Tirania meritului

Ce este important pentru viața publică, și cum putem începe să o vindecăm? Michael Sandel ne oferă un răspuns surprinzător: cei care au prosperat trebuie să se uite în oglindă. El explorează felul în care „infatuarea meritocratică” îi face pe mulți să creadă că succesul li se datorează în întregime și să-i privească de sus pe cei care nu s-au descurcat, provocând resentimente și inflamând discrepanța dintre „învingători” și „învinși” în noua economie. Aflați de ce avem nevoie să reconsiderăm adevăratul înțeles al succesului și să recunoaștem rolul norocului, pentru a crea o viață civică mai generoasă și mai puțin ranchiunoasă.

Iată o întrebare
pe care ar trebui să ne-o punem cu toții:

Ce nu a mers bine?

Nu doar cu pandemia,

ci cu viața de zi cu zi.

Ce ne-a adus în acest moment
de politizare politică?

În ultimele decenii,

discrepanța dintre învingători și învinși
s-a accentuat,

otrăvindu-ne politica,

separându-ne complet.

În parte, ea se datorează inegalității.

Dar e vorba și despre atitudinea
față de succes și eșec

care o însoțește.

Cei care au căzut în picioare

au ajuns să creadă
că succesul li se datorează,

că e meritul lor,

și că cei ce au pierdut
sunt doar ei înșiși de vină.

Acest mod de gândire despre succes

pare că s-a născut
dintr-un principiu ademenitor.

Dacă toți au șanse egale,

câștigătorii își merită câștigul.

Aceasta este esența
idealului meritocrației.

În practică, evident,
lucrurile nu stau deloc așa.

Nu toată lumea are aceleași șanse.

Copiii născuți în familii sărace
tind să rămână săraci când cresc.

Părinții înstăriți pot transmite copiilor
aceste avantaje.

La universitățile din Ivy League,
de exemplu,

sunt mai mulți studenți care fac parte
din cei mai bogați 1% cetățeni

decât din jumătatea inferioară
a păturii sociale.

Dar problema nu este doar că nu reușim
să ne ridicăm

la principiile meritocratice
pe care le proclamăm.

Idealul însuși este greșit.

Are o latură întunecată.

Meritocrația este corozivă
pentru binele comun.

Conduce la aroganță
în rândul învingătorilor

și la umilință printre cei ce pierd.

Îi încurajează pe învingători
să-și savureze prea mult succesul,

să uite de norocul și de șansa
care i-a ajutat de-a lungul drumului.

Și îi face să-i privească de sus
pe cei mai puțin norocoși,

care au mai puțin succes decât ei.

Asta contează în politică.

Una dintre cele mai potente
surse de reacții populiste

este sentimentul că elitele
se uită de sus la muncitori.

Este o nemulțumire întemeiată.

Chiar dacă globalizarea
a dus la adâncirea inegalității

și la salarii stagnante,

muncitorilor li s-au oferit
câteva sfaturi încurajatoare:

„Dacă vreți să intrați în competiție
și să câștigați în economia globală,

mergeți la facultate.”

„Cât câștigi depinde de cât ai învățat.”

„Poți să izbutești dacă încerci.”

Acestor elite le scapă
insulta implicită din aceste sfaturi.

Dacă nu mergi la facultate,

dacă nu prosperi în noua economie,

eșecul tău ți se datorează.

Acesta e subînțelesul.

Nu e de mirare că mulți muncitori
s-au întors împotriva acestor elite.

Deci, ce ar trebui să facem?

Trebuie să regândim
trei aspecte ale vieții civice.

Rolul facultății,

demnitatea muncii

și semnificația succesului.

Ar trebui să începem
prin regândirea rolului universităților

ca arbitri ai oportunității.

Pentru cei ce ne petrecem timpul
în compania absolvenților,

e ușor să uităm un lucru simplu:

majoritatea oamenilor
nu au o diplomă de facultate.

De fapt, cam două treimi
dintre americani nu au.

Deci e o nebunie să creezi o economie

care pune condiția
necesității unei diplome

pentru o muncă demnă și o viață decentă.

E un lucru bun să încurajezi oamenii
să meargă la facultate.

Să extinzi accesul
pentru cei ce nu-și permit

e încă și mai bine.

Dar asta nu e o soluție
pentru inegalitate.

Ar trebui să ne concentrăm mai puțin
să înarmăm oamenii pentru meritocrație,

și mai mult spre a le face viața mai bună

acelor oameni fără o diplomă,

dar care aduc o contribuție esențială
în societatea noastră.

Ar trebui să redefinim demnitatea muncii

și să o plasăm
în centrul politicii noastre.

Ar trebui să ne amintim că munca
nu e doar pentru a ne câștiga existența,

ci și pentru a contribui la binele comun

și a dobândi recunoștință pentru asta.

Robert F. Kennedy a spus-o bine
acum jumătate de secol.

Tovărășie, comunitate,
patriotism împărtășit.

Aceste valorile esențiale

nu vin doar din cumpărarea
și consumarea bunurilor.

Ele vin din munca demnă,

din salariul decent.

Genul de muncă
ce ne îndreptățește să spunem:

„Am ajutat la construirea acestei țări.

Am participat la această aventură comună”.

Acest sentiment civic

lipsește din viața publică de azi.

Adesea presupunem
că banii pe care îi câștigă oamenii

sunt măsura contribuției lor
la binele comun.

Dar asta este o greșeală.

Martin Luther King Jr. ne explică de ce.

Reflectând la greva lucrătorilor
din domeniul salubrității

din Memphis, Tennessee,

cu puțin timp înainte de a fi asasinat,

King a spus:

„Persoana care ne ia gunoiul
este, în cele din urmă,

la fel de importantă ca doctorul,

fiindcă dacă nu își face treaba,

izbucnesc bolile.

Orice muncă este demnă”.

Pandemia de azi clarifică totul.

Ne arată cât de mult ne bazăm

pe lucrătorii pe care îi uităm adesea.

Cei ce livrează,

cei ce asigură întreținerea,

angajații de la băcănie,

lucrătorii din depozite,

șoferii de camion,

asistentele medicale,

cei ce îngrijesc copiii,

cei ce oferă
servicii medicale la domiciliu.

Ei nu sunt nici cel mai bine plătiți
și nici cei mai onorați lucrători.

Dar acum munca lor este esențială.

Acesta este un moment
pentru o dezbatere publică

despre cum să aliniem mai bine
plata și recunoașterea lor

cu importanța muncii depuse.

Este de asemenea momentul
unei schimbări morale și chiar spirituale

pentru a ne analiza
infatuarea meritocratică.

Oare chiar merit eu aceste talente
care îmi permit să prosper?

E meritul meu

că trăiesc într-o societate
care apreciază talentele

pe care se întâmplă să le am?

Sau am pur și simplu noroc?

Când insist că succesul mi se datorează,

mă împiedică
să mă pun în pielea celorlalți.

Considerarea rolului norocului în viață

poate oferi un grad de modestie.

Întâmplător, din naștere,
din mila Domnului,

dintr-un mister al sorții,

sunt așa cum sunt.

Spiritul modestiei

este virtutea civică de care avem nevoie.

Este începutul drumului înapoi

de la etica aspră a succesului
care ne îndepărtează unii de alții.

Ne duce dincolo de tirania meritului

spre o viață publică mai generoasă
și mai puțin ranchiunoasă.