Genialitatea hărții metroului din Londra

Designerul legendar Michael Bierut povestește despre succesul accidental al uneia dintre cele mai renumite hărți din lume - harta de metrou a Londrei.

Istoria civilizației, în anumite privințe,
este o istorie a hărților:

Cum am ajuns să înțelegem
lumea din jurul nostru?

Una dintre cele mai faimoase hărți
funcționează deoarece nu e deloc o hartă.

[Lucru mic. Idee mare.]

[Michael Bierut
despre harta de metrou din Londra]

Metroul din Londra a luat ființă în 1908,

când opt căi ferate independente
au fuzionat

pentru a crea un singur sistem.

A fost nevoie de o hartă,

astfel încât oamenii
să știe încotro călătoresc.

Harta pe care au făcut-o este complexă.

Se pot observa râuri,
acumulări de apă, copaci și parcuri;

stațiile au fost înghesuite
în centrul hărții,

iar la periferie au existat unele
care nici măcar nu au încăput pe hartă.

Din punct de vedere geografic
harta era corectă, însă nu prea utilă.

Intră în scenă Harry Beck.

Harry Beck era un inginer proiectant
în vârstă de 29 de ani,

care lucrase pentru metroul din Londra.

El a înțeles atunci

că oamenilor care călatoresc
în subteran cu trenul

nu le pasă de ceea ce se întâmplă
la suprafață.

Ei vor doar să ajungă
de la o stație la alta.

„Unde mă urc? La ce stație cobor?”

Sistemul este important, și nu geografia.

El a luat această harababură
ca niște spaghete

și a simplificat-o.

Liniile merg doar în trei direcții:

ele sunt orizontale, verticale
sau de 45 de grade.

De asemenea,
a distanțat stațiile în mod egal,

a făcut ca fiecare culoare a stației
să corespundă cu culoarea liniei,

și a rezolvat totul
astfel încât să nu mai arate ca o hartă.

Este ca o diagramă,

asemenea unor circuite,

cu excepția că circuitele de aici
nu conduc electroni,

ci tuburi ce conțin trenuri,
ce conduc oameni dintr-un un loc în altul.

În 1933, compania de metrou a decis
să îi ofere hărții lui Harry Beck o șansă.

The Underground a demarat un test pilot
cu o mie de hărți de buzunar.

Au dispărut într-o oră.

Astfel și-au dat seama că au avut succes

și au mai tipărit încă 750.000,

și aceasta este harta
pe care o vedeți și astăzi.

Designul lui Beck a devenit un șablon

pentru modul în care folosim astăzi
hărțile de metrou.

Tokyo, Paris, Berlin, São Paulo,
Sydney, Washington, D.C.,

toate transformă geografia complexă

în geometrie pură.

Toate folosesc culori diferite
pentru a distinge liniile de metrou,

și simboluri simple
pentru a face distincția între stații.

Se pare că toate fac parte
dintr-un limbaj universal.

Pun pariu că Harry Beck nu știa
ce înseamnă o interfață de utilizator,

deși asta a creat,

iar el a luat această provocare
și a rezumat-o la trei principii

care pot fi aplicate
în aproape orice problemă de proiectare.

Primul este focalizarea.

Nu uita cine e beneficiarul proiectului.

Al doilea principiu este simplitatea.

Care este cea mai scurtă cale
de a furniza o soluție?

În sfârșit, ultimul lucru este:

modalitatea de a gândi interdisciplinar.

Cine ar fi crezut că un inginer electric

ar fi persoana care să aibă soluția

pentru a simplifica unul dintre
cele mai complicate sisteme din lume;

toate au început de la un tip
cu un creion și o idee.