Haideţi să curăţăm deşeurile ce orbitează Pământul

Vieţile noastre depind de o lume pe care nu o putem vedea: infrastructura satelitară pe care o folosim în fiecare zi pentru a ne informa, pentru divertisment, pentru a comunica şi pentru multe alte lucruri.
Dar orbita terestră nu este o resursă nelimitată, iar problema deşeurilor spaţiale se va agrava dacă nu ne schimbăm comportamentul în mod radical.
Natalie Panek ne invită să luăm în considerare impactul sateliţilor pe care ne bazăm asupra mediului înconjurător. Mediul nostru orbital este de o frumuseţe uluitoare şi reprezintă poarta noastră spre explorare, spune ea. Este de datoria noastră să îl păstrăm aşa cum este.

Vieţile noastre depind de o lume

pe care nu o putem vedea.

Gândiţi-vă la ce aţi făcut săptămâna asta.

V-aţi uitat la televizor,
aţi folosit GPS-ul,

aţi verificat vremea
sau chiar aţi luat masa?

Toate aceste lucruri
care ne fac viaţa posibilă

se bazează în mod direct sau indirect

pe sateliţi.

Şi în timp ce ni se pare normal

să beneficiem de serviciile
oferite de sateliţi,

aceştia merită atenţia noastră,

pentru că lasă o amprentă permanentă

asupra spaţiului pe care îl ocupă.

Zilnic, oameni din întreaga lume
se bazează pe infrastructura satelitară

pentru a căuta informaţii, divertisment
şi pentru a comunica.

Monitorizăm agricultura
şi mediul înconjurător,

conectivitatea la internet,
navigarea.

Sateliţii sunt importanţi

şi pentru funcţionarea pieţelor
financiare şi energetice.

Dar aceşti sateliţi
pe care ne bazăm zi de zi

au o existenţă limitată.

Pot rămâne fără combustibil,

se pot defecta,

sau pot ajunge, în mod natural,
la sfârşitul misiunii lor.

În acel moment, acei sateliţi
devin deşeuri în spaţiul cosmic,

aglomerând mediul orbital.

Imaginaţi-vă conducând pe autostradă
într-o frumoasă zi de vară,

pentru a vă rezolva treburile.

Aveţi muzica dată tare,

geamul deschis,

şi vântul vă răvăşeşte părul.

Vă simţiţi bine, nu?

Totul merge bine

până când, deodată,
maşina se îneacă şi se opreşte

chiar în mijlocul autostrăzii.

Nu există altă soluţie
decât de a lăsa maşina

acolo unde este.

Poate aţi avut noroc

să o puteţi muta pe marginea şoselei,

în afara traficului.

Acum două ore,

maşina voastră era folositoare
şi vă bazaţi pe ea în viaţa de zi cu zi.

Acum, este o bucată
de metal inutilă

ce ocupă loc pe o reţea
de transport importantă.

Imaginaţi-vă şoselele internaţionale
ticsite cu autovehicule stricate

ce încurcă traficul.

Şi imaginaţi-vă resturile
care ar fi împrăştiate peste tot

în cazul unei coliziuni,

mii de bucăţi mai mici

ce devin noi obstacole.

Aceasta este paradigma
industriei sateliţilor.

Sateliţii defecţi

sunt lăsaţi să deorbiteze
după foarte mulţi ani,

sau sunt înlăturaţi temporar.

În spaţiu nu există legi internaţionale

care să ne oblige să ne curăţăm deşeurile.

Primul satelit din lume, Sputnik I,

a fost lansat în 1957,

iar în acel an au fost
doar trei încercări de lansare.

După zeci de ani,
multe ţări din întreaga lume

au lansat mii de sateliţi pe orbită,

numărul lansărilor
urmând să crească în viitor,

mai ales dacă luăm
în considerare posibilitatea

de a lansa OneWeb, „constelaţia"
celor mai mult de 900 de sateliţi.

Acum trimitem sateliţi pe diferite orbite

în funcţie de utilitatea lor.

Cel mai des, trimitem sateliţi

pe orbita terestră joasă,

dacă ne imaginăm suprafaţa Pământului,

până la aproximativ 2000 km altitudine.

Acolo, sateliţii sunt afectaţi
de atmosfera Pământului,

așa că orbitele lor se degradează
în mod natural,

în cele din urmă ajungând să ardă,

probabil în douăzeci de ani
de acum înainte.

Un alt loc în care trimitem mulţi sateliţi

este orbita geostaţionară

la aproximativ 35.000 km altitudine.

Aceşti sateliţi rămân nemişcaţi,
în timp ce Pământul se roteşte,

ceea ce face posibile telecomunicaţiile
sau transmisiile TV, de exemplu.

Aceşti sateliţii aflaţi pe orbite înalte
pot rămâne acolo timp de secole.

Şi mai există orbita numită „cimitirul",

sinistra orbită cu resturi sau deşeuri,

unde sunt plasaţi anumiţi sateliţi,

la sfâşitul duratei de viaţă,

pentru a-i scoate
de pe orbitele operaţionale.

Dintre cei aproape 7.000 de sateliţi
lansaţi la sfârşitul anilor 1950,

doar unu din şapte
este operaţional în prezent,

pe lângă sateliţii ce nu mai funcţionează,

fiind şi sute de mii şi milioane
de fragmente

de mărimea unei mărgele sau mai mari,

ce orbitează în jurul Pământului.

Fragmentele sunt un risc major,
atât pentru misiunile spaţiale,

cât şi pentru sateliţii
pe care ne bazăm în fiecare zi.

Deoarece situaţia deşeurilor spaţiale
este tot mai îngrijorătoare,

s-au făcut eforturi naţionale
şi internaţionale

pentru a concepe standarde tehnice

care să ajute la limitarea
creării de noi deşeuri.

De exemplu, este recomandat

ca navetele aflate
pe orbita terestră joasă

să fie făcute să iasă de pe orbită
în mai puţin de 25 de ani,

dar şi aşa este prea mult,

mai ales dacă un satelit
este defect de ani de zile.

Există directive ca navetele defecte
de pe orbita geostaţionară

să fie mutate pe orbita „cimitir".

Dar aceste recomandări
nu sunt impuse de legea internaţională,

urmând ca ele să fie implementate
prin mecanisme naţionale.

Aceste recomandări nu sunt pe termen lung,

nu sunt proactive,

şi nici nu se referă
la deşeurile deja existente.

Ele sunt menite doar să limiteze
crearea de noi deşeuri.

Deşeurile spaţiale nu sunt
responabilitatea nimănui.

Muntele Everest reprezintă
o comparaţie interesantă

privind modul în care interacţionăm
cu mediul înconjurător,

acesta având nefericita onoare de a fi

groapa de gunoi aflată la cea
mai mare altitudine din lume.

La zeci de ani după cucerirea
celui mai înalt vârf din lume,

tonele de gunoi
lăsate în urmă de alpinişti

au început să stârnească îngrijorare,

şi poate că aţi citit în ziare
că se speculează ideea

ca Nepalul să impună alpiniştilor

penalităţi şi obligaţii legale
mult mai stricte.

Desigur, scopul este
de a-i convinge pe alpinişti

să strângă în urma lor.

Poate organizaţiile nonprofit îi vor plăti
pe alpiniştii care recuperează deşeurile,

sau poate că voluntarii vor organiza
expediţii de strângere a gunoiului.

Şi totuşi, mulţi alpinişti consideră

că grupurile independente
ar trebui să se autodisciplineze.

Nu există un răspuns simplu,

chiar şi eforturile bine intenţionate
pentru conservare

întâmpină adesea obstacole.

Dar asta nu înseamnă că n-ar trebui
să facem tot ce putem

pentru a proteja mediul înconjurător
de care depindem.

Ca şi în cazul Everestului, izolarea
şi lipsa unei infrastructuri adecvate

a mediului orbital

face eliminarea deşeurilor
foarte dificilă.

Dar nu putem atinge niveluri şi mai înalte

şi să creăm o groapă de gunoi şi mai sus,

una care să fie în afara lumii.

Realitatea este că în spaţiu,

componente defecte ale unui satelit

pot fi reparate foarte greu

şi cu cheltuieli foarte mari.

Dar dacă am proiecta
sateliţii mai inţelept?

Ce ar fi dacă sateliţii,

indiferent de ţara de producţie,

ar trebui să se încadreze în standarde

de reciclare, întreţinere

sau de deorbitare activă?

Cum ar fi dacă legile intenaţionale

ar impune eliminarea
sateliţilor ieşiţi din uz,

în locul simplei lor mutări

ca o soluţie temporară?

Sau poate că producătorii de sateliţi
ar trebui să plătească

chiar și pentru a lansa
un satelit pe orbită,

banii plătiţi fiind returnaţi doar atunci

când satelitul este distrus
în mod corespunzător,

sau o anumită cotă
de deşeuri este curăţată.

Poate că un satelit ar trebui
să dispună de tehnologie

care să-i accelereze deorbitarea.

Sunt semne încurajatoare.

Un exemplu este TechDemoSat-1
lansat de Marea Britanie în 2014,

proiectat ca la ieşirea
din uz să fie eliminat

cu ajutorul unui dispozitiv de ancorare.

Acest lucru este posibil
pentru că satelitul este mic,

dar sateliţii aflaţi pe orbite
mai înalte sau mai întinse

sau cei de mărimea unui autobuz şcolar,

vor necesita alte opţiuni de eliminare.

Ne-am putea gândi
la lasere de mare putere,

sau la remorcarea cu plase sau pripoane,

oricât de extravagant ar suna asta acum.

O altă posibilitate interesantă

este idea unor remorchere
sau a unor mecanici ai spaţiului.

Imaginaţi-vă cum un braţ robotic

de pe un remorcher spaţial

ar putea repara componentele unui satelit,

acestea devenind reutilizabile.

Sau cum ar fi dacă acelaşi braț robotic

ar putea reîncărca rezervorul
unei navete spaţiale

cu propulsie chimică

ca şi cum am umple
rezervorul propriei maşini?

Reparaţiile şi mentenanţa robotizată

ar putea prelungi viaţa a sute de sateliţi
ce orbitează în jurul Pământului.

Indiferent ce metode de eliminare
a deşeurilor vom adopta,

în mod evident, nu este
doar o problemă tehnică.

Legile şi principiile ce guvernează
spaţiul trebuie reglementate.

Pe scurt, încă nu reuşim
să folosim spaţiul în mod viabil.

Explorarea, inovarea modului
nostru de a trăi şi de a lucra

sunt lucruri ce ne definesc,

şi în explorarea spaţiului

depăşim cu adevărat limitele
împuse pe Pământ.

Dar pe măsură ce depăşim limitele
în numele ştiinţei şi inovaţiei,

să nu uităm că suntem răspunzători
pentru impactul nostru asupra mediului.

Indiscutabil, orbita terestră joasă
şi cea geostaţionară sunt ticsite

şi nu putem continua
să lansăm noi sateliţi

care să-i înlocuiască pe cei defecţi,

fără a-i gestiona corespunzător,

aşa cum n-am lăsa o maşină stricată

în mijlocul autostrăzii.

Când veţi folosiţi telefonul,

veţi verifica vremea
sau veţi folosi GPS-ul,

gândiţi-vă la tehnologia satelitară
care face posibile aceste activităţi.

Gândiţi-vă şi la impactul sateliţilor

asupra mediului din jurul Pământului

şi răspândiţi mesajul că împreună
trebuie să ne diminuăm impactul.

Orbita Pământului este uluitor de frumoasă

şi este poarta noastră spre explorare.

Este de datoria noastră
s-o păstrăm neschimbată.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)