Majora Carter: 3 povești despre eco-antreprenoriat local

Viitorul verde este local -- iar la TEDxMidwest, Majora Carter ne aduce poveștile a trei oameni care își salvează propriile comunități în același timp salvând planeta. Numiți-o "securitatea orașului natal."

Astăzi vă voi povesti despre niște oameni

care nu s-au mutat din cartierele lor.

Primul e chiar aici în Chicago.

Brenda Palms-Farber a fost angajată

să ajute foști condamnați să se reintegreze în societate

și să-i împiedice să se reîntoarcă la închisoare.

În prezent, contribuabilii cheltuie

în jur de 60.000$ pe an

pentru încarcerarea unei persoane.

Știm că două treimi din ei se vor întoarce.

Mi se pare interesant că pentru fiecare dolar

pe care-l cheltuim în educația preșcolară,

precum Head Start,

economisim 17 $

în lucruri precum încarcerarea viitoare.

Sau -- gândiți-vă -- că $60.000

este mai mult decât costul

trimiterii unei persoane la Harvard.

Însă Brenda, nefiindu-i prezentate astfel de lucruri,

s-a uitat la provocarea ei

și a găsit

o soluție mai puțin evidentă:

să creeze o afacere

care să producă produse de îngrijire corporală din miere.

Ar putea fi evident pentru unii din voi; pentru mine n-a fost.

Reprezintă baza dezvoltării unei forme de inovație socială

cu un potențial real.

Ea a angajat barbați și femei care în aparență nu puteau fi angajați

pentru îngrijirea albinelor, recoltarea mierii

și crearea produselor cu valoare adăugată

cărora ei înșiși le făceau marketing,

și care erau vândute ulterior la Whole Foods.

Ea a combinat experiența de-a fi angajat și trainingul

cu abilitățile de viață de care ei aveau nevoie,

precum gestionarea furiei și lucrul în echipă

și de asemenea modul în care să vorbească cu viitorii angajatori

despre experiențele lor

a demonstrat de fapt lecțiile pe care le-au învățat

și dorința lor de a învăța mai mult.

Mai puțin de 4%

din cei care au trecut prin programul ei

au ajuns înapoi la închisoare.

Deci acești tineri bărbați și femei au învățat despre pregătirea pentru locul de muncă

și abilități de viață prin creșterea albinelor

și au devenit cetățeni productivi pe parcurs.

Așa da început dulce.

Acum, vă voi duce în Los Angeles.

Mulți știu

că L.A. are probleme.

Însă acum voi vorbi despre problemele cu apa din L.A.

Nu au suficientă apă în majoriatea zilelor

și prea multă atunci când plouă.

În prezent 20%

din consumul de energie al Californiei

este utilizat pentru pomparea apei

în cea mai mare parte a Californiei de Sud.

Ei cheltuiesc grămezi, grămezi

pentru a canaliza acea apă de ploaie către ocean

atunci când plouă și se inundă totodată.

Acum Andy Lipkis lucrează pentru a ajuta

L.A. să reducă din costurile de infrasctructură

asociate cu gestionarea apei și insula urbană fierbinte --

corelând copaci, oameni și tehnologie

pentru a crea un oraș mai sănătos.

Toată acea vegetație absoarbe în mod natural apa pluvială,

de asemea ajută la răcorirea orașelor.

Deoarece, dacă vă gândiți,

vreți într-adevăr aer condiționat,

sau vreți o încăpere mai răcoroasă?

Cum o obțineţi n-ar trebui să conteze foarte mult.

Așadar cu câțiva ani în urmă,

Comitatul L.A.

a decis că aveau nevoie să cheltuiască 2,5 miliarde dolari

pentru a repara școlile din oraș.

Iar Andy și echipa lui au descoperit

că aveau să cheltuiască 200 de milioane din acei dolari

pe asfalt pentru a înconjura școlile.

Prezentând argumente economice puternice

au convins administraţia L.A.

că prin înlocuirea acelui asfalt

cu copaci și altă verdeață,

școlile ar economisi mai multă energie din sistem

decât ar consuma pe infrastructura horticolă.

În cele din urmă, aproape 2 milioane mp de asfalt

au fost înlocuiți sau evitaţi,

iar consumul electric pentru aer condițonat a scăzut

în timp ce angajarea

oamenilor pentru întreţinerea acelor terenuri a crescut,

rezultând într-o economisire netă pentru sistem,

dar în acelaşi timp elevi şi angajaţi mai sănătoşi.

Acum Judy Bonds

este fiica unui miner de cărbuni.

Familia ei are opt generații

într-un oraș numit Whiteseville, West Virginia.

Iar dacă cineva s-ar agăța de

vechea glorie a istoriei mineritului de cărbuni,

și a orașului,

ar trebui să fie Judy.

Însă cărbunele care e minerit în prezent e diferit

de minele adânci în care tatăl ei

și tatăl tatălui ei au intrat,

şi care angaja mii și mii de oameni.

Acum, două duzini de oameni

pot dărâma un munte în câteva luni,

doar pentru câțiva ani de cărbune.

Acest tip de tehnologie e numită înlăturarea vârfului muntelui.

Poate face un munte să se transforme din asta în asta

în câteva luni scurte.

Doar imaginați-vă că aerul care înconjoară aceste locuri --

este plin de reziduuri de exploziv și cărbune.

Când l-am vizitat, le-a dat unora dintre oamenii cu care eram

o tuse ciudată

aflându-se acolo doar de câteva ore --

nu doar minerilor, ci tuturor.

Iar Judy a văzut cum peisajul ei era distrus

și apa ei otrăvită.

Iar companiile producătoare de cărbuni treceau mai departe

după ce muntele fusese golit,

lăsând în urma lor un șomaj și mai mare.

Dar ea a văzut și diferența în energia eoliană potenţială

de pe un munte intact,

și unul care a fost redus în înălțime

cu peste 600 de metri.

Trei ani de energie poluantă fără prea multe locuri de muncă,

sau secole de energie curată

cu potențial în dezvoltarea expertizei și îmbunătățirea eficienței

pe baza abilităților tehnice,

și dezvoltarea cunoștințelor locale

despre cum să valorifici la maxim vântul din regiune.

Ea a calculat avansul

și amorsarea în timp,

și e un rezultat net pozitiv pe atâtea niveluri

pentru economia locală, națională și globală.

E o amorsare mai îndelungată decât înlăturarea vârfului muntelui,

dar energia eoliană furnizează pentru totdeauna.

Înlăturarea vârfului multelui plătește localnicii cu foarte puțini bani,

și le dă multă mizerie.

Apa este transformată în mâzgă.

Majoritatea oamenilor sunt încă șomeri,

asta ducând la majoritatea problemelor sociale

pe care le trăiesc și șomerii din centrele oraşelor --

abuz de droguri și alcool,

abuz domenstic, adolescente gravide și sănătate precară.

Acum Judy și cu mine -- trebuie să recunosc --

suntem total legate una de cealaltă.

În momentul de față o alianță destul de evidentă.

Vreau să spun, literalmente, orașul ei natal se numește Whitesville, West Virginia.

Vreau să spun că ei nu --

Ei nu concurează pentru titlul de locul natal al hip hop-ului

sau pentru orice de felul acesta.

Însă pe spatele tricoului meu, cel pe care mi l-a oferit ea,

scrie "Salvați provincialii în pericol."

Deci fetele din sat și provincialii ne-am unit

și înțelegem în totalitate despre ce este vorba.

Însă în urmă cu doar câteva luni,

Judy a fost diagnosticată

cu cancer la plămâni în faza a treia.

Mda.

Iar de atunci a avansat spre oase și creier.

Și mi se pare atât de bizar

că suferă de același lucru

de care a încercat atât de mult să protejeze oamenii.

Însă visul ei

legat de Coal River Mountain Wind

e moștenirea pe care o lasă în urma ei.

Și s-ar putea ca ea să nu

ajungă să vadă acest vârf de munte.

Dar decât a scrie

încă un manifest sau aşa ceva,

ea lasă în urmă

un plan de afaceri practic.

Asta face prietena mea.

Şi sunt foarte mândră de asta.

(Aplauze)

Dar aceşti trei oameni

nu se cunosc între ei,

dar au o mulţime în comun.

Toţi sunt orientaţi spre rezolvarea problemelor,

şi sunt doar câţiva dintre multe exemple

pe care sunt privilegiată să-i văd, să-i întâlnesc şi să învăţ de la ei

în exemplele muncii pe care o fac acum.

Am fost foarte norocoasă să-i am pe toţi prezentaţi

în emisiunea mea de radio Corporation for Public Radio,

numită ThePromisedLand.org.

Sunt toţi vizionari foarte practici.

Ei aruncă o privire la cererile care există --

produse de înfrumuseţare, şcoli sănătoase, electricitate --

şi care e cursul banilor pentru a satisface aceste cereri.

Şi atunci când soluţiile cele mai ieftine

implică reducerea numărului de locuri de muncă,

rămâi cu şomeri,

iar oamenii ăştia nu sunt ieftini.

De fapt, ei fac parte din ceea ce numesc eu cetăţenii cei mai scumpi,

şi ei îi includ pe cei sărăciţii ca generaţie,

veterani traumatizaţi ce se întorc din Orientul Mijlociu,

oamenii ieșiți din închisoare.

Iar pentru veterani în particular,

V.A a spus că există o creştere de şase ori

în medicamente pentru sănătate mentală pentru veterani din 2003.

Cred că acest număr probabil va crește.

Ei nu sunt cel mai mare grup de oameni,

dar sunt unii dintre cei mai scumpi,

în probabilitatea de abuz domestic, abuz de droguri sau alcool,

performanţa scăzută a copiilor lor în şcoli

şi sănătatea precară ca rezultat al stresului.

Aceşti trei oameni înţeleg

cum să canalizeze productiv dolarii

prin economiile noastre locale

pentru a satisface cereri existente ale pieţei,

a reduce problemele sociale pe care le avem în prezent

şi a preveni noi probleme în viitor.

Şi sunt destule alte exemple de acest fel.

O problemă: manevrarea deşeurilor şi şomajul.

Chiar când ne gândim sau vorbim despre reciclare,

multe materiale reciclabile ajung incinerate sau în gropi de gunoi

pentru că multe municipalităţi datorită costurilor de colectare

lasă multe nereciclate.

Şi unde sunt manevrate aceste deşeuri? De obicei în comunităţile sărace.

Şi ştim că firmele eco-industriale, aceste tipuri de modele de afaceri --

e un model în Europa numit parc eco-industrial,

unde deşeul unei companii e materia primă pentru alta,

sau se utilizează materiale reciclate

pentru a face bunuri pe care le poţi utiliza şi vinde.

Putem crea aceste pieţe locale şi facilităţi

pentru ca materialele reciclate

să fie utilizate ca materie primă pentru manufacturi.

Şi în oraşul meu, am încercat să facem ceva de felul ăsta în Bronx,

dar primarul nostru a decis că vroia să vadă

o închisoare în exact acelaşi loc.

Din fericire - pentru că noi vroiam să creăm sute de locuri de muncă -

dar după mulţi ani,

municipalitatea a vrut să construiască o închisoare,

de atunci au abandonat proiectul, slavă rațiunii.

O altă problemă: sistemele de alimentaţie nesănătoasă şi şomajul.

Clasa muncitoare şi americanii săraci din mediul urban

nu beneficiază economic

de sistemul nostru alimentar curent.

Se bazează prea mult pe transport,

fertilizare chimică, utilizare intensivă a apei

şi de asemenea refrigerare.

Mega operaţiuni agricole

sunt deseori responsabile de otrăvirea apelor şi solului,

şi produc aceste produse incredibil de nesănătoase

care ne costă miliarde în termeni de sistem sanitar

şi productivitate pierdută.

Şi ştim că agricultura urbană

e un subiect foarte actual în acest anotimp,

dar e mai ales grădinărit,

care are ceva valoare în construirea comunităţilor - o mulţime de fapt -

dar nu în crearea de locuri de muncă

sau pentru producerea de hrană.

Cifrele nu se potrivesc.

Parte din munca mea constă în punerea bazei

pentru a integra agricultura urbană și sistemele de alimentaţie rurală

pentru a grăbi eliminarea salatei de la 3000 de mile

prin crearea unei mărci naţionale de produse crescute în mediul urban

care în fiecare oraş

care utilizează putere de dezvoltare regională

şi o măreşte cu dotări pentru cultivare în interior,

aflate în proprietatea şi operate de mici cultivatori,

acolo unde acum sunt doar consumatori.

Asta poate susţine fermierii sezonieri din preajma zonelor metropolitane

care pierd pentru că nu pot satisface eficient

cererea pentru produse tot timpul anului.

Nu e o competiţie cu fermele rurale,

ci sunt de fapt întăriri.

Se aliază într-un foarte pozitiv şi viabil economic

sistem de alimentaţie.

Scopul e de-a satisface cerinţele instituţionale ale oraşelor

pentru spitale,

centre pentru bătrâni, şcoli, grădiniţe,

şi a produce și o reţea de joburi la nivel regional.

Asta e infrastructură inteligentă.

Şi cum gestionăm mediul construit

afectează sănătatea şi bunăstarea oamenilor în fiecare zi.

Municipalităţile noastre, urbane şi rurale,

mizează pe partea operaţională a infrastructurii -

lucruri cum sunt îndepărtarea deşeurilor, cererea de energie,

costurile sociale ale şomajului, rata de renunţare la şcoală, ratele de încarcerare

şi impactul diferitelor costuri de sănătate publică.

Infrastructura inteligentă poate furniza modalităţi ieftine

pentru municipalităţi care să le permită să adreseze

şi infrastructura şi nevoile sociale.

Şi vrem să schimbăm sistemele

care deschid uşile pentru cei ce erau în trecut o povară pentru impozite

să devină parte din baza de impozitare.

Şi imaginaţi-vă un model de afacere la nivel naţional

care crează locuri de muncă locale şi infrastructură inteligentă

pentru a îmbunătăţi stabilitatea economică locală.

Aşa că sper că vedeţi o reiterare aici.

Aceste exemple indică o tendinţă.

Nu am creat-o eu şi nu are loc accidental.

Am remarcat că se întâmplă peste tot în ţară,

şi vestea bună este că-i în creştere.

Şi toţi avem nevoie să se investească în noi.

E un pilon esenţial al recuperării acestei ţări.

Eu o numesc securitatea oraşului natal.

Recesiunea ne face să ne clătinăm şi să fim temători,

dar plutește ceva în aer zilele astea

care de asemenea creează posibilităţi.

E realizarea

că noi suntem cheia

propriei noastre recuperări.

Acum e timpul să acţionăm în comunităţile noastre,

să gândim local şi să acţionăm local.

Şi când facem asta, vecinii noştri --

fie că sunt în apartamentul vecin sau în statul vecin,

sau în ţara vecină --

vor fi bine.

Suma lucrurilor locale este globală.

Securitatea oraşului natal înseamnă reconstruirea pavezelor naturale,

să-i punem pe oameni la muncă,

să repună în funcţiune sistemele noastre naturale.

Securitatea oraşului de baştină înseamnă crearea bunăstării aici acasă,

în loc să o distrugem în străinătate,

Tratarea problemelor sociale şi de mediu

în acelaşi timp, cu aceeaşi soluţie

duce la economisiri importante,

generare de bogăţie şi securitate naţională.

Multe soluţii măreţe şi care inspiră

au fost generate în toată America.

Provocarea pentru noi acum

este să identificăm şi să sprijinim nenumărate în plus.

Securitatea oraşului de baştină înseamnă să avem grijă de ai noştri,

dar nu ca în vechea zicală

"caritatea începe acasă".

Am citit recent o carte numită "Lidership din iubire" de John Hope Bryant.

E despre conducere într-o lume

care nu pare de loc să opereze pe baza fricii.

Şi citind cartea asta m-a făcut să re-examinez această teorie

pentru că trebuie să explic ce vreau să spun cu asta.

Vedeţi, tatăl meu

a fost un mare om, în multe feluri.

El a crescut în Sudul segregat,

a scăpat de linşaj şi toate astea

în nişte timpuri foarte dure,

şi el a creat o casă cu adevărat stabilă pentru mine şi fraţii mei

şi o mulţime de oameni care au dat de greu.

Dar, ca noi toţi, el avea nişte probleme.

(Râsete)

Juca şi paria

compulsiv.

Pentru el proverbul acela "Caritatea începe acasă"

însemna că ziua mea de salariu -- sau a altcuiva --

se întâmpla să coincidă cu ziua lui norocoasă.

Aşa că trebuia să-l ajut.

Şi câteodată îi împrumutam bani

din slujbele mele de după şcoală sau din vacanţe

şi el avea mereu intenţia măreaţă

de a-mi restitui banii cu dobândă,

bineînţeles, după ce câştiga lozul cel mare.

Şi câteodată câştiga, credeţi sau nu,

la un hipodrom din Los Angeles --

un motiv să iubeşti LA - în anii 1940.

El a câştigat 15.000 de dolari cash

şi a cumpărat casa în care am crescut.

Aşa că nu sunt aşa de nefericită din cauza asta.

Dar ascultaţi, mă simţeam obligată faţă de el,

şi am crescut -- apoi am crescut.

Şi acum sunt femeie în toată firea.

Şi am învăţat câte ceva în timpul ăsta.

Pentru mine, caritatea

deseori este doar despre a da,

pentru că aşa trebuie,

sau pentru că asta ai făcut mereu,

sau este despre a da până când doare.

Eu cred în furnizarea mijloacelor

pentru a construi ceva ce creşte

şi a intensifica investiţia iniţială

şi nu să fie nevoie să dai mai mult în anul următor --

nu încerc să hrănesc obiceiul.

Am petrecut ceva ani

privind cum bunele intenţii faţă de înzestrarea comunităţii cu putere,

care se presupunea că există

pentru a sprijini comunitatea şi a o înzestra cu putere,

au lăsat de fapt oamenii

în aceeaşi poziţie, dacă nu una mai rea decât erau înainte.

Şi în ultimii 20 de ani,

am cheltuit sume record provenite din donaţii

pe probleme sociale,

şi totuşi rezultatele educaţionale,

subnutriţia, încarcerarea,

obezitatea, diabetul, disparităţile de venit,

toate au crescut cu unele excepţii,

în special mortalitatea infantilă

pentru oamenii săraci --

dar e o lume minunată în care îi aducem şi pe ei.

Şi ştiu câte ceva despre aceste aspecte,

pentru că, vreme de mulţi ani, am petrecut mult timp

în complexul industrial non-profit.

Sunt director executiv în recuperare,

de doi ani n-am mai practicat.

(Râsete)

Dar în timpul acesta, am realizat că e vorba de proiecte

şi de dezvoltarea acestora la nivel local

ce vor face cu adevărat ce trebuie pentru comunităţile noastre.

Dar m-am zbătut cu adevărat pentru sprijin financiar.

Cu cât mai mare a fost succesul nostru,

cu atât mai puţini bani veneau de la fundaţii.

Şi vă spun, faptul că mă aflu pe scena TED

şi câştigarea unui grant MacArthur în acelaşi an

a dat tuturor impresia că mi-am îndeplinit obiectivele.

Şi până la momentul în care am plecat,

acopeream o treime

din deficitul bugetului agenţiei mele cu câştigul din discursuri.

Cred că la început, sincer vă spun,

programele mele erau puţin prea avansate pentru timpul respectiv.

Dar de atunci,

parcul care era doar un maidan a fost prezentat într-un discurs la TED2006

a devenit acest mic lucru.

Dar de fapt m-am măritat în el.

Chiar aici.

Aici e câinele meu care m-a condus în parc la ceremonia nunţii.

South Bronx Greenway

era doar un desen prezentat pe scenă în anul 2006.

De atunci, am chetuit

circa 50 de milioane de dolari în bani din pachete de stimulente

pentru a ajunge aici.

Şi iubim asta, pentru că acum iubesc construcţiile,

pentru că vedem cum lucrurile astea chiar se întâmplă.

Aşa că vreau să înţeleagă toată lumea

importanţa esenţială

a schimbării carităţii în antreprenoriat.

Mi-am început compania pentru a ajuta comunităţi din toată ţara

să-şi valorifice propriul potenţial

de a îmbunătăţi totul legat de calitatea vieţii oamenilor lor.

Securitatea oraşului de baştină

e următorul punct pe lista mea.

Avem nevoie de oameni care văd valoarea

investiţiilor în acest tip de iniţiative locale,

care vor deveni parteneri cu oameni ca mine

pentru a identifica tendinţele de creştere şi adaptările la climat

precum şi pentru a înţelege costurile sociale în creştere

ale afacerilor obişnuite.

Trebuie să lucrăm împreună

pentru a îmbrăţişa şi repara pământul nostru,

pentru a ne repara sistemele de energie

şi a ne repara pe noi înşine.

E timpul să oprim construirea

de mall-uri, de închisori,

de stadioane

şi alte simboluri ale tuturor eşecurilor noastre colective.

E timpul să începem să construim

monumente vii ale speranţei şi posibilităţii.

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)