Îți ești dator să experimentezi o eclipsă totală de soare

Pe 21 august 2017, umbra Lunii va străbate Oregonul până în Carolina de Sud, în ceea ce unii consideră a fi cel mai uimitor spectacol al naturii: o eclipsă totală de Soare. Umbrofilul David Baron vânează aceste rare evenimente de-a lungul globului, și în aceasta odă adusă beatitudinii de a vedea coroana solară, explică de ce sunteți datori față de voi înșivă să fiți și voi martori la o eclipsă.

Înainte de a începe
ceea ce vreau să vă spun,

mă simt obligat să menționez
câteva lucruri despre mine.

Nu sunt genul de persoană
mistică sau spirituală.

Sunt scriitor științific.

Am studiat fizica în facultate.

Eram corespondent științific pentru NPR.

OK, acum:

pe când lucram la un articol pentru NPR,

am primit un sfat de la un astronom

care m-a pus pe gânduri

și, sincer, mi-a schimbat viața.

Vedeți, era vorba despre o eclipsă,

o eclipsă parțială de soare
care urma să traverseze țara

în luna mai a anului 1994.

Iar astronomul - l-am intervievat,

mi-a explicat ce urma să se întâmple
și cum să privesc acest lucru,

dar a subliniat că oricât de interesantă
este o eclipsă parțială,

o eclipsă totală de soare, mult mai rară,
este total diferită.

Într-o eclipsă totală,
timp de două sau trei minute,

luna ascunde complet fața soarelui,

creând ceea ce el descria ca fiind
cel mai minunat și mai uimitor

spectacol al naturii.

Așa că mi-a dat acest sfat:

„Înainte să mori”, mi-a spus,

„îți ești dator să experimentezi
o eclipsă totală de soare.”

Sincer, m-am simțit un pic incomod

să aud asta de la un om
pe care nu-l știam prea bine,

îmi dădea un sentiment de intimitate.

Dar mi-a atras atenția,
și am făcut niște cercetări.

Chestia cu eclipsele totale este
că dacă aștepți ca una să vină la tine,

o să ai mult de așteptat.

Fiecare punct de pe pământ
experimentează o eclipsă totală

la fiecare 400 de ani.

Dar dacă ești dispus să călătorești,
nu trebuie să aștepți atât de mult.

Și astfel am aflat
că peste câțiva ani, în 1998,

o eclipsă totală urma
să traverseze zona Caraibe.

O eclipsă totală este vizibilă
doar de-a lungul unei zone înguste,

lată de câteva sute de mile,

adică acolo unde cade umbra Lunii.

Se numește „traiectoria umbrei".

Iar în februarie 1998,

traiectoria umbrei
urma să traverseze Aruba.

Așa că am vorbit cu soțul meu
și ne-am zis: „Februarie? Aruba?”

Părea o idee bună, în orice caz.

(Râsete)

Așa că ne-am îndreptat spre sud,

să ne bucurăm de soare
și să vedem ce se întâmplă

când dispare soarele un pic.

Ei bine, ziua eclipsei ne-a găsit
pe noi și pe mulți alții

în spatele hotelului Hyatt Regency,

pe plajă,

așteptând să înceapă spectacolul.

Purtam ochelari de eclipsă
cu rame de carton și lentile negre

care ne permiteau
să privim în siguranță soarele.

O eclipsă totală începe
ca o eclipsă parțială,

pe măsură ce Luna
alunecă încet în fața Soarelui.

Mai întâi părea că Soarele
are o crestătură pe margine,

apoi crestătura a crescut tot mai mult,

transformând Soarele într-o semilună.

Totul era foarte interesant,
dar n-aș spune că era spectaculos.

Adică ziua rămăsese luminoasă.

Dacă n-aș fi știut ce se întâmpla
deasupra noastră,

n-aș fi observat ceva neobișnuit.

Ei bine, cam cu 10 minute
înainte de începerea eclipsei totale,

au început să se întâmple ciudățenii.

S-a iscat un vânt rece.

Lumina zilei părea ciudată,
și umbrele au devenit foarte stranii,

părând bizar de clare,

ca și cum cineva ar fi învârtit
butonul de contrast al televizorului.

Apoi m-am uitat în larg
și am observat vasele cu lumini aprinse,

deci era clar că începea să se întunece,

deși eu nu-mi dădusem seama.

Deodată, era evident,
începea să se întunece.

Mi se părea că vederea îmi slăbește.

Și apoi dintr-o dată,

luminile s-au stins.

Ei bine, atunci,

de pe plajă au izbucnit urale,

și mi-am scos ochelarii de eclipsă,

pentru că în acest moment
din timpul eclipsei totale,

puteai să te uiți la soare
cu ochiul liber.

Am privit în sus

și am fost pur și simplu uluit.

Acum, gândiți-vă, în acel moment
aveam 30 și ceva de ani.

Trăisem destul ca să știu cum arată cerul.

Adică -

(Râsete)

văzusem cer albastru, cer gri,

și cer înstelat și cer mânios

și cer roz la răsărit.

Dar acesta era un cer nemaivăzut.

Mai întâi, erau culorile.

Sus, era un cer gri-violet,

ca în amurg.

Dar la orizont era portocaliu,

precum apusul,

360 de grade.

Iar sus, în amurg,

au apărut stele și planete strălucitoare.

Acolo era Jupiter

și acolo era Mercur

și acolo era Venus.

Aliniate toate.

Și apoi, de-a lungul liniei,

era acest ceva,

acest ceva glorios, năucitor.

Arăta ca o coroană
țesută din fir de argint,

care pur și simplu
atârna acolo în spațiu, sclipind.

Era atmosfera externă a Soarelui,

coroana solară.

Iar pozele nu se ridică la înălțimea sa.

Nu e doar un inel sau halou
în jurul Soarelui;

este o textură fină,
parc-ar fi făcută din fire de mătase.

Și deși nu arăta deloc ca Soarele nostru,

știam, bineînțeles, că exact asta este.

Așa că era Soarele, și erau planetele,

și puteam să văd planetele
rotindu-se în jurul Soarelui.

Ca și când părăsisem sistemul nostru solar

și stăteam într-o lume extraterestră,

uitându-mă la creație.

Și pentru prima oară în viața mea,

m-am simțit conectat visceral cu universul

în toată imensitatea lui.

Timpul s-a oprit,

sau doar părea cumva inexistent,

și ceea ce am zărit cu ochii mei -

nu doar am văzut,

se simțea ca o viziune.

Și am stat acolo în această nirvana

toate cele 174 de secunde -
mai puțin de trei minute -

când, deodată, s-a sfârșit.

Soarele s-a dezlănțuit,

a revenit cerul albastru,

stelele și planetele
și coroana au dispărut.

Lumea a revenit la normal.

Dar eu m-am schimbat.

Și așa am devenit umbrofil -

vânător de eclipse.

(Râsete)

Deci așa îmi petrec timpul
și îmi cheltui banii câștigați cu greu.

La fiecare doi ani, mă îndrept
oriunde urmează să cadă umbra Lunii,

să experimentez alte două minute
de beatitudine cosmică,

și să împărtășesc experiența cu ceilalți:

cu prieteni din Australia,

cu un întreg oraș din Germania.

În 1999, în Munchen,
m-am alăturat altor sute de mii

care au umplut străzile și acoperișurile
și au ovaționat la unison

când a apărut coroana solară.

De-a lungul timpului, am devenit altceva:

un evanghelist al eclipsei.

Cred că este menirea mea

să dau mai departe sfatul
pe care l-am primit cu atâția ani în urmă.

Și am să vă spun ceva:

înainte de a muri,

sunteți datori față de voi înșivă
să experimentați eclipsa totală de Soare.

Este experiența supremă a venerației.

Acum, acest cuvânt, ,,minunat",
e folosit atât de des

încât și-a pierdut sensul original.

Venerația adevărată,
un sentiment de mirare și insignifianță

în fața a ceva enorm și măreț,

e ceva rar în viață.

Dar când o experimentezi, e puternică.

Venerația dizolvă ego-ul.

Ne face să ne simțim conectați.

Într-adevăr, ea promovează
empatia și generozitatea.

Ei bine, nu există ceva mai minunat
decât o eclipsă totală de Soare.

Din păcate, puțini americani
au văzut una,

fiindcă au trecut 38 de ani

de la ultima eclipsă
care a atins continentul Statelor Unite

și 99 de ani de la ultima
care a străbătut toată națiune.

Dar asta e pe cale să se schimbe.

În următorii 35 de ani,

cinci eclipse totale vor traversa
continentul Statelor Unite,

iar trei dintre ele vor fi foarte mari.

Peste șase săptămâni, pe 21 august 2017 -

(Aplauze)

umbra Lunii va alerga
din Oregon până în Carolina de Sud.

Pe 8 aprilie 2024, umbra Lunii
se îndreaptă spre nord din Texas în Maine.

În 2045, pe 12 august,

urmează o traiectorie
din California până în Florida

Și spun: ce-ar fi să facem
sărbătoare din asta?

Ce-ar fi dacă...

(Râsete)

(Aplauze)

Ce-ar fi dacă ne-am aduna,

cât mai mulți oameni posibil,

în umbra Lunii?

Dacă această experiență a venerației
ne-ar ajuta să ne vindecăm dezacordurile,

ne-ar face să ne comportăm
un pic mai uman unii cu alții.

Acum, să recunoaștem, unii consideră
evanghelizarea mea puțin deplasată;

obsesia mea, excentrică.

Adică, de ce să acorzi atâta atenție
unui lucru atât de efemer?

De ce să traversezi globul -
sau granițele, la drept vorbind -

pentru ceva care durează trei minute?

Cum am spus:

nu sunt o persoană spirituală.

Nu cred în Dumnezeu.

Aș fi vrut să cred.

Dar când mă gândesc la mortalitatea mea -

și o fac, adesea -

când mă gândesc
la toți cei pe care i-am pierdut,

în special la mama mea,

ceea ce mă consolează

este acel moment de venerație din Aruba.

Mă văd pe acea plajă,

uitându-mă la acel cer,

și îmi amintesc cum m-am simțit.

Existența mea poate fi temporară,

dar e în regulă pentru că, Doamne,
iată la ce am fost părtaș!

Și asta e o lecție pe care am învățat-o

și care se aplică vieții în general:
durata experienței nu egalează impactul.

Un weekend, o conversație -
la naiba, o privire -

pot schimba totul.

Prețuiți aceste momente
de conectare adâncă cu alți oameni,

cu lumea naturală,

și faceți din asta o prioritate.

Da, vânez eclipse.

Voi puteți să vânați altceva.

Nu e vorba de cele 174 de secunde,

ci despre impactul lor
asupra anilor ce vor urma.

Mulțumesc.

(Aplauze)