Un omagiu adus asistenților medicali

Carolyn Jones și-a petrecut cinci ani intervievând, fotografiind și filmând asistenți medicali din Statele Unite, călătorind în locuri care se confruntă cu unele dintre cele mai mari probleme din sistemul de sănătate publică. Acum, ne împărtășește povești personale despre angajamentul lor de neclintit, într-o celebrare a eroilor obișnuiți din prima linie a medicinei.

Ca pacienți,

ne amintim de obicei
numele doctorilor noștri,

dar adeseori uităm numele asistenților.

Îmi amintesc de o asistentă.

În urmă cu câțiva ani,
am avut cancer la sân

și am reușit cumva
să trec cu bine peste operații

și peste etapa de început a tratamentului.

Reușeam să ascund ce se întâmpla.

De fapt, nimeni nu trebuia să știe.

Puteam să-mi duc fiica la școală,

puteam să iau cina în oraș cu soțul meu;

puteam să-i păcălesc pe ceilalți.

Dar trebuia să încep chimioterapia,

și asta mă îngrozea,

deoarece știam că aveam să-mi pierd
până și ultimul fir de păr

din cauza tipului de tratament
pe care aveam să-l urmez.

N-aveam să mă mai pot preface

că totul era normal.

Îmi era frică.

Știam cum era ca toată lumea
să te trateze cu grijă,

iar eu voiam să mă simt normal.

Aveam o cameră de perfuzie
implantată în piept.

M-am dus la prima ședință de chimioterapie

și eram distrusă.

Asistenta mea, Joanne, a intrat pe ușă

și fiecare celulă din corpul meu
îmi spunea să mă ridic

și să o iau la goană.

Dar Joanne s-a uitat la mine
și mi-a vorbit ca unei vechi prietene.

Apoi m-a întrebat:

„Unde ți-ai făcut șuvițele?"

(Râsete)

Iar eu mă gândeam: „Glumești?

Vrei să vorbim despre păr,
când eu sunt pe cale să mi-l pierd?”

Eram aproape furioasă,

așa că am spus:
„Pe bune? Mă întrebi de păr?”

A dat din umeri și a spus:

„Va crește la loc.”

Iar în clipa aceea a spus singurul lucru
pe care-l pierdusem din vedere,

și anume că, la un moment dat,
viața mea avea să revină la normal.

Chiar credea asta.

Așa că am crezut-o și eu.

Să te îngrijorezi pentru căderea părului
când ai cancer

poate părea prostesc la început,

dar nu e vorba doar de cum vei arăta.

Te temi că toată lumea se va purta
prea atent cu tine.

Joanne m-a făcut să mă simt normal
pentru prima dată în șase luni.

Am vorbit despre iubiții ei,

despre căutarea de apartamente în New York

și despre reacția mea la chimioterapie,

toate la un loc.

Și m-am întrebat mereu,

de unde știa atât de instinctiv
cum să-mi vorbească?

Joanne Staha și admirația mea față de ea

au marcat începutul călătoriei mele
în lumea asistenților.

Câțiva ani mai târziu, am fost rugată
să mă ocup de un proiect

care avea să celebreze
munca asistenților medicali.

Am început cu Joanne

și am întâlnit peste 100
de asistenți din toată țara.

Mi-am petrecut cinci ani intervievând,
fotografiind și filmând asistenți

pentru o carte și un film documentar.

Împreună cu echipa mea,

am organizat o călătorie prin America
ce avea să ne ducă în locuri

care întâmpină cele mai mari probleme
din sistemul nostru medical:

bătrânețea, războiul,
sărăcia, închisorile.

Am mers în locurile

unde aveam să găsim
cea mai mare concentrație de pacienți

care înfruntau acele probleme.

Apoi am cerut spitalelor și clinicilor
să nominalizeze asistenții

care aveau să le reprezinte cel mai bine.

Una dintre primele asistente
cunoscute a fost Bridget Kumbella.

Bridget fusese născută în Camerun

și avea trei frați mai mici.

Odată, la serviciu, tatăl ei
a căzut de la etajul patru

și s-a rănit grav la spate.

Obișnuia să vorbească mult
despre cum era să nu te poți mișca

și să nu primești ajutorul cuvenit.

Acest lucru a determinat-o pe Bridget
să devină asistentă.

Acum, lucrând în Bronx,

îngrijește un grup
extrem de divers de pacienți,

din toate categoriile sociale

și de diferite religii.

Și-a dedicat cariera
pentru a înțelege impactul

diferențelor culturale
asupra sănătății noastre.

Ne-a povestit

despre un pacient amerindian

care a dorit să aducă un mănunchi
de pene la Terapie Intensivă.

Așa își găsea el confortul spiritual.

Și ne-a spus că i-a susținut cauza,

spunând că pacienții
sunt de diferite religii

și folosesc diferite obiecte
pentru confort,

fie că e un rozariu sau o pană simbolică,

dar toți trebuie sprijiniți.

Acesta e Jason Short.

Jason este asistent la domiciliu
în munții Apalași,

Tatăl său era proprietarul
unei benzinării și al unui atelier auto,

așa că tânărul a lucrat odată la mașinile
celor care-i sunt acum pacienți.

Pe când era la colegiu,

nu era deloc un lucru masculin
să devii asistent,

așa că a evitat domeniul ani de zile.

A condus camioane un timp,

dar era atras permanent
spre îngrijirea bolnavilor.

Ca asistent în munții Apalași,

el merge în locuri în care o ambulanță
nici măcar nu poate ajunge.

În această fotografie, stă în mijlocul
a ceea ce era odată un drum.

Mineritul a făcut ca el să fie inundat,

iar acum singurul mod
în care Jason poate ajunge

la pacientul cu pneumoconioză
din acea casă

este să-și conducă SUV-ul prin râu,
împotriva curentului.

În ziua în care am fost cu el
s-a rupt apărătoarea din față a mașinii.

A doua zi, s-a trezit,
a urcat mașina pe rampă,

a reparat apărătoarea

și a plecat la următorul pacient.

L-am văzut îngrijindu-l pe acest domn

cu atâta compasiune

și am fost uimită din nou
de intimitatea muncii asistenților.

Când l-am cunoscut pe Brian McMillion,

tocmai se întorsese în State

și încă nu se reajustase
la viața din San Diego.

Mi-a vorbit despre experiența sa
ca asistent în Germania,

unde îngrijise soldații
veniți direct de pe front.

Adeseori, era prima persoană
pe care o vedeau

când deschideau ochii, în spital.

Se uitau la el stând întinși pe pat,

cu membre amputate,

și primul lucru pe care-l spuneau era:

„Când pot să mă întorc?
Mi-am lăsat frații acolo.”

Iar Brian era nevoit să le răspundă:

„Nu te mai întorci deloc.

Ai dăruit deja destul, frate.”

Brian este atât asistent, cât și un soldat
care a fost pe front,

așa că se află în situația unică

de a putea să comunice cu veteranii
pe care-i îngrijește și să-i ajute.

Aceasta e sora Stephen

și conduce un azil din Wisconsin
numit Villa Loretto.

Tot ciclul vieții poate fi găsit
sub acoperișul său.

Când era mică, i-ar fi plăcut
să locuiască la o fermă,

așa că atunci când are ocazia
să adopte animale domestice din zonă,

le primește cu drag.

Primăvara, aceste animale au pui,

iar sora Stephen folosește
rățuștele, iezii și mieii

ca forme de terapie
pentru rezidenții de la Villa Loretto,

care uneori nu-și amintesc cum îi cheamă,

dar tot se bucură
să țină în brațe un miel.

În ziua în care m-am întâlnit
cu sora Stephen,

a trebuit să mergem în altă parte

pentru a filma o parte din povestea sa.

Înainte să plecăm,

a intrat în camera unei paciente
aflate pe moarte.

S-a aplecat spre ea și i-a spus:

„Trebuie să lipsesc astăzi,

dar dacă te cheamă Iisus la el,

du-te.

Mergi acasă, la Iisus.”

Stăteam acolo și mă gândeam

că era pentru prima dată în viața mea

când vedeam că-i poți arăta cuiva
că îl iubești

lăsându-l să plece.

Nu trebuie să ne ținem atât de strâns.

Am văzut mai multă viață la Villa Loretto

decât am văzut vreodată
în vreun loc, în toată viața mea.

Trăim vremuri complicate
în ce privește serviciile medicale.

E ușor să pierdem din vedere
nevoia de calitate a vieții,

nu doar de cantitate.

Pe măsură ce se creează
noi tehnologii salvatoare,

va trebui să luăm decizii
extrem de complicate.

Aceste tehnologii adeseori salvează vieți,

dar uneori pot prelungi
durerea și procesul morții.

Cum vom putea noi să navigăm
pe aceste ape?

Vom avea nevoie de tot ajutorul posibil.

Asistenții au o relație unică cu bolnavii

datorită timpului petrecut la capul lor.

În acest timp, se creează

un fel de intimitate emoțională.

Vara trecută, pe 9 august,

tatăl meu a murit
în urma unui atac de cord.

Mama a fost distrusă;

nu-și putea imagina viața fără el.

Patru zile mai târziu, a căzut,

și-a fracturat șoldul,

a avut nevoie de operație

și a ajuns să lupte pentru propria viață.

Din nou, m-am aflat în situația

de a primi ajutor de la asistente,

de data aceasta pentru mama.

Împreună cu fratele și cu sora mea,
am stat lângă ea

la Terapie Intensivă
în următoarele trei zile.

În încercarea de a lua deciziile corecte

și de a-i urma dorințele mamei,

am descoperit că depindeam
de îndrumările asistentelor.

Din nou,

acestea nu ne-au dezamăgit.

Au avut o intuiție extraordinară
pentru a o îngriji pe mama

în ultimele patru zile de viață.

Au liniștit-o și i-au alinat durerile.

Au știut să ne încurajeze pe mine
și pe sora mea s-o îmbrăcăm frumos,

chiar dacă pentru ea nu mai conta;

pentru noi a însemnat mult.

Au știut să mă trezească la timp
pentru ultima suflare a mamei mele.

Și au știut cât să mă lase cu ea în cameră

după ce a murit.

Habar n-am de unde știu aceste lucruri,

dar le sunt recunoscătoare
pentru totdeauna

pentru că m-au îndrumat din nou.

Vă mulțumesc din suflet.

(Aplauze)