Smelfie și alte experimente din biologia sintetică

Cum ar fi să poți face un selfie cu miros, un smelfie? Cum ar fi să ai un ruj care face plantele să crească acolo unde le săruți? Ani Liu explorează intersecțiile tehnologiei și percepției senzoriale, iar munca ei este înghesuită undeva între știință, design și artă. În această prezentare rapidă, inteligentă, ea își împărtășește visurile, cugetările și experiențele, întrebând : „Ce se întâmplă când ficțiunea științifică devine fapt științific?"

Cum ar fi dacă plantele

ar putea detecta nivelul
de toxicitate din sol

și să exprime acest lucru
prin culoarea frunzelor lor?

Cum ar fi dacă ar putea
să elimine toxinele din sol?

Sau cum ar fi dacă plantele

și-ar crește propriul ambalaj,

sau ar fi modificate
pentru a putea fi culese

doar de mașinăriile patentate
ale proprietarilor lor.

Ce se întâmplă când designul biologic

e condus de motivația
obținerii produselor de consum?

Cum ar fi această lume?

Numele meu e Ani și sunt designer
și cercetător la MIT Media Lab,

unde fac parte dintr-un grup relativ nou
și unic numit Design Fiction,

unde ne aflăm undeva
între science fiction și știință.

La MIT sunt norocoasă
să fiu alături de oameni de știință

ce studiază în diferite domenii de graniță

precum neurobiologia sintetică,

inteligență artificială, viață artificială

și toate lucrurile între acestea două.

Și în campus sunt oameni
de știință geniali

care se întreabă:
„Cum pot face lumea un loc mai bun?”

Și o întrebare pe care și-o pune grupul
din care fac parte e: „Ce e mai bine?”

Ce e mai bine pentru tine, pentru mine,

pentru o femeie caucaziană, un bărbat gay,

un veteran, un copil cu o proteză?

Tehnologia nu e niciodată neutră.

Construiește o realitate

și reflectă un context.

Vă puteți imagina ce s-ar zice la birou
despre echilibrul muncă-viață personală

dacă acesta ar fi rezultatul
standard din prima zi?

(Râsete)

Cred că e rolul artiștilor
și al designerilor

să pună aceste întrebări importante.

Arta e cum poți vedea și simți viitorul,

și astăzi e o perioadă
interesantă să fii designer,

datorită tuturor instrumentelor
care devin accesibile.

De exemplu, biologia sintetică

presupune modificarea biologiei
pentru modificarea designului.

Folosind aceste metode,

laboratorul meu întreabă
care sunt rolurile și responsabilitățile

unui artist, designer, om de știință
sau ale unui om de afaceri?

Care sunt implicațiile

biologiei sintetice, ingineriei genetice,

și cum modelează ele noțiunile
despre ceea ce înseamnă să fii om?

Care sunt implicațiile acestora
asupra societății, asupra evoluției

și care sunt mizele în acest joc?

Propria mea cercetare în acest moment

analizează biologia sintetică,

dar pentru un răspuns
emoțional mai puternic.

Sunt obsedată de simțul olfactiv,

și acest proiect a început cu ideea

de a putea face un selfie
folosind mirosul, un smelfie.

(Râsete)

Cum ar fi dacă ai putea folosi
mirosul natural propriu

și să îl trimiți unui iubit?

Am aflat că aceasta era o tradiție
austriacă în secolul XIX,

în care cei care se curtau
țineau o felie de măr

la subțioară în timpul dansurilor,

iar la sfârșitul serii,

fata îi dădea fructul băiatului
pe care îl plăcea,

și dacă și el simțea la fel,

i-ar fi dat și el acel măr puturos.

(Râsete)

Se știe că Napoleon i-a scris
multe scrisori de dragoste lui Josephine,

dar cea mai memorabilă
e acest bilețel scurt și urgent:

„Ajung acasă în trei zile. Nu te spăla.”

(Râsete)

Atât Napoleon
cât și Josephine adorau violetele.

Josephine purta
un parfum cu miros de violete,

a purtat violete în ziua nunții,

iar Napoleon i-a trimis
un buchet de violete

în fiecare an de aniversarea lor.

Când Josephine a murit,

el a plantat violete la mormântul ei

și, înainte de exilul său,

a mers la mormânt,

a cules câteva flori
pe care le-a pus într-un medalion

și le-a purtat până în ziua morții sale.

Și acest lucru m-a emoționat,

m-am gândit: pot face ca violetele
să miroasă ca Josephine?

Cum ar fi dacă, pentru o eternitate,

când mergi să îi vizitezi mormântul

ai putea să simți mirosul lui Josephine,
același pe care Napoleon îl îndrăgea?

Am putea produce noi moduri
de a plânge pe cineva,

noi ritualuri de rememorare?

Până la urmă,
am produs culturi transgenice

pentru a maximiza profitul,

culturi care avantajează transportul,

culturi care au o durată
de depozitare lungă,

culturi foarte dulci,
dar care rezistă la pesticide,

uneori în defavoarea valorii nutritive.

Putem folosi aceleași tehnici

pentru a obține un răspuns
emoțional senzitiv?

Momentan, în laboratorul meu,

cercetez întrebări precum:
ce face un om să miroasă ca un om?

Se pare că e destul de complicat.

Factori precum dieta,
tratamentul medicamentos, stilul de viață

influențează modul în care miroși.

Am aflat că transpirația nu are miros,

dar bacteriile și microbiomul

sunt responsabile de miros, de starea,
de identitate

și multe altele.

Există o multitudine de molecule
pe care le emitem,

dar pe care le percepem subconștient.

Am clasificat și strâns

bacterii din diferite zone
ale corpului meu.

După ce am vorbit cu un om
de știință ne-am gândit,

poate amestecul perfect

e 10% din zona claviculară,
30% de la subraț,

40% din zona inghinală și tot așa,

și ocazional am lăsat cercetătorii
din alte laboratoare

să miroasă mostra mea.

Și e interesant să auzi
cum e perceput mirosul corporal

în afara contextului corporal.

Am primit răspunsuri precum:

miroase a flori, a pui,

a fulgi de porumb,

a carnitas cu vită.

(Râsete)

În același timp am cultivat
câteva plante carnivore

pentru capacitatea lor de a emite mirosuri
pentru a atrage prada,

în încercarea de a crea
o relație simbiotică

între bacteriile mele și acest organism.

Se întâmplă să fii la MIT într-un bar,

vorbind cu un om de știință

care din întâmplare e chimist și botanist,

îi spun despre proiectul meu,

și el spune: „Pare botanică
pentru o femeie singură.”

(Râsete)

Nederanjată, am răspuns: „Bine.”

L-am provocat.

„Putem construi o plantă
ce mă poate iubi?”

Și dintr-un motiv sau altul, a răspuns:
„Sigur, de ce nu?”

Așa că am pornit cu:
putem face plantele să crească spre mine

ca și când aș fi soarele?

Cercetăm mecanismele din plante
cum ar fi fototropismul,

ce face planta să crească către soare

prin producerea de hormoni precum auxină,

ce cauzează elongarea celulară
pe partea umbrită.

Și acum creez un set de rujuri

care sunt infuzate cu aceste chimicale

care îmi permit să interacționez cu planta
prin propria semnătură chimică,

rujuri care fac plantele să crească
acolo unde le sărut,

plante care să înflorească
dacă le sărut bobocii.

Și prin aceste proiecte,

pun întrebări precum:

cum putem defini natura?

Cum definim natura dacă
îi putem reconstrui proprietățile,

și când ar trebui să o facem?

Ar trebui să o facem pentru profit
sau pentru utilitate?

Sau în scopuri emoționale?

Poate biotehnologia să creeze opere
la fel de emoționante ca muzica?

Care sunt pragurile dintre știință

și abilitatea de a da forma
peisajului nostru emoțional?

O mantra faimoasa din design
spune că forma urmează funcția.

Acum că suntem undeva
între știință, design și artă,

pot să întreb:

cum ar fi dacă ficțiunea
ar forma realitatea?

Cum ar arăta laboratorul

și ce fel de întrebări ne-am pune?

Ne uităm deseori la tehnologie
ca la un răspuns,

dar ca artist și designer,

îmi place să întreb:
dar care e întrebarea?

Vă mulțumesc!

(Aplauze)