Putem începe să câștigăm lupta împotriva cancerului

Află despre ultimele descoperiri în lupta împotriva cancerului de la cercetătorul Adam de la Zerda, care lucrează la câteva tehnologii proprii de ultimă oră. Folosind tehnologie imagistică remarcabilă care iluminează particulele de cancer ce caută aurul injectat în corp, laboratorul lui de la Zelda speră să lumineze calea pentru chirurgi în eliminarea chiar și celor mai mici tumori maligne.

„Declarăm război cancerului

și vom câștiga acest război
până în 2015.”

Asta au declarat Congresul SUA
și Institutul Național de Cancer

doar cu câțiva ani în urmă, în 2003.

Nu știu ce credeți voi,
dar eu nu cred asta.

Cred că încă
nu am câștigat acest război,

și nu cred că cineva de aici
pune asta la îndoială.

Acum, eu voi argumenta
că un motiv principal

pentru care nu câștigăm
acest război

este deoarece luptăm orbește.

Voi începe prin a vă împărtăși
o poveste despre un bun prieten.

Numele lui este Ehud,

acum câțiva ani
a fost diagnosticat cu cancer la creier.

Și nu orice tip de cancer la creier,

ci cu una dintre cele mai mortale
forme de cancer la creier.

de fapt, atât de mortal

încât doctorii i-au spus
că mai are doar 12 luni,

și în timpul acestor 12 luni,
ei trebuie să găsească un tratament.

Ei trebuie să găsească un leac,

iar dacă ei nu pot găsi
un leac, el va muri.

Acum, veștile bune, au zis ei,

sunt că există o mare diversitate
de tratamente,

dar veștile rele sunt că

pentru a spune dacă
un tratament este eficient sau nu,

le ia cam 3 luni,

Așa că ei nu pot încerca multe lucruri.

Deci, Ethud merge acum
la primul său tratament,

și în timpul acestui prim tratament,
doar din primele zile,

mă întâlnesc cu el și îmi spune:
„Adam, cred că tratamentul dă rezultate.

Cred că suntem norocoși.
Ceva se întâmplă.”

Și îl întreb:
„Cum ți-ai dat seama de asta, Ehud?”

Și el zice: „Păi, mă simt teribil
pe dinăuntru.

Ceva trebuie să meargă acolo.

Pur și simplu trebuie să meargă.

Din păcate, 3 luni mai târziu,
am primit vești, nu a mers.

Și așa Ehud merge
spre al doilea tratament.

Din nou, aceeași poveste.

„Mă simt așa de rău, ceva
trebuie să meargă acolo.”

Și 3 luni mai târziu,
din nou avem vești rele.

Ehud merge la al treilea tratament,
și apoi la al patrulea.

Și apoi, așa cum s-a prezis, Ehud moare.

Acum, când cineva foarte apropiat ție
trece printr-o luptă atât de grea,

ajungi să fii copleșit de emoții.

O mulțime de lucruri
se întâmplă în capul tău.

Pentru mine, era mânie.

Am fost pur și simplu mânios, cum poate
fi asta cel mai bun din ce avem de oferit?

Și am început să caut
mai mult despre asta.

Se pare că nu a primit
ce-i mai bun de la medici.

Nu este maximum din ce puteau
oferi pacienților cu cancer în general.

De fapt nu stăm chiar așa de bine
cu niciun fel de cancer.

Am ales una din acele statistici,

și sunt sigur că unii dintre voi
au văzut acele statistici înainte.

Asta vă va arăta câți pacienți
au murit de cancer,

în acest caz femei din SUA,

chiar din 1930.

Veți observa că nu sunt
atât de multe lucruri care s-au schimbat.

Rămâne o problemă uriașă.

Veți vedea câteva schimbări, totuși.

Vedeți cancerul de plămâni,
de exemplu, în creștere.

Mulțumesc, țigărilor.

Și veți vedea de asemenea,
cancerul la stomac

odată a fost unul dintre cele mai
ucigătoare dintre toate cancerele,

este eliminat esențial.

Acum, de ce e așa?
Știe cineva, apropo?

De ce umanitatea nu mai e lovită
de cancerul la stomac?

Care a fost descoperirea
medicală tehnologică uriașă

care a venit pe lume și a salvat
umanitatea de cancerul la stomac?

A fost poate un nou medicament
sau un diagnostic mai bun?

Voi aveți dreptate, da.

Este invenția frigiderului

și faptul că nu mai mâncăm
cărnuri stricate.

Așa că cel mai bun lucru
care ni s-a întâmplat

în lumea medicală în cercetarea cancerului

este faptul că a fost inventat frigiderul.

(Râsete)

Și așa, da, știu.

Nu ne descurcăm așa de bine aici.

Nu vreau să minimalizez progresul

și tot ce a fost făcut până acum
în cercetarea cancerului.

Uitați-vă, există mai bine de 50 de ani
de cercetări bune asupra cancerului

care au descoperit lucruri majore
care ne-au învățat despre cancer.

Dar cu toate astea,

rămân de făcut
multe lucruri complicate.

Încă o dată, voi susține
că motivul principal

pentru care nu o ducem
remarcabil de bine,

este deoarece chiar
ne luptăm orbește aici.

Și aici intervine imagistica medicală.

Aici intervine munca mea personală.

Pentru a vă da o idee
despre vizualizarea medicală

care e oferită azi
pacienților cu cancer la creier.

sau de fapt pacienților
bolnavi de orice cancer,

aruncați o privire la tomografia
cu emisie de pozitroni (PET).

Haideți să vedem. Așa.

Asta este o scanare PET/CT

și ceea ce veți vedea în
această scanare PET/CT

este că scanarea CT vă arătă
unde sunt oasele dumneavoastră,

și scanarea PET
vă arătă unde sunt tumorile.

Ceea ce puteți vedea aici

este în esență o moleculă de zahăr

căreia i s-a adăugat o mică etichetă

care ne semnalizează în afara corpului,

„Hei, aici sunt.”

Și acele molecule de zahăr
sunt injectate în pacienți cu miliardele,

și ele merg prin tot corpul

căutând celule
care sunt flămânde după zahăr.

Veți vedea că inima,
de exemplu, se aprinde aici.

Asta deoarece
inima are nevoie de mult zahăr.

Veți vedea că
vezica urinară se aprinde acolo.

Și asta pentru că vezica urinară
este lucrul care elimină

zahărul din corp.

Și apoi veți vedea
alte câteva regiuni,

și acestea sunt de fapt tumorile.

Acum asta chiar este
o tehnologie minunată.

Pentru prima dată ne-a permis
să căutăm în corpul cuiva

fără să culegem fiecare dintre celule

și să le punem sub microscop,

dar, printr-un mod noninvaziv,
permițându-ne să căutăm în corp

și să întrebăm:
„Hei, s-a metastazat cancerul?

Unde este?”

Și scanările PET vă arată aici foarte clar

unde sunt aceste regiuni,
unde este tumoarea.

La cât de miraculos ar suna asta,

din păcate, nu e atât de grozav.

Vedeți, acele mici regiuni acolo,

Puteți ghici câte celule canceroase
sunt în una dintre aceste tumori?

Sunt cam 100 milioane
de celule canceroase,

și lăsați-mă să mă asigur
că ați auzit bine.

În fiecare din aceste mici sclipiri

pe care le vedeți pe imagine,

sunt cel puțin 100 de milioane
de celule canceroase

pentru a putea fi detectate.

Acum dacă asta vi s-a părut
un număr foarte mare,

da, este un număr foarte mare.

Este de fapt un număr incredibil de mare,

pentru a putea detecta ceva
suficient de devreme

ca să putem face
ceva semnificativ cu asta,

trebuie să culegem tumori
care sunt în mărime de 1000 de celule,

și ideal doar niște celule cât mâna.

Suntem, evident,
foarte departe de asta.

Vom încerca să facem
un mic experiment aici.

Vă rog să vă imaginați

că sunteți chirurgi pe creier.

Și sunteți acum în sala de operații,

și aveți un pacient în fața voastră,

și sarcina voastră este să vă asigurați
că tumoarea este eliminată.

Vă uitați în jos către pacient,

pielea și scalpul
au fost deja îndepărtate,

și vă uitați la creier.

Tot ce știți despre pacient

e că are o tumoare de mărimea
aproximativă unei mingi de golf

în lobul frontal drept
al creierului.

Mai mult sau mai puțin.

Deci vă uitați în jos,
și, din păcate, totul arată la fel,

deoarece țesutul cancerului și
țesutul sănătos

chiar arată la fel.

Și intrați în interior cu degetul mare,

și începeți să presați
puțin pe creier,

deoarece tumorile tind să fie
puțin mai dure,

și apoi intrați cam așa și spuneți,

„Se pare că tumoarea este aici.”

Apoi luați bisturiul
și începeți să tăiați tumoarea

bucată cu bucată.

Și cum scoateți tumora,

ajungeți la o etapă unde vă gândiți,

„Bine, am terminat.
Am scos totul.”

Și la această etapă, dacă e asta --

până acum totul a sunat
destul de nebunesc,

sunteți pe cale să înfruntați
cea mai provocatoare decizie din viață.

Pentru că acum trebuie să decideți,

să mă opresc aici
și să las acest pacient să plece,

riscând să fi lăsat
niște celule canceroase

pe care pur și simplu
nu am putut să le văd,

sau ar trebui să mai tai niște margini,

tipic cam un centimetru în jurul tumorii

doar ca să fiu sigur
că am îndepărtat totul?

Nu e o decizie simplu de luat,

și, din păcate, asta este decizia

pe care neurochirurgii oncologi
trebuie să o ia în fiecare zi,

când își văd pacienții.

Îmi amintesc de mine
vorbind câtorva prieteni în laborator,

spunând: „Trebuie să existe
o cale mai bună.”

Dar nu ca și cum ai spune unui amic
că trebuie să fie o cale mai bună.

Pur și simplu
trebuie să existe o cale mai bună.

E pur și simplu incredibil.

Și așa ne-am uitat înapoi.

Vă amintiți de acele scanări PET
de care v-am zis, cu zahărul.

Am spus: „Hei, ce-ar fi dacă
în loc de molecule de zahăr,

facem particule mici, mici din aur,

și hai să le programăm chimic.

Haideți să le programăm
să caute celule canceroase.

Și apoi le vom injecta

cu miliardele în acești pacienți,

și le vom trimite prin tot corpul,

și pur și simplu ca agenții secreți,

să se ducă și să se plimbe
prin fiecare celulă din corp

și să bată la ușa acelei celule,

și să întrebe: „Ești o celulă
canceroasă sau sănătoasă?”

Dacă ești sănătoasă,
mergem mai departe.

Dacă ești o celulă canceroasă,
noi rămânem și strălucim

și spunem:
„Hei, uită-te la noi, suntem aici.”

Și ele o vor face
prin niște camere interesante

pe care le-am dezvoltat în laborator.

Și odată ce vedem asta,
putem ghida neurochirurgii oncologi

să ia numai tumoarea
și să lase creierul sănătos în pace.

Așa că am testat asta
și chiar merge bine.

O să vă arăt un exemplu acum.

Ce vedeți aici

este imaginea unui creier de șoarece,

i-am implantat în creier

o mică tumoare.

Și această tumoare
crește acum în creierul șoarecelui,

și apoi am luat un doctor și l-am rugat

să opereze șoarecele ca pe un pacient,

și să scoată
bucățică cu bucățică afară tumoarea.

Și în timp ce face asta,

noi vom capta imagini să vedem
unde sunt particulele de aur.

Așa că vom începe mai întâi

prin a injecta
particulele de aur în acest șoarece,

și vom vedea în dreapta aici
și la stânga acolo,

acea imagine de jos,

e imaginea care arată
unde sunt particulele de aur.

Este bine că
aceste particule de aur

au ajuns până la tumoare,

și apoi ele strălucesc și ne spun,
„Hei, suntem aici. Aici e tumoarea.”

Acum putem vedea tumoarea,

dar încă nu arătăm asta medicului.

Îl rugăm pe medic
să îndepărteze acum tumoarea,

și veți vedea aici că medicul
a luat doar primul sfert din tumoare

și vedeți că primul sfert acum lipsește.

Doctorul a luat apoi
al doilea sfert, al treilea,

și acum se pare că e toată.

Astfel la această etapă,
doctorul s-a întors la noi zicând:

„Gata, am terminat.
Ce vreți să fac?

Să păstrez totul așa cum este

sau vreți să mai tai niște margini?”

Și apoi noi am spus:
„Stați așa.”

I-am spus doctorului:
„Ați ratat acele 2 locuri,

așa că decât să luați
margini uriașe împrejur,

scoateți acele regiuni mici.

Scoateți-le,
și apoi să aruncăm o privire.”

Doctorul le-a îndepărtat, și iată,

cancerul a dispărut.

Acum, ceea ce e important

nu este doar că cancerul
a dispărut complet

din creierul persoanei,

sau din creierul șoarecelui.

Cel mai important lucru

este că nu trebuie să luăm
porțiuni uriașe de creier sănătos

în timpul procesului

Și acum chiar ne putem imagina o lume

unde medicii și chirurgii,
îndepărtând tumoarea,

chiar știu cum să o scoată,

și nu va mai trebui
să ghicească cu degetul mare.

De ce e extrem de important
să fie luate resturile mici de tumori:

Acele resturi de tumoare,
chiar dacă sunt o mână de celule,

ele vor crește,

iar tumoarea revine.

De fapt, 80-90 de procente

din operațile de cancer pe creier eșuează

din cauza acelor mici margini
care au fost lăsate,

micile rămășițe de tumori
care au fost lăsate acolo.

Și asta este clar foarte bine,

dar ce am vrut cu adevărat să împărtășesc
este unde cred că ne îndreptăm.

În laboratorul meu din Stanford,

studenții mei și cu mine ne întrebăm
la ce ar trebui să lucrăm acum?

Și mă gândesc că unde se îndreaptă
imagistica medicală

este abilitatea de a privi în corpul uman

și de a vedea fiecare celulă separat.

O abilitate ca aceasta ne-ar permite

să culegem tumori
foarte de timpuriu în proces,

mult înainte de 100 milioane,
ca să putem face ceva cu asta.

O abilitate să vedem pe fiecare celulă
ne-ar permite, de asemenea,

să punem întrebări eficiente.

Deci în laborator,
noi ajungem într-un punct

unde putem să începem să punem
întrebări reale celulelor,

ca, de exemplu: Răspundeți
la tratamentul pe care vi-l dăm sau nu?

Deci dacă nu răspundeți, noi vom ști
să stopăm tratamentul imediat,

după câteva zile de tratament,
nu după 3 luni.

Și, de asemenea, pentru pacienții ca Ehud

care trec prin medicamente
de chimioterapie urâte,

pentru ca ei să nu sufere

de acele oribile efecte secundare
ale medicamentelor

când medicamentele, de fapt, nu îi ajută.

Să fiu sincer,

suntem destul de departe de a câștiga
războiul împotriva cancerului,

să fim realiști.

Dar, cel puțin, sper

că ar trebui să fim capabili să învingem
cu tehnici de imagistică mai bune

într-un mod care nu este orbesc.

Mulțumesc.

(Aplauze)