Cum închisorile îi storc de bani pe cei săraci

De ce îi închidem pe oameni pentru că sunt săraci? În ziua de azi, jumătate de milion dintre americani sunt în închisoare pentru că nu își permit să plătească cauțiunea și mai mult, pentru că nu pot plăti datoria către curte, uneori pentru lucruri minore ca amenzile de parcare neplătite. Salil Dudani împărtășește poveștile oamenilor care au trecut prin închisoare datornicilor din Ferguson, Missouri, provocându-ne să gândim diferit asupra felului în care îi pedepsim pe cei săraci și marginalizați.

Într-o după-amiază de vară în 2013,

poliția din DC a reținut,
interogat și percheziționat

un bărbat care părea
suspicios și periculos.

Sincer, nu eram îmbrăcat așa
în ziua detenției

dar am o poză și cu acele haine.

Știu că este înspăimântător
- încercați să fiți calmi.

(Râsete)

Pe vremea aceea,

eram intern la Serviciul
Public de Apărare în DC

și vizitam o secție de poliție.

Eram gata de plecare,
dar înainte de a ajunge la mașină

două mașini de poliție
au oprit blocându-mi ieșirea

și un ofițer s-a apropiat pe la spate.

Mi-a spus să mă opresc,
să îmi dau rucsacul jos

și să-mi pun mâinile
pe mașina poliției de alături.

Cam 12 alți polițiști
ni s-au alăturat după aceea.

Toți aveau pistoale,
câțiva aveau mitraliere.

Mi-au cotrobăit prin rucsac.
M-au pus jos.

Mi-au făcut poze pe mașina
de poliție și au râs.

Și intre timp,
în timp ce eram pe mașina lor,

încercând să ignor tremuratul picioarelor,

încercând să gândesc clar
ce aș putea face,

ceva a început să mi se pară ciudat.

Când mă uit la mine în acestă poză,
dacă ar fi să mă descriu,

cred că aș spune ceva de genul:

”Bărbat indian, 19 ani,
tricou deschis la culoare, ochelari.”

Dar ei nu au inclus
niciunul din aceste detalii.

Când m-au descris
în stațiile de poliție repetau:

”Bărbat din Orientul Mijlociu
cu un rucsac”.

Această descriere
a continuat în rapoartele lor.

Niciodată nu m-am așteptat să fiu descris
de propriul meu guvern așa

spion, nemernic, terorist.

Detenția s-a scurs la fel.

Au trimis câini antrenați
să miroasă materiale explozive

să străbată aria prin care am trecut.

Au sunat guvernul federal să vadă
dacă eram pe o listă de urmărire.

Au trimis niște detectivi
să mă interogheze

de ce, dacă spuneam
că nu am nimic de ascuns,

nu voiam să mi se percheziționeze mașina.

Puteam vedea că nu erau mulțumiți de mine,

dar nu știam ce voiau
sa facă în continuare.

Deodată, polițistul care m-a pus jos

a întrebat în stație unde erau
camerele de filmat de securitate

să afle cât a fost înregistrat
din ce s-a întâmplat.

Când a făcut asta, am realizat
că eram total la mila lor.

Cred că suntem cu toții obișnuiți de mici

cu ideea polițiștilor,
arestărilor, cătușelor,

deci e ușor să uităm
cât de înjositor și coercitiv

este să controlezi corpul altei persoane.

Știu că sună că esența poveștii mele

e cât de rău am fost tratat
din cauza rasei mele

- și de fapt, da, nu cred
că aș fi fost arestat dacă eram alb.

Dar de fapt, lucrul
la care mă gândesc astăzi este altul.

Mă gândesc la cât de rău ar fi fost
dacă nu aș fi fost bogat.

Adică, ei au crezut că încercam
să plantez un explozibil

și au investigat acea posibilitate
timp de o oră și jumătate,

dar nu mi s-au pus niciodată cătușe,
nu am fost niciodată dus într-o celulă.

Cred că dacă eram

din una dintre comunitățile
de culoare sărace din Washington

și ar fi crezut că pun
în pericol viețile polițiștilor,

lucrurile ar fi fost total diferite.

De fapt, în sistemul nostru,
e mai bine să fii o persoană bogată

suspectată de a arunca
în aer o stație de poliție

decât să fii o persoană săracă

care e suspectată
de mult mult mai puțin de atât.

Aș vrea să vă dau un exemplu
din munca mea actuală.

Acum lucrez la o organizație
pentru drepturile civililor în DC,

numită Equal Justice Under Law.

Permiteți-mi să încep
prin a vă adresa tuturor o întrebare.

Câți dintre voi ați primit o amendă
de parcare în viața voastră?

Ridicați mâna. Da. La fel și eu.

Și când a trebuit s-o plătesc,
m-am simțit deranjat și rău,

dar am plătit-o și am trecut peste asta.

Cred că de asemenea
mulți dintre voi le-ați plătit.

Dar ce s-ar întâmpla dacă nu v-ați permite

suma amenzii și nici familia
voastră nu are banii?

Ce se întâmplă atunci?

Păi, un lucru care nu ar trebui
să se întâmple din punct de vedere legal

este că nu ar trebui
să fiți arestați și închiși

doar pentru că nu vă permiteți să plătiți.

Asta e ilegal.

Dar asta le fac conducerile locale
oamenilor săraci în această țară.

Multe din procesele noastre
din Equal Justice Under Law

sunt despre acești prizonieri
datornici din zilele noastre.

Unul din cazurile noastre
este împotriva Ferguson, Missouri.

Și știu că atunci când zic Ferguson,
mulți vă gândiți la violența poliției.

Dar azi vreau să vorbesc
despre un alt aspect

al relației dintre poliția lor
și cetățeni.

Ferguson se confrunta

cu o medie de peste două
astfel de arestări pe persoană pe an,

majoritatea pentru datoriile neplătite.

Când îmi imaginez cum s-ar simți
ca de fiecare dată când plec de acasă,

ar fi o șansă ca un polițist
să îmi verifice numărul mașinii,

să vadă o acuzare
pentru datorie neplătită,

să abuzeze de corpul meu
cum au făcut în DC

și apoi să mă ducă într-o celulă,
simt că mi se face rău.

Am întâlnit mulți oameni din Ferguson
care au trecut prin asta

și le-am ascultat poveștile.

În închisoarea din Ferguson,
în fiecare celulă micuță

există un pat de cazarmă și o toaletă,

dar sunt puși patru oameni
în fiecare celulă.

Deci ar fi doi oameni în pat
și doi pe podea,

unul neavând unde să meargă
decât lângă toaleta murdară,

care nu a fost curățată niciodată.

De fapt, toată celula nu a fost curățată,

deci pereții și podeaua
sunt pline de sânge și mucus.

Fără apă de băut,

cu excepția celei venite
dintr-o țeavă conectată cu toaleta.

Apa arată și are gust de murdar,

nu e niciodată mâncare suficientă,

fără dușuri,

femeile la menstruație
nu au produse de igienă,

nicio atenție medicală.

Când am întrebat o femeie
despre îngrijirea medicală,

a râs și mi a spus: „Oh, nu, nu.

"Singura atenție pe care o primești
de la gardieni e cea sexuală”.

Deci, datornicii sunt
aduși aici și li se spune:

„Nu vă lăsăm să plecați
până nu plătiți datoria”.

Și dacă ai putea - dacă ai putea
să suni un membru al familiei

care cumva ar putea veni cu niște bani,
atunci poate ai ieși.

Dacă ar fi destui bani, ai ieși.

Dar dacă nu, ai sta acolo
zile sau săptămâni

și în fiecare zi

gardienii ar veni la celule
să se tocmească cu datornicii

asupra prețului eliberării
din ziua respectivă.

Ai sta până închisoarea
nu ar mai avea spațiu

și ar vrea să bage pe cineva nou.

Și în acel moment, s-ar gândi:

„Bun, e improbabil
ca persoana asta să vină cu banii,

e mai probabil
ca persoana nouă să o facă”.

Tu ai ieșit, ei intră
și sistemul funcționează așa.

Am întâlnit un bărbat care, acum 9 ani,

a fost arestat
pentru cerșetorie în Walgreens.

Nu și-a putut permite amenzile
și taxele judiciare pentru caz.

Când era tânăr,
a supraviețuit unui incendiu

doar pentru că a sărit
de la etajul al treilea ca să scape.

Dar acea căzătură l-a lăsat
cu vătămări ale creierului

și ale diferitelor părți ale corpului,
inclusiv ale piciorului.

Deci nu poate munci și se bazează
pe plățile serviciului social

pentru a supraviețui.

Când l-am întâlnit în apartamentul lui,

nu avea nimic de valoare acolo
- nici măcar mâncare în frigider.

Este înfometat cronic.

Nu avea nimic de valoare în apartament,

cu excepția unei mici bucăți de carton
pe care scrisese numele copiilor săi.

O prețuia enorm.
Era fericit să mi-o arate.

Dar nu-și poate plăti amenzile și taxele
pentru că nu are nimic de dat.

În ultimii 9 ani, a fost arestat de 13 ori
și închis în total de 130 de zile

pentru acel caz de cerșit.

Unul din acele abuzuri a durat 45 de zile.

Doar imaginați-vă că vă petreceți timpul
de acum până undeva în iunie

în locul pe care vi l-am descris
acum câteva momente.

Mi-a zis despre toate încercările
de suicid pe care le-a văzut

în închisoarea din Ferguson,

despre data când un om a găsit
un mod de a se spânzura

în așa fel încât colegii lui
să nu ajungă la el,

iar tot ce puteau face
era să țipe și să țipe,

încercând să le atragă atenția gardienilor
care să vină să îl dea jos.

Mi-a zis că le-a luat
vreo cinci minute să răspundă

și când au venit,
bărbatul era inconștient.

Așa că au chemat paramedicii
care au mers în celulă.

Au spus „Va fi bine",
așa că l-au lăsat pe podea.

Am auzit multe povești ca aceasta
și nu ar fi trebui să mă surprindă

pentru că sinuciderea e singura cauză
a morții în închisorile locale.

Acest lucru e legat de lipsa
îngrijirii sănătății mintale

în închisorile noastre.

Am întâlnit o femeie,
o mamă singură cu trei copii,

care câștiga șapte dolari pe oră.

Se baza pe bonurile de masă
ca să se hrănească pe ea și pe copii.

Acum vreun deceniu a luat
câteva amenzi de circulație

și o mică condamnare pentru furt

și nu își poate permite
amenzile și taxele acelor cazuri.

De atunci, a fost închisă
de vreo zeci ori din cauza acelor cazuri,

dar are schizofrenie și este bipolară
și are nevoie de tratament zilnic.

Nu are acces la acele medicamente
în închisoarea din Ferguson

pentru că nimeni
nu are acces la medicamente.

Mi-a spus cum este să îți petreci
două săptămâni într-o celulă,

având halucinații cu oameni
și umbre și auzind voci,

implorând pentru medicație
care să le facă să se oprească

și să fie ignorată.

Și nici acesta nu e un caz izolat:

30% din femeile din închisorile locale

au nevoi mentale medicale
serioase, exact ca ale ei,

dar doar una din șase primește
îngrijire mentală medicală

cât e în închisoare.

Astfel, am auzit toate aceste povești
despre această carceră grotească

pe care Ferguson
o oferea pentru datornici,

iar când am văzut-o și am vizitat-o

nu sunt sigur ce mă așteptam să văd,
dar nu mă așteptam la asta.

E o clădire guvernamentală normală,
ar putea fi un oficiu poștal sau o școală.

Mi-a amintit că toate aceste scheme
ilegale de jecmănire

nu au loc printre umbre,

ci la lumina zilei
de către oficialii publici.

Sunt o problemă a poliției publice.

Și asta mi-a reamintit
că închiderea celor săraci în general,

chiar și în afara
contextului datornicilor,

joacă un rol vizibil și central
în sistemul nostru de justiție.

Mă gândesc la politica pentru cauțiuni.

În sistemul nostru,
fie că ești reținut sau liber,

în așteptarea procesului

nu contează cât de periculos ești
sau cât risc de a scăpa presupui.

Contează dacă îți permiți
să îți plătești cauțiunea.

Bill Cosby, a cărui cauțiune
a fost de un milion de dolari,

scrie cecul imediat și nu stă
o secundă într-o celulă.

Dar Sandra Bland,
care a murit în pușcărie,

era acolo doar pentru că familia ei
nu a putut face rost de 500 de dolari.

De fapt, există jumătate de milion
de Sandra Bland în țară,

500.000 de oameni
care sunt închiși chiar acum

doar pentru că nu își pot plăti cauțiunea.

Ni se spune că închisorile de la noi

sunt locuri pentru criminali,
dar statistic nu e așa:

trei din cinci oameni închiși chiar acum
sunt închiși preventiv.

Nu au fost condamnați
pentru nicio infracțiune.

Nu au pledat vinovați.

Chiar aici, în San Francisco,

85% din cei din închisoare
sunt deținuți care așteaptă un proces.

Înseamnă că San Francisco cheltuie
vreo 80 de milioane de dolari anual

să finanțeze închisoare preventivă.

Mulți din oamenii care sunt în închisoare
doar pentru că nu pot plăti cauțiunea

înfruntă acuzații minore

astfel încât timpul
care ar trece până la proces

e mai lung decât sentința
pe care ar primi-o

ceea ce e înseamnă că e garantat
să iasă mai repede dacă pledează vinovați.

Alegerea e: ar trebui
să stau în locul ăsta oribil,

departe de familie

aproape sigur că îmi voi pierde
locul de muncă,

și apoi să mă lupt cu acuzările?

Sau ar trebui să pledez vinovat
de orice vrea procurorul și să ies?

În punctul ăsta, sunt deținuți
înainte de proces, nu criminali.

Dar odată ce accepta pledoaria,
îi vom numi criminali,

chiar dacă o persoană bogată
nu ar fi fost în această situație

deoarece o persoană bogată
ar ieși pe cauțiune.

În punctul ăsta v-ați putea întreba:

Tipul ăsta e la secțiunea de inspirație.

Ce face?
(Râsete)

Este extrem de deprimant.
Îmi vreau banii înapoi.

(Râsete)

Dar de fapt, cred că să vorbesc
despre închisoare

e mai puțin deprimant decât alternativa,

deoarece cred că dacă nu vorbim
despre aceste probleme

și nu schimbăm colectiv
felul în care gândim despre închisoare,

la sfârșitul vieților noastre

încă vom avea pușcării
pline de oameni săraci

al căror loc nu e acolo.

Asta e cu adevărat deprimant pentru mine.

Dar interesant pentru mine
este gândul că aceste povești

ne pot face să ne gândim
la închisoare în termeni diferiți.

Nu în termenii sterili ai poliției

ca închiderea în masă sau condamnarea
infractorilor nonviolenți,

dar în termeni umani.

Când punem o ființă umană într-o cușcă
timp de zile, luni sau chiar ani,

ce îi facem minții și corpului acelui om?

În ce condiții suntem
dispuși să facem asta?

Începând cu câteva sute dintre noi
aflați în camera asta,

putem începe să punem
închisoarea într-o altă lumină,

apoi putem reface normalizarea
la care mă refeream mai devreme.

Dacă vă las cu ceva astăzi,
sper ca acel lucru e gândul

că dacă vrem o schimbare fundamentală
- nu doar să facem o reformă

a politicilor cauțiunilor,
taxelor și amenzilor-

dar și să ne asigurăm
că orice politici noi le înlocuiesc,

ele nu îi vor pedepsi pe cei săraci
și marginalizați de o formă nouă.

Dacă vrem genul acela de schimbare,

atunci e necesară
și în gândirea fiecăruia dintre noi.

Mulțumesc.

(Aplauze)