De ce sunt necesare parcurile naționale? - Elyse Cox

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/why-we-need-national-parks-elyse-cox

În 1903 președintele Theodore Roosevelt a plecat împreună cu conservatorul John Muir într-o excursie cu cortul în Valea Yosemite din California. După cum se știe Roosevelt adora natura, însă Muir îl invitase nu doar pentru a merge cu cortul: Yosemite se afla în pericol. Era o parte a unui efort de a rezerva teren atât pentru conservare cât și pentru uz public. Elyse Cox ne prezintă detaliile unui act delicat de creare a unui parc național.

Lecție de Elyse Cox, regie de Boniato Studio.

În 1903, președintele Statelor Unite

a plecat într-o excursie cu cortul
în Valea Yosemite din California.

Președintele Theodore Roosevelt
a dormit într-un crâng de sequoia înalți,

și-a întins cortul pe timp de viscol

și a petrecut ore întregi
vorbind în jurul focului de tabără

împreună cu gazda și ghidul său,
conservatorul John Muir.

După cum se știe, Roosevelt adora natura,

însă Muir îl invitase acolo
nu doar pentru a merge cu cortul:

Yosemite se afla în pericol.

Deși Yosemite a devenit
zonă protejată în 1864,

totuși valea risca
să fie dezvoltată excesiv în 1903.

Era în mijlocul unei lupte de un deceniu

de a rezerva teren
pentru conservare și pentru uz public,

două scopuri ce păreau ușor de realizat.

Disputa asupra Yosemitei
începuse cu goana după aur în 1849,

când minerii au năvălit Vestul

căutând aur la poalele muntelui
în Sierra Nevada.

În 1851 o miliție sancționată de stat

a condus tribul Ahwahneechee
din Valea Yosemite.

Cei care au reușit să se întoarcă

au văzut coloniști albi
revendicându-și pământul,

tăind sequoia giganți
și construind hoteluri și baruri.

Drept răspuns, un grup mic
de californieni îngrijorați

a făcut presiuni
asupra senatorului John Conness

să protejeze valea de interesele private.

În 1864 Congresul a adoptat
proiectul de lege inițiat de Conness,

atribuind Valea Yosemite
statului Californiei,

marcând prima dată când guvernul american
a pus o zonă sub protecție publică.

Însă gestiunea acelui teren
rămânea sub semnul întrebării,

una ce devenea mai complexă

întrucât mai multe terenuri
erau sub o protecție similară.

Șapte ani mai târziu,
geologul Ferdinand Hayden

a condus o expediție
spre Platoul Yellowstone,

pe care multe triburi americane native

îl utilizau pentru ritualuri,
vânătoare și comerț.

Savanții expediției și pictorii
au raportat noutăți

despre gheizere impresionante
și izvoare termale,

inspirând susținerea de a pune Yellowstone
sub protecție guvernamentală

și de a limita accesul nativilor la teren.

Deși, spre deosebire de Yosemite,
Yellowstone nu putea fi acordată unui stat

fiind parte a trei teritorii americane
ce nu deveniseră încă state.

În schimb, Congresul a pus Yellowstone
sub administrație federală în 1872,

creând primul parc național din lume.

În timpul mandatului său,
Teddy Roosevelt a avut un rol-cheie

în extinderea terenurilor
sub protecție publică.

Până în 1916, parcurile naționale
erau deja cincisprezece la număr.

Însă problema gestionării
rămânea nehotărâtă,

iar întreținerea parcului
era preluată aleator

de către numeroase
departamente guvernamentale.

Sarcinile simple precum construirea
drumurilor și angajarea personalului

cereau implementarea
unei strategii birocratice ineficiente.

Niciun departament nu a stabilit
norme de conduită în parc,

astfel vânătorii nimiceau fauna parcului,
bovinele pășteau excesiv câmpurile,

iar vizitatorii vandalizau
obiectivele turistice.

Soluția a fost preluată din Canada,

care avea o administrație
a parcului foarte eficientă.

În 1916 Statele Unite au înființat
Administrația Parcului Național

având la bază acest model.

Până astăzi, misiunea pentru administrația
parcului cuprinde două scopuri

ce uneori sunt în dezacord:

de a conserva parcurile pentru viitor

și de a permite publicului
să se bucure de ele.

Acesta e un act delicat:
drumuri, poteci și alte infrastructuri

fac parcurile accesibile oamenilor
dar și alterează peisajul,

în timp ce înșiși vizitatorii
pot contribui la poluare, eroziune

și pot dăuna ecosistemelor fragile.

Însăși istoria conservării
poate fi în dezacord cu această misiune.

Multe parcuri nu o respectau
la momentul fondării lor,

sălbăticia nepopulată
devenind standardul conservării lor.

În schimb, multe erau case
sau locuri de venerare ale nativilor,

care au pierdut accesul la terenuri
în numele uzului public.

Doar recent
Administrația Parcului Național

a început să se confrunte
cu această moștenire

și să implice nativii americani
în gestionarea parcului.

În toată lumea comunitățile indigene
joacă un rol decisiv

în gestionarea și conservarea terenurilor.

În prezent există
sute de parcuri naționale în toată lumea,

ce trebuie să echilibreze uzul public,
conservarea istorică și cea ecologică.

Parcurile din Noua Zeelandă,
Islanda, Australia și Africa de Sud

au suferit o eroziune severă
din cauza numeroșilor vizitatori.

Unele, precum Parcul Național
Mu Ko Similan din Tailanda,

au interzis accesul turiștilor
în unele secțiuni

pentru a permite ecosistemului
să se refacă.

Parcurile naționale au conservat
peisaje de neînlocuit

pentru generațiile viitoare.

De asemenea, ele ne impun
să dezbatem întrebări dificile:

care sunt responsabilitățile noastre
față de planetă și unul față de altul?