Puterea de a crede că poți mai mult

Carol Dweck investighează „mentalitatea flexibilă" – ideea că ne putem dezvolta capacitatea creierului de a învăța și rezolva probleme. În acest discurs, ne prezintă două moduri de abordare a unei probleme care pare a fi peste puterile noastre. Oare nu ești destul de deștept ca să rezolvi asta... sau pur și simplu încă nu ai găsit rezolvarea? O introducere minunată în acest domeniu care are numeroase implicații.

Puterea lui „încă nu”.

Am auzit de un liceu din Chicago

unde elevii trebuiau să promoveze
un număr de cursuri pentru a absolvi

și, dacă nu promovau cursul,
primeau calificativul „încă nu”.

Asta mi s-a părut minunat.

Când nu obții nota de trecere,
gândești: „nu-s bun de nimic”.

Dar dacă primești calificativul „încă nu”,

înțelegi că te afli încă
în plin proces de învățare.

Ți se oferă o cale spre viitor.

„Încă nu” m-a făcut să înțeleg mai bine
un moment critic din cariera mea,

un adevărat punct de cotitură.

Doream să văd cum gestionează copiii
provocările și dificultățile

așa că am dat unor copii de 10 ani

niște probleme un pic peste nivelul lor.

Unii au reacționat surprinzător de bine,

spuneau lucruri de genul:
„Îmi plac provocările”,

sau „speram că voi învăța din asta.”

Ei au înțeles
că-și puteau îmbunătăți abilitățile.

Aveau ceea ce eu numesc
o mentalitate flexibilă.

Dar alți elevi au considerat
că e o tragedie, o catastrofă.

Din perspectiva mentalității lor fixe,

inteligența le-a fost pusă la încercare,
și au dat greș.

În loc de-a se bucura
de puterea lui „încă nu”

tirania lui „acum” i-a făcut prizonieri.

Ce-au făcut mai departe?

O să vă spun imediat.

Într-unul din studii
ne-au spus că data viitoare vor copia

în loc să studieze mai mult,
dacă pică un test.

Într-un alt studiu, după un eșec,

se comparau cu cei care obținuseră
rezultate mai slabe

ca să se simtă mai bine.

Și-n toate studiile,
se eschivau în fața dificultății.

Cercetătorii au măsurat
activitatea electrică din creier

în timp ce elevii dădeau de o greșeală.

În stânga, vedeți elevii
cu mentalitate fixă.

Activitatea e aproape inexistentă.

Fug de greșeli.

Nu se implică.

În dreapta, în schimb, aveți
elevii cu mentalitatea flexibilă,

care cred că abilitățile
se pot îmbunătăți.

Acești elevi se implică.

Creierul lor ia foc
datorită lui „încă nu”.

Sunt profund implicați.

Procesează greșeala.

Învață din ea și o corectează.

Cum ne creștem copiii?

Îi creștem pentru „acum”
în loc de „încă nu”?

Creștem cumva niște copii
obsedați să ia doar nota maximă?

Creștem copii care nu știu
să viseze la mai mult?

Obiectivul lor cel mai important
e nota maximă la următorul test?

Îi însoțește oare toată viața
această nevoie constantă de validare?

Posibil, căci mulți angajatori îmi spun
că am educat deja o generație

de tineri angajați care nu suportă
să treacă o zi fără o recompensă.

Și-atunci, ce-i de făcut?

Cum putem clădi un pod spre „încă nu”?

Iată câteva sugestii.

Mai întâi, să lăudăm cu înțelepciune,
nu inteligența sau talentul,

asta n-a dat rezultate,
nu mai procedați așa.

Trebuie lăudat procesul
în care se implică elevii:

efortul, strategia, concentrarea,
perseverența, progresul.

Lăudând progresul,
formăm copii conștiincioși și flexibili.

Mai sunt și alte moduri
de a-l recompensa pe „încă nu”.

Am colaborat recent
cu cercetători ai jocului

de la Universitatea din Washington

și am creat un joc de matematică online
care-l recompensează pe „încă nu”.

În acest joc, se premiază
efortul, strategia și progresul.

Alte jocuri de matematică te premiază
dacă dai răspunsul corect „acum”,

dar acest joc recompensează procesul.

Și am observat mai mult efort,
mai multă strategie,

mai multă implicare
pe timp îndelungat

și mai multă perseverență
în fața problemelor dificile.

Am descoperit că aceste simple cuvinte:
„încă”, sau „încă nu”

dau încredere mai mare copiilor,

le deschid calea spre un viitor mai bun
și îi ajută să persevereze.

În plus, avem posibilitatea
să schimbăm mentalitatea copiilor!

Într-un studiu, i-am învățat că
de câte ori ies din zona de confort

pentru a învăța ceva nou și dificil,

neuronii din creierul lor
pot forma conexiuni noi, mai puternice,

iar cu timpul pot deveni mai inteligenți.

Iată ce s-a întâmplat în acest studiu

în care elevii care nu au învățat
despre mentalitatea flexibilă

au continuat să ia note mai mici
în perioadele școlare dificile,

în schimb, cei care învățaseră asta
și-au mărit mult nota la examene.

Deja am demonstrat acest progres

cu mii și mii de copii,
mai ales în cazul elevilor cu dificultăți.

Haideți să vorbim despre șanse egale.

În țara noastră,
există grupuri de elevi

care obțin rezultate slabe în mod repetat,

de exemplu copiii din cartiere sărace

sau copiii din rezervațiile de indieni.

Au rezultate atât de constant slabe,
încât mulți cred că-i ceva inevitabil.

Dar când profesorii creează în clase
un mediu flexibil bazat pe „încă nu”,

apare și egalitatea de șanse!

Iată doar câteva exemple.

În doar un an, un grup de grădiniță
din Harlem, New York

a reușit un scor de 95%
la testul de evaluare națională.

Mulți din acei copii nici nu știau să țină
creionul când au ajuns la școală.

Într-un an, elevii unei clase a IV-a
din South Bronx, rămași mult în urmă,

au urcat pe locul I în clasamentul
claselor a IV-a din statul New York

la testul național de matematică.

Într-un an, un an și jumătate,

elevii unei școli dintr-o
rezervație de indieni

au ajuns de pe ultimul
pe primul loc în regiunea lor,

într-o zonă care cuprindea
și părți înstărite din Seattle.

Iată cum copiii nativi
i-au depășit pe copiii Microsoft.

Asta s-a întâmplat pentru că s-a schimbat
sensul efortului și al dificultății.

Înainte, efortul și dificultatea

îi făceau să se simtă proști,
îi făceau să renunțe,

dar acum, efortul și dificultatea,

înseamnă că neuronii lor
formează conexiuni noi,

legături mai puternice.

Așa devin mai deștepți.

Am primit recent o scrisoare
de la un băiat de 13 ani.

Spunea: „Dragă profesoară Dweck,

mă bucur că lucrarea dumneavoastră
se bazează pe cercetări științifice solide

și, de aceea, am decis
s-o pun în practică.

Depun mai mult efort la școală,

în relațiile cu familia

și cu colegii de școală,

și am observat că am avansat mult
în toate aceste domenii.

Îmi dau seama acum
că mi-am pierdut o mare parte din viață.”

Haideți să nu mai risipim vieți,

pentru că odată ce știm

că abilitățile se pot îmbunătăți
în asemenea măsură,

devine un drept fundamental al omului
ca orice copil, toți copiii,

să trăiască în locuri
favorabile progresului,

să trăiască în locuri
pline de „încă nu”.

Mulțumesc.

(Aplauze)