Cum descopăr secretele textelor antice

Gregory Heyworth este un om de știință; el și laboratorul său lucrează la noi modalități de a citi manuscrise și hărți antice folosind tehnologia imagisticii spectrale. În această discuție fascinantă, Heyworth aruncă o nouă lumină asupra istoriei pierdute, descifrând texte care nu au fost citite de mii de ani. Cum ar putea acești clasici pierduți să rescrie ceea ce știm despre trecut?

Pe 26 ianuarie 2013,

o trupă de militanți Al-Qaeeda
a intrat în orașul antic Timbuktu

la marginea sudică a deșertului Sahara.

Acolo au ars o bibliotecă medievală
de 30.000 de manuscrise

scrise în arabă
și în mai multe limbi africane,

variind de la subiecte ca astronomie,
geografie și istorie până la medicină,

inclusiv o carte ce menționează

poate primul tratament
pentru disfuncția erectilă masculină.

Necunoscută în Occident,

aceasta a adunat
înțelepciunea unui întreg continent,

vocea Africii într-o vreme când se credea
că Africa nu are deloc glas.

Primarul orașului Bamako,
care a fost martorul evenimentului,

a numit arderea manuscriselor

„o crimă împotriva
moștenirii culturale mondiale”.

Și avea dreptate,

sau ar fi avut,
dacă nu ar fi mințit și el.

De fapt, chiar înainte,

savanții africani adunaseră
niște cărți vechi

pe care le-au lăsat
să fie arse de teroriști.

Azi, colecția este ascunsă în Bamako,

capitala statului Mali,

unde se deteriorează
din cauza umidității ridicate.

Ceea ce a fost salvat prin viclenie

acum este din nou în pericol,

de data aceasta din cauza climei.

Dar Africa
și colțurile îndepărtate ale lumii,

nu sunt singurele locuri,
sau locurile principale

în care manuscrise care ar putea schimba
istoria culturală mondială

sunt în pericol.

Acum câțiva ani am efectuat un sondaj
asupra bibliotecilor europene de cercetare

și am descoperit că există

cel puțin 60.000 de manuscrise

de dinainte de 1500

care sunt ilizibile din cauza umezelii,

a decolorării, mucegaiului
și a agenților chimici.

Numărul real este probabil dublu,

dar asta nici nu contează.

Manuscrise renascentiste
și manuscrise moderne

și obiecte de patrimoniu cultural,
cum ar fi hărțile.

Cum ar fi dacă ar exista o tehnologie

care ar putea recupera
aceste lucrări pierdute și necunoscute?

Imaginați-vă la nivel mondial
cum un cufăr de sute de mii

de texte necunoscute anterior

ne-ar putea transforma radical
cunoștințele despre trecut.

Imaginați-vă ce clasici necunoscuți
am descoperi

care ar rescrie
canoanele literaturii, istoriei,

filozofiei, muzicii,

sau mai provocator, care ar putea rescrie
identitățile noastre culturale,

construind noi punți
între oameni și cultură.

Acestea sunt întrebările
care m-au transformat

dintr-un savant medieval,
un cititor de texte,

într-un om de știință.

Ce cuvânt nesatisfăcător este „cititor”.

Pentru mine,
el conturează o imagine pasivă

a cuiva care stă alene într-un fotoliu,

așteptând să vină cunoașterea la el

într-un colet mic.

Cât de bine este
să fii participant la trecut,

un aventurier într-o țară nedescoperită,

căutând texte ascunse.

Ca profesor universitar,
am fost un simplu cititor.

Am citit și am învățat aceiași clasici

pe care oamenii
i-au citit și învățat de sute de ani:

Virgil, Ovid, Chaucer, Petrarch,

și cu fiecare articol
pe care l-am publicat

am adăugat șuvițe de înțelegere
cunoștințelor umane în scădere continuă.

Ceea ce voiam să fiu

era un arheolog al trecutului,

un cercetător al literaturii,

un Indiana Jones fără bici,

sau, de fapt, cu bici.

(Râsete)

Și mi-am dorit asta nu doar pentru mine,
ci și pentru studenții mei.

Și astfel, acum șase ani,
am schimbat direcția carierei mele.

Pe atunci lucram la „Șahul Iubirii,”

ultimul poem lung important
din Evul Mediu European

care nu a fost editat niciodată.

Și nu a fost editat pentru că exista
într-un singur manuscris

care a fost atât de grav avariat
în timpul bombardării din Dresda

în Al Doilea Război Mondial,

încât generații de savanți
îl declaraseră pierdut.

De cinci ani,
lucram cu o lampă ultravioletă

încercând să recuperez urmele scrisului

și aș fi mers cât de departe
putea să mă ajute

tehnologia la acel moment.

Și astfel am făcut
ceea ce fac mulți oameni.

Am mers online,

și acolo am aflat despre utilizarea

imagisticii multispectrale
pentru recuperarea a două tratate pierdute

ale renumitului matematician grec Arhimede

dintr-un palimpsest
din secolul al XIII-lea.

Un palimpsest este un manuscris
care a fost șters și rescris.

Și așa, din senin,

am decis să-i scriu
cercetătorului în imagistică

din proiectul palimpsestului lui Arhimede,

profesorul Roger Easton,

despre un plan și o pledoarie.

Și spre surprinderea mea, mi-a răspuns.

Cu ajutorul lui, am putut câștiga
o subvenție din partea guvernului SUA

pentru a construi un laborator imagistic
transportabil multispectral.

Și cu acest laborator, am transformat
ceva ce era carbonizat și decolorat

într-un nou clasic medieval.

Deci, cum funcționează efectiv
imagistica multispectrală?

Ei bine, ideea din spatele
imagisticii multispectrale

e asemănătoare cu cea a ochelarilor
cu vedere pe timp de noapte:

ceea ce putem vedea
în spectrul vizibil al luminii

este doar o mică parte
din ceea ce există de fapt.

Același lucru este valabil
și pentru scrisul invizibil.

Sistemul nostru folosește
12 lungimi de undă de lumină

între ultraviolet și infraroșu,

iar acestea sunt proiectate pe manuscris

de deasupra,
folosind mai multe becuri LED,

și de la o altă sursă
de lumină multispectrală,

care luminează de dedesubt
foile manuscrisului.

În acest fel sunt realizate
35 de imagini per secvență per foaie,

folosind o cameră digitală de mare putere

echipată cu un obiectiv făcut din cuarț.

În lume există aproximativ
cinci astfel de obiective.

Și odată ce facem aceste imagini,

le procesăm prin algoritmi statistici

pentru îmbunătățirea
și clarificarea lor în continuare,

folosind un software proiectat inițial
pentru imagini din satelit

și folosit de oamenii
de știință geo-spațiali

și de CIA.

Rezultatele pot fi spectaculoase.

Poate ați auzit deja
despre ce s-a realizat

pentru Manuscrisele de la Marea Moartă,

care se gelatinizează lent.

Folosind infraroșul, am reușit să citim
chiar și cele mai întunecate colțuri

ale Manuscriselor de la Marea Moartă.

Este posibil să nu știți totuși,

despre alte texte biblice
care sunt în pericol.

Iată, de exemplu,
o foaie dintr-un manuscris

pe care l-am procesat,

care este poate cea mai valoroasă
Biblie creștină din lume.

Codex Vercellensis este cea mai veche
traducere a Evangheliilor în latină,

și datează din prima jumătate
a secolului al IV-lea.

Aceasta este cea mai timpurie Biblie

din momentul întemeierii creștinătății

sub Împăratul Constantin

și de asemenea de pe vremea
Conciliului de la Niceea,

când s-a convenit
asupra credinței de bază a creștinismului.

Din păcate, acest manuscris
a fost foarte grav deteriorat,

și este deteriorat pentru că de secole

a fost folosit și manipulat

în ceremoniile din biserică.

De fapt, acea pată violet
pe care o vedeți în colțul din stânga sus

este Aspergillus, o ciupercă

ce provine de pe mâinile nespălate

ale unei persoane cu tuberculoză.

Procesarea imagistică
mi-a permis să fac prima transcriere

a acestui manuscris în 250 de ani.

Având un laborator care poate călători
acolo unde colecțiile au nevoie,

este doar o parte a soluției.

Tehnologia este scumpă și foarte rară,

iar abilitățile de imagistică
și procesare a imaginilor sunt ezoterice.

Asta înseamnă că recuperarea textelor

e inaccesibilă majorității cercetătorilor,
exceptând cele mai bogate instituții.

De asta am fondat Proiectul Lazarus,

o inițiativă non-profit

pentru a aduce imagistica multispectrală
cercetătorilor individuali

și instituțiilor mai mici,
cu costuri reduse.

În ultimii cinci ani,

echipa noastră de experți în imagistică,
savanți și studenți,

a călătorit în șapte țări diferite
și a recuperat

unele dintre cele mai valoroase
manuscrise deteriorate din lume,

incluzând Cartea Vercelli,
cea mai veche carte în engleză,

Cartea Neagră a lui Carmarthen,
cea mai veche carte în galică,

și unele dintre cele mai valoroase
Evanghelii timpurii

aflate în ceea ce este acum
fosta Georgie Sovietică.

Deci, imagistica spectrală
poate recupera textele pierdute.

Mai mult, poate recupera o a doua
poveste din spatele fiecărui obiect,

povestea despre cum,
când și de cine a fost creat un text,

și, uneori, ce gândea autorul
în momentul în care l-a scris.

Luați, de exemplu,
o ciornă a Declarației de Independență

scrisă de mâna lui Thomas Jefferson,

pe care colegii mei
au procesat-o acum câțiva ani

în Biblioteca Congresului.

Curatorii au observat că un singur cuvânt

fusese șters și suprascris.

Cuvântul suprascris a fost „cetățeni.”

Poate puteți ghici care a fost
cuvântul de dedesubt.

„Subiecți.”

Acolo, doamnelor și domnilor,
este democrația americană

evoluând sub mâna lui Thomas Jefferson.

Sau luați în considerare
Harta Martellus din 1491,

pe care am procesat-o
la Biblioteca Beinecke din Yale.

Asta a fost harta
pe care a consultat-o Columb

înainte de a călători în Lumea Nouă

și care i-a oferit o idee
despre cum arăta Asia

și unde se afla Japonia.

Problema acestei hărți
este că cernelurile și pigmenții ei

s-au degradat atât de mult în timp,

încât această hartă mare,
de aproape șapte metri,

a făcut ca lumea să pară un deșert uriaș.

Până acum, nu știam în detaliu,

ce știa Columb despre lume

și cum erau reprezentate culturile lumii.

Legenda principală a hărții
era complet ilizibilă sub lumină normală.

Lumina ultravioletă ajuta foarte puțin.

Dar cea multispectrală ne-a oferit totul.

În Asia am aflat despre monștri
cu urechi atât de lungi

că puteau acoperi
întregul corp al creaturii.

În Africa, despre un șarpe
care putea face ca pământul să fumege.

Precum lumina stelelor,
care poate transmite informații

despre felul în care arăta Universul
în trecutul îndepărtat,

și lumina multispectrală
ne poate duce înapoi la primele momente

ale creării unui obiect.

Prin aceste lentile, asistăm la greșelile,
la răzgândirile,

la naivitățile, la gândurile necenzurate,

la imperfecțiunile imaginației umane

care fac ca aceste obiecte sfinte
și autorii lor

să devină mai reali,

care aduc istoria mai aproape de noi.

Dar viitorul?

Sunt atât de multe din trecut,

și atât de puține persoane
cu abilități de a le salva

înainte ca aceste obiecte
să dispară pentru totdeauna.

De aceea, am început să predau
această nouă disciplină hibridă

pe care o numesc „știință textuală.”

Știința textuală este o căsătorie

a abilităților tradiționale
ale unui savant literar,

capacitatea de a citi
limbi și scrieri vechi de mână,

cunoașterea modului
cum sunt realizate textele

pentru a le putea plasa și data,

cu tehnici noi precum imagistica,

chimia cernelurilor și a pigmenților,

și recunoașterea optică a caracterelor
asistată de calculator.

Anul trecut, un student din clasa mea,

un boboc,

care cunoștea latina și greaca,

a procesat imagistic un palimpsest

pe care l-am fotografiat
la o bibliotecă renumită din Roma.

Pe măsură ce lucra, în spatele textului
au început să apară mici scrieri grecești.

Toată lumea s-a adunat în jur,

iar el a citit un rând
dintr-o lucrare pierdută

a dramaturgului comic grec Menander.

Aceasta a fost prima dată
în peste o mie de ani

când acele cuvinte
fuseseră pronunțate cu voce tare.

În acel moment, el a devenit savant.

Doamnelor și domnilor,
acesta este viitorul trecutului.

Vă mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)