Dan Phillips: Locuințe creative din chestii refolosite

În această amuzantă și profundă prezentare din cadrul TEDxHouston, constructorul Dan Phillips ne conduce printr-o duzină de locuințe pe care le-a construit în Texas folosind materiale reciclate și refolosite în moduri deosebit de creative. Detalii de design geniale, simple, vă vor împrospăta energia creativă.

(Aplauze)

Vă mulţumesc frumos.

Am câteva poze,

şi vă voi vorbi puţin despre

felul în care reuşesc să fac ceea ce fac.

Toate aceste case sunt construite

din 70 până la 80 la sută materiale reciclate,

obiecte care se îndreptau spre concasor, groapa de gunoi sau incinerare.

Toate erau pierdute.

Aceasta e prima casă pe care am construit-o.

Această uşă de intrare dublă, cu tronsonul cu trei lumini

care se îndrepta spre groapa de gunoi.

Am pus un mic turn acolo.

Iar apoi, aceste butoane de pe consolele de-aici --

fix acolo --

acelea sunt nuci hicori.

Iar aceste butoane de aici,

acelea sunt ouă de găină.

Bineînţeles, mai întâi iei micul dejun,

iar apoi umpli coaja cu chit şi o vopseşti şi o baţi în cuie,

şi obţii un buton arhitectural

în doar o fracţiune de timp.

Aceasta e o privire asupra interiorului.

Puteţi vedea tronsonul cu trei geamuri aici

cu ferestrele arcuite --

cu siguranţă o antichitate arhitecturală.

Se îndrepta spre groapa de gunoi.

Până şi încuietoarea valorează probabil 200$.

Tot ce e în bucătărie a fost recuperat.

Acolo este un aragaz O'Keefe & Merritt din 1952,

dacă vă place să gătiţi -- mişto aragaz.

Asta se îndreaptă spre turn.

Am luat scara aceasta cu 20$,

inclusiv livrarea.

(Râsete)

Apoi, uitându-vă în turn,

vedeţi că sunt umflături şi gropi şi îndoituri şi aşa mai departe.

Ei bine, dacă asta vă ruinează viaţa,

atunci n-ar trebui să locuiţi acolo.

(Râsete)

Acesta e un jgheab pentru haine murdare,

iar aceasta e o pedală-pantof.

Acelea sunt acele obiecte de fontă pe care le vedeţi în magazinele cu antichităţi.

Aveam unul din acelea,

aşa că am construit un mecanism simplu acolo

unde păşeşti pe pedală

uşa se deschide, şi poţi arunca hainele pe jgheab.

Apoi, dacă eşti destul de deştept, ajung într-un coş de pe maşina de spălat.

Dacă nu, ajung în toaletă.

(Râsete)

Aceasta e o cadă pe care am făcut-o,

din resturi de cherestea.

Am început cu marginea

apoi cu adeziv şi cuie am obţinut suprafaţa

pe care am zidit bucăţile de lemn, apoi am răsturnat-o,

apoi am făcut cele două profile de pe partea asta.

E o cadă de două persoane.

În fond, nu e doar o chestiune de igienă,

e şi o posibilitate de recreere.

(Râsete)

Apoi, acest robinet

e o bucată de lemn de portocal osage.

Arată un pic falic,

dar, în fond, e o sală de baie.

(Râsete)

Apoi, aceasta e o casă bazată pe o doză de Budweiser.

Nu arată ca o doză de bere,

dar inspiraţiile de design sunt absolut de neconfundat.

Desenele de hamei şi-au făcut loc în streaşină,

apoi motivul cu pătrate vine direct din roşul, albul, albastrul şi argintiul dozei.

Aceste console de sub streaşină

sunt la fel cu desenul de pe doză.

Pur şi simplu am pus o doză pe copiator

şi am tot mărit-o până am obţinut dimensiunea pe care am dorit-o.

Apoi, pe cutie scrie,

"Aceasta este vestita bere Budweiser, nu ştim de vreo altă bere, bla, bla, bla."

Am schimbat asta şi am scris "Aceasta este vestita casă Budweiser.

Nu ştim de vreo altă casă", şi aşa mai departe.

Iar acesta e un zăvor. E un ghidaj dintr-un strung din anii 1930,

care e o maşinărie de prelucrare a lemnului foarte supărată.

Mi-au dat ghidajul, dar nu mi-au dat şi strungul,

aşa că am făcut un zăvor din el.

Va ţine afară elefanţii africani, vă promit.

Într-adevăr, n-am avut nicio problemă cu elefanţii africani.

(Râsete)

Duşul îşi doreşte să simuleze un pahar de bere.

Avem bule care se ridică acolo, apoi spumă sus, creată din dale cu umflături.

Unde găseşti dale cu umflături? Evident, nu găseşti.

Dar eu primesc o grămadă de toalete, aşa că doar distrugi o toaletă cu un ciocan,

şi ai obţinut dale cu umflături.

Iar apoi, robinetul de-acolo

e un dozator de bere.

(Râsete)

Apoi, acest panou de sticlă

e acelaşi panou de sticlă

pe care îl găsim la fiecare uşă de intrare din clasa de mijloc din America.

Ne-am săturat de el; e un fel de clişeu deja.

Aşa că, dacă îl pui la uşa de intrare, designul e ratat.

Aşa că nu-l puneţi la uşa de intrare, puneţi-l altundeva.

E un panou de sticlă foarte drăguţ.

Dar dacă îl pui la uşa de intrare,

lumea va spune "O, încerci să fii ca tipii ăia, şi nu ţi-a ieşit."

Aşa că nu-l puneţi acolo.

Apoi, altă baie la etaj.

Acest bec de aici e acelaşi pe care îl găsim

în fiecare foaier de clasă de mijloc din America.

Nu-l puneţi în foaier.

Puneţi-l în duş, sau în debara,

dar nu în foaier.

Apoi, cineva mi-a dat un bideu, aşa că are un bideu.

(Râsete)

Această casă mică,

acele ramuri sunt din lemn de corabie sau portocal osage,

iar aceste imagini se vor derula în continuare

în timp ce eu voi vorbi puţin.

Pentru a face ceea ce fac eu,

trebuie să înţelegeţi

ce anume produce risipă în industria de construcţii.

Casele au devenit un bun comun,

şi voi vorbi puţin despre asta.

Dar cea dintâi cauză de risipă e probabil îngropată în ADN-ul nostru.

Fiinţele umane au această nevoie de a păstra consecvenţa

cu baza aperceptivă.

Ce înseamnă asta?

Înseamnă că, pentru fiecare percepţie pe care o avem,

e nevoie să se asocieze cu una similară anterioară,

altfel nu avem continuitate,

şi devenim puţin dezorientaţi.

Aşa că vă pot arăta un obiect pe care nu l-aţi mai văzut niciodată.

O, acela e un telefon mobil.

Dar pe acesta nu l-aţi mai văzut înainte.

Ce faceţi

e să evaluaţi modelul de caracteristici structurale de-aici,

şi apoi să mergeţi prin baza proprie de date -- brrr, telefon mobil.

O, e un telefon mobil.

Dacă aş muşca din el,

aţi face, "Stai o clipă.

Acela nu e un telefon mobil.

E unul din acele telefoane mobile noi, din ciocolată."

(Râsete)

Şi ar trebui să vă formaţi o nouă categorie,

undeva între telefoane mobile şi ciocolată.

Acesta e felul în care procesăm informaţia.

Transferând conceptul în industria de construcţii,

dacă avem un zid de geamuri, şi unul e crăpat,

facem "O, vai. S-a crăpat. Hai să-l reparăm."

Hai să îl luăm de acolo, să îl aruncăm, să nu îl mai poată folosi nimeni, şi să punem unul nou în loc.

Pentru că asta e ce se face cu un geam crăpat.

Nu contează că nu ne afectează vieţile deloc.

Doar zdruncină modelul la care ne aşteptăm

şi unitatea caracteristicilor structurale.

Totuşi, dacă am lua un ciocan mic

şi am adăuga crăpături la toate celelalte ferestre,

atunci am avea un model.

Gestaltismul scoate în evidenţă recunoaşterea modelelor

mai presus decât a părţilor care compun un model.

Aşa că vom exclama "O, asta arată bine."

Eu mă folosesc de asta în fiecare zi.

Repetiţia creează modele.

Dacă am o sută de-astea, o sută de-alea,

nu contează deloc ce sunt astea şi alea.

Dacă pot repeta orice, am un potenţial model,

de la nucile hicori şi ouă de găină, la cioburi de sticlă sau ramuri.

Nu e nicio diferenţă.

Aşa se creează multe deşeuri în industria de construcţii.

În al doilea rând, Friedrich Nietzche, prin anul 1885

a scris o carte numită "Naşterea tragediei".

În acea carte spunea

că diverse culturi tind să oscileze între două perspective.

Pe de o parte, avem o perspectivă apollonică,

foarte aspră şi premeditată

şi intelectualizată

şi perfectă.

La celălalt capăt al spectrului, avem o perspectivă dionisiacă,

înclinată spre pasiune şi intuiţie,

tolerantă la ţesuturile organice şi la gesturile umane.

Felul în care personalitatea Apollonică face o poză,

sau agaţă un tablou,

e că vor lua un teodolit

şi un nivelmetru cu laser şi un micrometru.

"În regulă, dragă. Cu o miime de centimetru mai la stânga.

Acolo vrem să fie tabloul. Aşa. Perfect."

Măsurat cu plumb, drept şi centrat.

Personalitatea Dionisiacă

ia tabloul şi face...

(Râsete)

Aceasta e diferenţa.

Eu folosesc cusururile.

Folosesc un proces organic --

exact ca John Dewey.

Gândirea Apollonică va crea munţi de deşeuri.

Dacă ceva nu e perfect,

dacă nu se aliniază cu modelul premeditat, merge la gunoi.

"Ups, zgârietură, gunoi.

Ups una, ups alta. Groapa de gunoi. Groapa de gunoi. Groapa de gunoi."

În al treilea rând, probabil --

Revoluţia Industrială a început în timpul Renaşterii

cu apariţia Umanismului,

apoi a avut o creştere bruscă prin preajma Revoluţiei Franceze.

La mijlocul secolului al 19-lea, e în plină dezvoltare.

Şi avem dispozitive şi aparate

şi invenţii care vor face orice

trebuia, până în acel moment,

să facem de mână.

Aşa că acum avem materiale standardizate.

Ei bine, copacii nu cresc de cinci pe zece centimetri

şi înalţi de 2,5 sau 3 sau 3,5 metri.

Producem munţi de deşeuri.

Iar în pădure se face

o treabă destul de bună

la folosirea resturilor prelucrării --

cu plăcile aglomerate de diverse tipuri şi aşa mai departe --

dar nu rezolvăm nimic

dacă suntem responsabili la punctul de recoltare din pădure

dacă se face risipă de către consumatori, în momentul utilizării,

şi asta e ce se întâmplă.

Iar dacă ceva nu e standard,

"Ups, gunoi. Ups asta. Ups, strâmb."

Dacă ai cumpărat parchet şi nu e drept,

îl poţi duce înapoi.

"Oh, îmi cer scuze, domnule. Vă vom da unul drept."

Ei bine, eu folosesc toate aceste lucruri strâmbe,

pentru că repetiţia creează modele,

şi se încadrează într-o perspectivă dionisiacă.

În al patrulea rând

e faptul că mâna de lucru e mult mai scumpă decât materialele.

Ei bine, acesta e doar un mit.

Iată o poveste: lui Jim Tulles, unul din oamenii pe care i-am pregătit,

i-am spus, "Jim, e timpul acum.

Ţi-am obţinut o slujbă ca supraveghetor al unei echipe de montare. E timpul să te duci."

"Dan, nu cred că sunt pregătit."

"Jim, acum e momentul."

Aşa că am angajat mai departe.

Iar el era pe-acolo cu ruleta lui

căutând prin grămada de gunoi, să găsească material pentru cadru --

scândura pe care o punem deasupra uşii --

gândindu-se că îşi va impresiona şeful -- aşa l-am învăţat eu să facă.

Administratorul s-a apropiat şi l-a întrebat: "Ce faci acolo?"

"Oh, caut ceva material pentru cadrul uşii",

aşteptând laudele.

Răspunsul a fost: "Nu, nu. Nu te plătesc să cauţi prin gunoi. Întoarce-te la muncă."

Iar el a avut inspiraţia să spună,

a zis: "Ştii, dacă m-ai plăti

cu 300$ pe oră,

aş înţelege cum ai putea spune asta,

dar în clipa asta, îţi fac economie de cinci dolari pe minut.

Fă calculele."

(Râsete)

"Bună decizie, Tulles. De acum înainte, veniţi la grămada asta mai întâi."

Ironia e ca nici măcar nu era prea bun la matematică.

(Râsete)

Dar din când în când ai acces la camera de control,

şi-atunci poţi să te cam joci cu butoanele.

Şi asta s-a întâmplat acolo.

Al cincilea lucru e că poate după 2500 de ani,

Platon încă îşi mai face de cap cu noi şi teoria lui despre formele perfecte.

El spunea că avem în noi

ideea perfectă a ceea ce ne dorim,

şi că forţăm resursele din jurul nostru să se muleze pe acea idee.

Toţi avem deci în cap casa perfectă,

visul american, care e o casă --

casa de vis.

Problema e că nu ne-o putem permite.

Aşa că recurgem la sosia visului american,

care e căminul mobil.

Asta chiar că e o pacoste pentru planetă.

E o ipotecă ce te face sclav

exact precum mobila, exact ca o maşină.

Scrii un cec, şi imediat se depreciază cu 30 la sută.

Într-un an, nu mai poţi obţine asigurare pe tot ce ai în ea,

ci doar pe 70 la sută.

De obicei cu instalaţie electrică mărimea 14.

Nu-i nimic rău în asta,

în afara cazului în care îi ceri să facă ce face instalaţia de mărime 12,

iar asta e ce se întâmplă

Emite formaldehidă atât de mult

încât există o lege federală

care obligă la informarea cumpărătorilor de case mobile

despre pericolul atmosferei formaldehidice.

Suntem pur şi simplu incredibil de proşti?

Pereţii sunt atât de groşi.

Întregul lucru are valoarea structurală a porumbului.

(Râsete)

"Credeam ca Palm Harbor Village era acolo."

"Nu, nu. A fost vânt azi noapte.

S-a dus acum."

(Râsete)

Apoi, când se degradează, ce faci cu ele?

Acum, toate astea,

acele modele Apollonice, Platonice,

sunt cele pe care se bazează industria de construcţii,

şi sunt o serie de lucruri care exacerbează acest fapt.

Unul ar fi că toţi cei din profesiile adiacente,

toţi comercianţii, furnizorii,

inspectorii, inginerii, arhitecţii,

toţi gândesc aşa.

Totul se întoarce la consumatorul

care solicită acelaşi model.

E o profeţie care se auto-împlineşte. Nu putem ieşi din ea.

Apoi apar agenţii de marketing şi publicitate.

"Uuu. Uhhhhuuuu."

Cumpărăm lucruri de care nu ştiam că avem nevoie.

Tot ce avem de făcut este să ne uităm la

ce-a făcut o companie cu sucul de prune cu dioxid de carbon.

Ce dezgustător.

(Râsete)

Dar ştiţi ce au făcut? I-au ataşat o metaforă

şi au spus "Eu beau Dr. Pepper..."

Şi în curând, ne îmbuibăm cu chestia asta din plin,

cu miliardele de litri.

Nici măcar nu are prune adevărate -- nu-ţi ajută la constipaţie.

(Râsete)

Chiar îţi face mai rău.

Şi suntem aspiraţi în asta mai repede ca orice.

Un om pe nume Jean-Paul Sarte a scris o carte

numită "Fiinţa şi neantul".

E o lectură destul de rapidă.

Poţi să treci prin ea în poate doi ani,

dacă citeşti opt ore pe zi.

În acea carte vorbea despre sinele divizat.

Spunea că oamenii se comportă diferit atunci când ştiu că sunt singuri

faţă de atunci când ştiu că altcineva e în apropiere.

De exemplu, dacă eu mănânc spaghete, şi ştiu că sunt singur,

pot să mănânc ca un buldozer.

Pot să îmi şterg gura cu mâneca -- şervetul pe masă,

să mestec cu gura deschisă, să fac zgomot,

să mă scarpin oriunde vreau.

(Râsete)

Dar, de îndată ce intri,

voi face "Oh, sos de spaghete aici."

Şervetul în poală, înghiţituri mici,

mestec cu gura închisă, nu mă scarpin.

Ceea ce fac

e să îţi îndeplinesc aşteptările

despre cum ar trebui să îmi trăiesc viaţa.

Simt acea aşteptare,

şi mă adaptez la ea,

şi îmi trăiesc viaţa în acord cu ceea ce te aştepţi să fac.

Asta se întâmplă şi în industria de construcţii.

De-asta toate subdiviziunile noastre arată la fel.

Uneori avem chiar şi

aceste aşteptări culturale formalizate.

Pariez că toţi pantofii voştri se potrivesc.

Cu siguranţă, cu toţii ne supunem acestora,

iar cu comunităţile îngrădite,

avem o aşteptare formalizată

cu o asociaţie de proprietari.

Câteodată tipii ăia sunt nazişti,

vai de mine.

Asta exacerbează şi continuă acest model.

Cel din urmă lucru este socializarea.

Fiinţele umane sunt o specie socială.

Ne place să ne petrecem vremea în grupuri,

ca animalele sălbatice, ca leii.

Animalele sălbatice nu stau cu leii

pentru că leii mănâncă animale sălbatice.

Aşa sunt oamenii.

Facem ceea ce face grupul

cu care încercăm să ne identificăm.

Asta se vede în şcoala generală foarte mult.

Acei copii, sunt în stare să muncească toată vara,

omorându-se,

ca să-şi permită să cumpere

o pereche de blugi de firmă,

astfel încât prin septembrie,

să poată să intre în clasă:

"Azi sunt important.

Vezi, uită-te, nu atinge blugii mei de firmă.

Văd că tu nu ai blugi de firmă.

Nu eşti unul din oamenii frumoşi.

Vezi, eu sunt unul din oamenii frumoşi. Vezi blugii mei?"

Ăsta e motiv destul să avem uniforme.

Asta se întâmplă şi în industria de construcţii.

Am rearanjat

ierarhia de nevoi a lui Maslow

puţintel.

Pe nivelul de bază

sunt nevoile primare --

adăpost, îmbrăcăminte, hrană, apă, împerechere şi aşa mai departe.

Pe al doilea, securitatea. Al treilea, relaţiile.

Al patrulea, statutul, stima de sine -- asta e vanitatea.

Iar noi luăm vanitatea şi o vârâm acolo jos.

Şi aşa ajungem

să luăm decizii vanitoase

şi nici măcar nu ne permitem să ne plătim ipotecile,

nu ne permitem să mâncăm altceva decât fasole.

Astfel, casele noastre

au devenit un bun de larg consum,

şi îţi trebuie un pic de tupeu

să plonjezi în acele părţi primitive,

înspăimântătoare din noi înşine

şi să luăm decizii pe cont propriu

să nu ne transformăm casele în bunuri de larg consum,

ci să le transformăm în ceva ce erupe din surse seminale.

Pentru asta e nevoie de un pic de tupeu,

şi, la naiba, din când în când, eşuezi.

Dar asta e în regulă.

Dacă eşecurile te distrug,

atunci nu poţi face asta.

Eu am eşecuri tot timpul, în fiecare zi,

şi am avut parte de câteva eşecuri enorme, promit,

câteva eşecuri uriaşe, publice,

umilitoare şi jenante.

Toţi te arată cu degetul şi râd,

şi spun "A încercat pentru a cincea oară şi nici acum n-a mers.

Ce imbecil."

La început, contractorii veneau să îmi spună

"Dan, eşti un iepuraş simpatic,

dar ştii, asta pur şi simplu n-o să funcţioneze.

De ce nu faci asta, de ce nu faci aia?"

Instinctul tău e să spui:

"De ce nu sugi tu un ou?"

Dar nu spui asta,

pentru că ei sunt oamenii tăi ţintă.

Aşa că ce am făcut --

şi asta nu e doar în ceea ce priveşte casele;

e vorba şi de haine şi hrană

şi transport, şi energie --

ne întindem un pic.

Şi când apar un pic în presă,

mă contactează oameni de peste tot din lume.

Poate că noi am inventat excesul,

însă problema deşeurilor

este una mondială.

Suntem la ananghie.

Eu nu port curele cu muniţii peste piept,

şi o bandană roşie,

dar e evident că suntem la ananghie.

Iar ceea ce trebuie să facem

este să ne reconectăm

la acele părţi cu adevărat primitive din noi înşine

şi să luăm unele decizii

şi să spunem: "Ştii, cred că mi-ar plăcea

să pun CD-uri pe peretele de-acolo.

Ce părere ai, dragă?"

Dacă nu merge, dă-le jos.

Ce trebuie să facem e să ne reconectăm la cine suntem cu adevărat,

şi asta e cu adevărat entuziasmant.

Vă mulţumesc frumos.

(Aplauze)