De ce unele păsări nu pot zbura? - Gillian Gibb

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/why-can-t-some-birds-fly-gillian-gibb

Deși strămoșul comun al tuturor păsărilor moderne putea zbura, diferite specii de păsări și-au pierdut capacitatea de a zbura. Zborul poate avea beneficii incredibile, în special pentru a scăpa de prădători, vânătoare și pentru a călători la mare distanță. Dar aceasta vine la un preț mare: consumul de cantități enorme de energie și limitarea mărimii și greutății corpului. Gillian Gibb explorează ce anume determină păsările să renunțe la puterea de a zbura.

Lecție de Gillian Gibb, regie de Anton Bogaty.

În pădurile tropicale bogate
ale Australiei,

păsările își fac cuib pe ramurile de jos
și se plimbă pe solul pădurii,

bucurându-se de umbră
și fructele tropicale.

Însă jungla nu le aparține doar lor.

Un dingo le dă târcoale din umbră,

iar fructele nu-i vor potoli foamea.

Păsările fug spre un loc sigur,

toate în afară de cazuar,

care nu poate evada
din cauza aripilor sale firave.

În schimb, el atacă
punându-l pe dingo pe fugă

cu o singură lovitură
a ghearelor sale tăioase.

Cazuarul e unul din aproximativ
60 de specii de păsări nezburătoare.

Acești aviari tereștri
trăiesc peste tot în lume,

în regiunile periferice australiene,

în savana africană
şi pe țărmurile antarctice.

Acestea includ unele specii de rață
și toate speciile de pinguini,

locuitori ascunși ai mlaștinilor

și struți rapizi, emu giganți
și păsări kiwi micuțe.

Deși strămoșul comun
al tuturor păsărilor putea zbura,

multe specii de păsări
și-au pierdut abilitatea de a zbura.

Zborul poate avea beneficii incredibile,

în special pentru a scăpa
de prădători, vânătoare

și pentru a călători la distanțe mari.

Dar are și un preț mare:

îi consumă cantități mari de energie

și îi limitează dimensiunea
corpului și greutatea.

O pasăre care nu zboară
își conservă energia

pentru a putea supraviețui
cu hrană limitată

sau mai puțin nutritivă
decât cele ce pot zbura.

Pasărea takahe din Noua Zeelandă

trăiește aproape în întregime
pe pajiștile alpine.

Pentru păsările care își fac cuib
sau se hrănesc la sol,

această predispoziție
către incapacitatea de a zbura

poate fi și mai puternică.

Atunci când o specie de păsări
nu face față presiunii de a zbura,

ea poate să înceteze să zboare
în numai câteva generații.

Apoi, peste mii sau milioane de ani,

corpurile păsărilor se schimbă
pentru a corespunde noului comportament.

Oasele lor, cândva ușoare
pentru a minimiza greutatea.

devin mai dense.

Penele lor rezistente
se transformă în puf.

Aripile lor se micșorează,

iar în unele cazuri dispar în întregime.

O proeminență asemeni
unei carene pe sternul lor,

unde sunt fixați mușchii de zbor,
se micșorează sau dispare,

cu excepția pinguinilor, ce-și adaptează
mușchii de zbor și carenele la înot.

Cel mai des, incapacitatea
de a zbura evoluează

după ce specia de păsări
zboară spre o insulă fără prădători.

Atâta timp cât aceste circumstanțe
fără prădători persistă,

păsările prosperă, însă sunt vulnerabile
la schimbările din mediul lor.

De exemplu, coloniștii umani
aduc pe insule

câini, pisici și rozătoare clandestine.

Aceste animale deseori atacă
păsările nezburătoare

și le pot duce la dispariție.

În Noua Zeelandă, hermelinele
aduse de coloniștii europeni

au amenințat multe specii locale
de păsări nezburătoare.

Unele au dispărut, în timp ce altele
sunt pe cale de dispariție.

În ciuda avantajului de menținere
a energiei oferit de lipsa zborului,

multe specii de păsări nezburătoare
mai au puțin timp

până vor repeta soarta păsării dodo.

Însă câteva păsări nezburătoare
au supraviețuit pe țărm

alături de destui prădători.

Spre deosebire de majoritatea
micilor specii nezburătoare

ce vin și pleacă repede,

acești giganți au fost nezburători
timp de zeci de milioane de ani.

Strămoșii lor au apărut
cam în aceeași perioadă

ca și primele mici mamifere

și probabil au supraviețuit
fiindcă au evoluat și au crescut

în același timp ca și prădătorii mamiferi.

Majoritatea păsărilor emu și struții
au un corp mare şi rotund,

cântărind sute de kilograme
mai mult decât aripile lor pot ridica.

Picioarele lor au crescut mai groase,
laba piciorului mai puternică,

iar mușchii coapselor recent dezvoltați

i-au transformat în alergători minunați.

Deși ei nu le mai folosesc
pentru a zbura,

multe din aceste păsări
își folosesc aripile în alte scopuri.

Acestea pot fi observate cu capul
ghemuit sub ele pentru a se încălzi,

etalându-le în fața posibililor parteneri,

adăpostind ouăle cu ele

sau chiar utilizându-le pentru orientare
în timp ce traversează câmpiile.

Deși sunt nezburătoare,
ele reușesc să improvizeze.