe Tinder
o iau la stânga.

(Râsete)

Debbie, Ted şi Tom nu munceau
patru ore pe săptămână,

ci 40, 50, 60 de ore
pentru ceva care conta pentru ei.

De ce ai vrea să automatizezi
ceva ce îţi aduce satisfacţii,

ceva ce are impact în lume
şi asupra altora?

Ei nu imitau automat,
ci se străduiau.

Lucrau din greu la ceva ce conta.

Eu aveam 4 joburi diferite
când scriam cartea,

pentru că trebuia să-mi plătesc
chiria şi împrumuturile.

Mulţi care-mi aud povestea spun:

„Mâine îmi dau demisia.
Plec! Pace ţie!”

Nu ăsta e mesajul meu.

Mulţi aţi auzit poate
de Debbie şi GoldieBlox,

dar poate nu ştiaţi
şi că lucra cu normă întreagă

în timp ce-şi începea propria afacere.

Era director de marketing la o companie
de bijuterii din San Francisco.

A mai lucrat acolo încă 9 luni
după ce a avut ideea cu GoldieBlox.

De ce?

În primul rând, ştia că avea
să-şi deschidă propria afacere

şi că avea nevoie de bani,
deci avea un motiv practic.

În al doilea rând, simţea că era ca şi cum
era plătită să urmeze cursuri de business.

Decât să dea o grămadă de bani
pentru cursuri de management,

ea câştiga salariu în timp ce învăţa
lucruri de marketing, vânzări, distribuţie

pe care ştia că le va putea aplica
în propria afacere

când a plecat şi şi-a deschis firma.

Aşa că nu trebuie să-ţi dai demisia mâine.

De fapt, nici nu e nevoie să ai o slujbă.

Să vă povestesc despre Bernat.

L-am întâlnit odată în San Francisco.

Pedalam spre casă când deodată
un străin începe să-mi vorbească.

„Hei! cum ţi-a mers azi?”

„Nu ştiu. Lasă-mă-n pace,
nu te cunosc.”

Pedala alături de mine
şi-mi zice:

„Tocmai am venit din Spania
şi-mi caut de lucru.”

„Nu te cunosc, lasă-mă-n pace.”

„Tocmai m-am mutat aici din Barcelona
şi sunt un designer foarte bun UX/UI,

am fost la 6 interviuri săptămâna asta.

Dacă nu găsesc de lucru
mă voi întoarce în Spania,

am nevoie de viză de lucru
ca să rămân în State.

Nu-s multe joburi în Spania
şi aș vrea să stau aici.”

Îi spun: „Cel mai bun prieten al meu
a stat în Barcelona.

E un oraş frumos.
Stai să-ţi văd website-ul.”

„La ce lucrezi?” m-a întrebat.
„Scriu o carte.”

„Şi ai designer pentru copertă?”
„Nu, nu încă.”

Ajung acasă, îi verific website-ul

şi îmi dau seama că e un designer bun.

E chiar îndrăzneţ. E tare.”

„Bernat, ştii ceva? Poate o să-mi faci
designul pentru coperta cărţii.”

Apoi am postat pe Facebook:
„L-am întâlnit pe tipul ăsta trăznit,

Bernat, din Barcelona.
Are nevoie cineva de un designer?

Ştiu că mulţi abia acum începeţi ceva
şi poate Bernat vă poate ajuta.”

După 5 minute comentează prietenul meu Yi:

„Am nişte prieteni în Palo Alto,
care încep acum ceva,

sunt 3 inşi şi nu prea se pricep,

aşa că un designer le-ar prinde bine.”

Bernat se întâlneşte cu ei
şi încep împreună,

îl angajează ca designer şef,
într-o echipă de 4 inşi.

E entuziasmat şi îmi scrie:
„Smiley, îţi mulţumesc, am primit slujba!”

„Eu îţi mulţumesc
că ai întrebat.”

Aşa că mă ajută cu coperta cărţii

şi după 6-7 luni
mai primesc un mesaj de la el:

„Smiley, te scot în oraş, unde vrei tu.”

E grozav să te invite cineva
să iei masa în oraş.

Am ieşit cu el
şi l-am întrebat care-i treaba.

De ce mă scoate în oraş?

Am ceva bani, sunt scriitor,
cam falit,

dar pot să-mi plătesc consumaţia.”

„Mai ştii compania unde am început
să lucrez după ce te-am cunoscut?”

„Da, sigur.”

Tocmai au fost achiziţionaţi de Yahoo
pentru 80 milioane USD.

(Uimire)

Da?

E o echipă mică de 4-5 inşi,
aşa că Bernat avea partea lui,

fiind printre primii oameni din firmă.

Mi-a mulţumit, iar eu i-am spus
că lui trebuie să-şi mulţumească.

Ştiţi de ce?
Pentru că el e cel care a cerut asta.

A vorbit cu un străin oarecare
aflat pe bicicletă, într-un oraş străin,

într-o ţară ce nici măcar nu era a sa.

A cerut ce-și dorea.

Nu vă lăsaţi intimidaţi
de faptul că sunteţi începători,

Asumaţi-vă riscul, mergeţi la curs,
faceţi voluntariat,

călătoriţi şi lucraţi în străinătate,
lansaţi campanii finanţate public.

(Urale)
(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Începeţi un blog, faceţi-vă website-ul,
spuneți ce doriţi.

Oamenii vă vor sprijini
când munca voastră va avea un scop.

Nu-i vorba despre aflarea chemării unice
sau a unicului scop,

pentru că nu cred că se poate.

Eu am avut deja 8 iniţiative
şi abia am 31 de ani,

ceea ce nu-i mult, jur!

Spun că dacă găsiţi entuziaşti acum,

dacă nu vă veţi mai compara cu alţii,

şi dacă vă străduiţi să răzbiţi
în ce contează pentru voi acum,

viaţa vi se va schimba
şi veţi schimba şi vieţile altora,

şi chiar lumea.

(Aplauze)

Cei ca Debbie, Ted şi Tom
mi-au schimbat mie viaţa.

Ei sunt singurul motiv
pentru care acum stau aici

şi nu acasă pe Facebook, deprimat,

făcându-mi griji ce fac prietenii mei,
prietenul avocat de firmă

care nici măcar nu vrea
să fie avocat de firmă.

Când îţi urmăreşti scopul
îi inspiri şi pe ceilalţi să facă la fel.

Te asiguri că forţa de muncă de mâine
îşi petrece zilele

dând curaj fetelor să devină ingineri,

învăţându-i finanţe şi antreprenoriat
pe tinerii din oraşe,

angajând oameni cu dizabilităţi,

şi asigurându-se că fiecare persoană
de aici sau de oriunde

îşi explorează potenţialul la maxim.

(Aplauze)

Ne puteţi numi idealişti,

pe mine cel puţin,
– adică mă numesc Smiley,

(Râsete)

dar nu suntem generaţia „eu, eu, eu”.

Suntem generaţia cu are un țel

şi vom munci cu pasiune
pentru că aşa trebuie.

(Aplauze)

Problemele generaţiei noastre
sunt prea serioase ca să le ignorăm.

Sunt prea serioase
ca să ne preocupe doar în weekend,

sau doar după ora 17:00.

Nu putem rămâne blocaţi
în criza post liceală,

în cea a sfertului sau a treimii
sau a mijlocului vieţii.

Nu putem avansa
pe o scară ierarhică spre nicăieri.

Miza e mult prea mare.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)