Cum poți folosi sindromul impostorului în favoarea ta

Te-ai îndoit vreodată de abilitățile tale, te-ai temut că vei fi perceput ca fiind fals? Se numește sindromul impostorului și cu siguranță nu ești singurul care simte asta, spune Mike Cannon-Brookes, antreprenor și director general. În acest discurs amuzant la care ne putem raporta cu ușurință, el povestește despre cum propriile experiențe cu sindromului impostorului i-au înlesnit calea către succes și demonstrează cum sindromul poate fi folosit și în avantajul tău.

Am avut parte de mult succes în viață.

Acum mai bine de 10 ani

am început o afacere imediat
după facultate cu colegul meu, Scott,

fără experiență prealabilă în afaceri

sau vreun plan măreţ.

De fapt, țelul nostru la început a fost
să n-avem un loc de muncă adevărat

(Râsete)

și să nu fie nevoie
să purtăm zilnic costum.

Bifat și bifat.

(Râsete)

Azi avem mii de angajați minunați

și software-ul nostru e folosit
de milioane de oameni pe tot globul

și, practic, chiar și în spațiu,

dacă-i socotim
și pe cei în drum spre Marte.

Așa că s-ar zice că știu ce fac zilnic

când merg la lucru.

Dar o să vă zic ceva:

de cele mai multe ori
încă am impresia că nu știu ce fac.

Asta simt de 15 ani încoace.

Între timp am învățat că asta
se numește „sindromul impostorului”.

Te-ai simțit vreodată depășit,

ca un fals,

și ai ieșit dintr-o situație
pur și simplu pe ghicite sau aiurind,

(Râsete)

îngrozit că în orice clipă

cineva te-ar da în vileag?

Mă pot gândi la multe exemple
când m-am simțit așa.

Intervievând primul nostru director de HR,

fără ca eu să fi lucrat vreodată
într-o firmă cu departament de HR,

(Râsete)

îngrozit când am intrat
în sala de interviu, gândindu-mă:

„Ce-o să-l întreb pe omul ăsta?”.

Sau mergând la ședințe de consiliu
în tricou, înconjurat de costume,

cu acronime roind în jurul meu,

simțindu-mă ca de 5 ani

în timp ce le notam pe furiș în caiet

ca să le pot căuta pe Wikipedia
odată ajuns acasă.

(Râsete)

Sau la început,

când sunau oamenii
și cereau conturile de plată,

mă blocam și mă întrebam:
„Stai, ne cer bani

sau ne oferă?”.

(Râsete)

Și acopeream telefonul,

acopeream gura telefonului zicând:

„Scott, tu ești cu contabilitatea.”
și-i pasam telefonul.

(Râsete)

Am avut amândoi
multe roluri pe vremea aia.

Așa că pentru mine sindromul impostorului
e senzația de a fi extrem de depășit,

dar deja implicat în situație
până peste cap.

În sinea ta, știi că n-ai
destulă competență, experiență

sau calificare ca să-ți justifici prezența

și totuși ești acolo

și trebuie s-o scoți la capăt

pentru că nu poți renunța oricum.

Nu-i o teamă de eșec

și nici o teamă de a fi incapabil.

E mai degrabă
senzația că scapi basma curată,

teama de a fi descoperit,

că cineva o să-și dea seama
în orice clipă.

Și dacă și-ar da seama,

ai crede sincer:
„E totuși destul de corect”.

(Râsete)

Unul dintre scriitorii mei preferați,
Neil Gaiman, a spus-o frumos

la deschiderea unei universități
în discursul numit „Make Good Art”.

Vreau să mă asigur că zic citatul corect.

„Eram convins c-o să bată cineva la ușă

și un om cu clipboard
o să-mi spună că totul s-a terminat,

că m-au prins

și că acum va trebui să-mi găsesc
un loc de muncă adevărat.”

Acum, când cineva bate la ușa mea,

încă am senzația că un om
cu costum negru și clipboard

e acolo ca să-mi spună
că mi-a cam expirat timpul.

Și cum gătesc ca naiba,

răsuflu ușurat că-i de fapt
cineva cu pizza pentru copii.

(Râsete)

Dar e important de notat
că nu-i cu totul negativ.

Sunt și multe părți bune, cred,
în acele sentimente.

Iar ăsta nu-i un discurs
de tip motivațional,

de genul „Începe acum!”.

E mai degrabă o introspecție asupra
experienței mele cu sindromul impostorului

și cum am încercat s-o valorific

și s-o transform într-o forță a binelui.

Un bun exemplu în sensul ăsta
e de la începuturile lui Atlassian.

Aveam cam 4 ani de la înființare
și 70 de angajați.

Sfătuiți de auditorii noștri —

majoritatea poveștilor bune
încep cu sfatul unui auditor —

(Râsete)

am intrat în competiția
Antreprenorul Anului în Noul Wales de Sud.

Am fost surprinși când am câștigat
Antreprenorul Anului în Noul Wales de Sud,

la categoria
tineri antreprenori sub 40 de ani.

Erau 8 categorii.

Atât de surprinși încât,

văzând lista cu concurenții,

nici nu m-am dus la decernarea premiilor.

Așa că Scott a primit premiul
de unul singur.

Apoi ne-am dus la premierea națională.

Mi-am zis că acolo
ar fi bine să mă prezint.

Așa că am închiriat costume,

am invitat o fată
pe care abia o cunoscusem —

ajungem la ea într-o clipă —

(Râsete)

și ne-am dus la marea gală cu ștaif.

Surprinderea noastră
s-a transformat în șoc

la primul premiu al serii,
categoria tineri,

când am învins celelalte state,

câștigând Tânărul Antreprenor
Australian al Anului.

Când ne-am revenit din șoc,
am primit multă șampanie la masă,

a început petrecerea
și noaptea părea gata.

Ne simțeam minunat.

Dăm înainte la ultimul premiu al nopții,

când șocul nostru a devenit al tuturor,

câștigând
Antreprenorul Australian al Anului

împotriva tuturor categoriilor.

Ceilalți au fost așa de șocați

încât prezentatorul,
directorul Ernst & Young,

a deschis plicul și primele lui cuvinte
au fost „Dumnezeule!”.

(Râsete)

Apoi și-a revenit
și a anunțat că am câștigat.

(Râsete)

Așa că ne-am dat seama
cât eram de depășiți.

De atunci, lucrurile au devenit
și mai intense,

pentru că am zburat la Monte Carlo

pentru a reprezenta Australia
la Antreprenorul Mondial al Anului

împotriva altor 40 de țări.

Într-un alt costum închiriat,
eram la un dineu,

stând lângă un om minunat
pe nume Belmiro de Azevedo,

câștigătorul din Portugalia.

Un adevărat campion.

La 65 de ani,
își gestiona afacerea de 40 de ani.

Avea 30 000 de angajați.

Nu uitați că noi atunci aveam 70.

Avea o cifră de afaceri
de 4 miliarde de euro.

După câteva pahare de vin,

mi-amintesc mărturisindu-i
că nu simțeam că merităm să fim acolo,

că ne simțeam tare depășiți,

și că la un moment dat
cineva își va da seama

și ne va trimite înapoi în Australia.

Iar el mi-amintesc
că s-a oprit și m-a privit

și-a zis că se simte exact la fel,

că bănuia că toți câștigătorii
se simțeau la fel,

și deși nu știa nimic despre mine
sau Scott sau chiar despre tehnologie,

a zis că era clar că ceva făceam bine

și pesemne ar trebui să continuăm.

(Râsete)

În momentul ăla
am avut o revelație din două motive.

Unu: mi-am dat seama
că și alții simțeau asta.

Și doi: mi-am dat seama
că nu dispare cu niciun fel de succes.

Am presupus că oamenii de succes
nu se simțeau ca niște impostori,

dar acum știu
că-i mai degrabă invers.

Sentimentul ăsta nu-l am doar la muncă.

Mi se-ntâmplă și în viața privată.

La început,

zburam săptămânal dus-întors
la San Francisco pentru Atlassian.

Am strâns multe puncte de fidelitate,
cu acces la salonul Qantas business.

Dacă e vreun loc
unde nu-s în elementul meu...

(Râsete)

Nu ajută când intru
și lumea se uită la mine,

eu fiind în pantaloni scurți și blugi

sau blugi și tricou și-mi zice:
„Te pot ajuta, băiete? Te-ai pierdut?”.

(Râsete)

Uneori viața ia o întorsătură
în salonul Qantas când nu te aștepți.

Într-o dimineață, acum 10 ani,

stăteam acolo făcându-mi
naveta săptămânală

și o femeie frumoasă,
care nu era de nasul meu,

a intrat în salonul Qantas
și a venit direct la mine,

confundându-mă cu altcineva.

A crezut că sunt altcineva,
deci atunci chiar am fost un impostor.

(Râsete)

Dar în loc să mă blochez
cum făceam altădată

sau poate să-i spun în mod galant
despre greșeală,

am încercat să continui conversația.

(Râsete)

Și vrăjeala tipic australiană
a dus la progres și un număr de telefon.

Am mers cu ea la ceremonia de decernare
câteva luni mai târziu.

Acum, 10 ani mai târziu,

sunt incredibil de fericit că mi-e soție
și avem patru copii minunați împreună.

(Aplauze)

Ai crede că dimineața când mă trezesc

nu mă-ntorc către ea s-o privesc
și să cred că o să zică:

„Cine ești și cine ți-a permis
să dormi pe partea aia?”

(Râsete)

„Pleacă de-aici!”

Dar nu face asta.

Și cred că uneori și ea simte la fel.

Se pare că ăsta e unul dintre semnele
că vom avea o căsnicie reușită.

Documentându-mă pentru acest discurs,

am aflat că una dintre caracteristicile
celor mai reușite relații

e că ambii parteneri
simt că nu-s de nasul celuilalt.

Ei simt că partenerul lor
nu-i de nasul lor.

Se simt ca niște impostori.

Și dacă nu se blochează
și sunt recunoscători,

se străduiesc și se mulează
să fie parteneri cât mai buni,

probabil că relația lor
o să fie foarte reușită.

Deci dacă simți asta, nu te bloca.

Încearcă să continui conversația,

chiar dacă crede că ești altcineva.

Să ne simțim sau oamenii
să creadă că suntem altcineva

se întâmplă destul de des.

Un exemplu bun
din trecutul meu mai recent:

acum câteva luni eram treaz
noaptea târziu cu unul dintre copii

și-am văzut ceva pe Twitter

despre Tesla, care susținea
că ar putea rezolva

seria de crize de energie
din Australia de Sud

cu una dintre marile lor
baterii industriale.

Fără să mă gândesc,
am lansat o serie de tweet-uri

provocându-i să zică dacă vorbesc serios.

Făcând asta,
am reușit să rostogolesc o pietricică

de la mare înălțime,

ce s-a transformat într-o avalanșă
în vârtejul căreia m-am trezit prins.

Pentru că după câteva ore
Elon mi-a răspuns,

spunând că e cât se poate de serios,

că în 100 de zile
de la semnarea contractului

ar putea instala o unitate de 100 MWh,

care e o baterie gigantică,
de talie mondială,

una dintre cele mai mari de pe planetă.

Și din momentul ăla
a început toată nebunia.

În 24 de ore, toate marile canale media

mi-au trimis mesaje,
încercând să ia legătura

să-mi ceară părerea
de așa-zis „expert” în energie.

(Râsete)

La vremea respectivă
n-aș fi putut să fac diferența

între o baterie AA de 1,5 V

(Râsete)

care se pune
în jucăriile copiilor mei

și o unitate de 100 MWh
la scară industrială

din Australia de Sud
care ar putea rezolva criza de energie.

Mă confruntam cu un caz cronic
de sindromul impostorului,

(Râsete)

care a devenit de-a dreptul bizar.

Mi-amintesc că mi-am zis în sinea mea:

„La naiba, am provocat ceva
și nu mă pot fofila.

Dacă dau bir cu fugiții,

sursele regenerabile din Australia
o să reculeze

și probabil că o să par un idiot

din cauza prostiei mele de pe Twitter.”

Așa că mi-am zis că tot ce puteam face

era să încerc
să nu mă blochez și să învăț.

Așa că am petrecut o săptămână

încercând să învăț tot ce puteam
despre baterii la scară industrială,

rețeaua electrică, surse regenerabile
și economia acestora,

și dacă era măcar o opțiune fezabilă.

Am vorbit cu directorul științific,
cu CSIRO,

diverși miniștri și premieri
mi-au zis perspectiva lor

din ambele tabere politice.

Am schimbat tweet-uri cu prim-ministrul.

Mi-a reușit până și o apariție scurtă

ca expert în energie la ABC Lateline.

(Râsete)

Ca urmare după toate astea,

Australia de Sud
a organizat o licitație pentru baterii

și a primit peste 90 de oferte
pentru licitație.

Iar dialogul la nivel național
timp de câteva luni

a trecut de la teatralele
bucăți de cărbune din parlament

la o discuție despre chimia
cărei baterii la scară industrială

ar fi optimă pentru construirea
bateriilor regenerabile la scară mare.

Deci cred că morala e că până atunci

știam prea bine că eram un impostor.

Știam că sunt cu mult depășit.

Dar în loc să mă blochez,
am încercat să învăț cât mai mult,

motivat de teama de-a nu mă face de râs,

și-am încercat să transform asta
într-o forță a binelui.

O chestie pe care am învățat-o:

oamenii cred că cei care au succes
nu se simt ca niște impostori.

Dar eu cred,
mai ales cunoscând mulți antreprenori,

că e mai degrabă invers.

Cei mai de succes oameni pe care-i cunosc
nu se îndoiesc de sine,

dar se îndoiesc mult și adesea
de ideile și cunoștințele lor.

Ei știu când sunt depășiți

și nu se tem să ceară sfaturi.

Ei nu văd asta ca pe ceva rău.

Ei folosesc sfaturile
ca să-și perfecționeze ideile

și să învețe.

E OK să te simți depășit uneori.

Eu mă simt adesea depășit.

E OK să te simți depășit.

E OK să fii într-o situație
din care nu poți să te catapultezi,

atâta timp cât nu te blochezi,

atâta timp cât valorifici situația,
nu înlemni,

ci încearcă s-o transformi
într-o forță a binelui.

E important să zic „a valorifica”,

pentru că asta nu-i o abureală psihologică

despre biruirea sindromul impostorului.

E vorba doar de a-l conștientiza.

Ba chiar sunt extrem de conștient
că mă simt ca un impostor chiar acum,

prezent aici ca un pseudo-expert

într-o senzație ce nici măcar
n-o puteam numi acum câteva luni,

când am fost de acord
să țin acest discurs.

Dacă vă gândiți un pic,
cam asta era și ideea, nu-i așa?

(Râsete)

Mulțumesc!

(Aplauze)