Am să încep prin a vă spune ceva ce ar fi provocat în bunica mea alerta celor cinci văicăreli: „Vai-vai-vai-vai-vai!" (Râsete) Iar acum urmează... sunteți gata? Bine. Am cancer pulmonar în stadiul IV. Da, știu: „biata de mine!" Eu nu simt așa. Sunt în regulă cu asta. În plus, am și avantaje, nu oricine poate avea o atitudine atât de nepăsătoare. Nu am copii mici. Am o fiică adultă care este minunată, deșteaptă și fericită. N-am greutăți financiare. Cancerul meu nu e foarte agresiv. Seamănă cu conducerea democraților, (Râsete) nu-i prea sigur de izbândă. Practic, doar stă acolo, așteptând ca Goldman Sachs să-i dea niște bani. (Râsete) (Aplauze) Și, cel mai bun lucru dintre toate, am o mare realizare la activ. Da. Nici nu știam de ea până nu mi-a trimis-o cineva anul trecut. Zicea așa: „Ești responsabilă de feminizarea bărbatului american.” (Râsete) (Aplauze) Nu că ar fi doar meritul meu, dar... (Râsete) Dar dacă nu aveți atuurile mele? Singurul sfat pe care vi-l pot da este să faceți ce am făcut eu: împrieteniți-vă cu realitatea. Nu există relație mai proastă cu realitatea decât am avut eu. Din start n-am fost deloc atrasă de realitate. Dacă exista Tinder când am făcut cunoștință cu realitatea, aș fi glisat spre stânga și aș fi încheiat discuția. (Râsete) Realitatea și cu mine nu împărtășim aceleași valori, aceleași obiective. (Râsete) Să fiu sinceră, nu am obiective; am fantezii. Sunt exact ca obiectivele, doar că fără efort. (Râsete) (Aplauze) Nu mă dau în vânt după efort, dar știți cum e realitatea, fie este hai, hai, hai, hai prin reprezentanta sa, funcția de execuție a creierului, unul din „triumfurile” morții: funcția de execuție a creierului meu n-o să mă mai solicite mult. (Râsete) Dar s-a întâmplat ceva care m-a făcut să înțeleg că realitatea poate să nu fie realitate. S-a întâmplat cam așa: am vrut ca realitatea să mă lase-n pace, dar să mă lase-n pace într-o casă frumoasă, cu un aragaz și un frigider ultra-performante, cu lecții private de yoga, însă m-am ales doar cu o ofertă la Disney. Și m-am trezit într-o zi în noul meu birou, pe Strada Mutulică numărul 2, (Râsete) despre care realitatea credea că aș fi fost încântată. (Râsete) Și mă tot uitam la cadoul trimis să-mi sărbătorească venirea, nu la vaza Lalique sau pianul pe care am auzit că l-au primit alții, ci la un Mickey Mouse împăiat înalt de un metru (Râsete) și un catalog, în cazul în care doream să comand și altceva dacă n-ar fi fost pe gustul meu. (Râsete) Și când m-am uitat în catalog să văd cât a costat șoarecele ăsta de un metru înălțime, era descris ca fiind... „în mărime naturală”. (Râsete) Și atunci mi-am dat seama. Realitatea nu era adevărată. Realitatea era un șarlatan. Așa că m-am aruncat în fizica cuantică și în teoria haosului, pentru a găsi realitatea adevărată și tocmai am terminat un film, da, în sfârșit, despre toate acestea, dar lăsăm la o parte asta, oricum, doar după ce am terminat filmul și mi-am rupt piciorul care nu s-a vindecat, așa că am mai făcut o operație un an mai târziu, asta a luat un an, doi ani în scaun cu rotile și atunci am făcut cunoștință cu adevărata realitate: limitele. Limitele acelea pe care le-am negat toată viața și peste care am trecut ignorându-le, erau reale și a trebuit să mă confrunt cu ele și-a fost nevoie de imaginație, creativitate și de toată priceperea mea. La urma urmei chiar mă pricepeam. Nu doar m-am împăcat cu ideea, ci chiar m-am îndrăgostit. Și ar fi trebuit să știu, dată fiind relația mea instabilă cu spiritul vremurilor... O să spun doar că, dacă interesează pe cineva un casetofon Betamax, (Râsete) ar fi trebuit să știu că în momentul în care m-am îndrăgostit de realitate, restul țării s-a decis să meargă în direcția opusă. (Râsete) N-o să vorbesc de Trump, extrema dreaptă sau contestatarii încălzirii globale și nici de inventatorii acestui lucru, pe care l-aș fi numit o cutie, doar că chiar aici spune că: „Aceasta nu este o cutie." (Râsete) Cineva se joacă cu mine. (Râsete) (Aplauze) Dar despre ce vreau să vorbesc este o provocare personală pe care o iau personal, și vreau să o prefațez spunându-vă că sunt foarte atrasă de știință. Am această... deși nu sunt om de știință, am această abilitate de a înțelege orice este științific, în afară de știința propriu-zisă, (Râsete) adică matematica. Dar cele mai neobișnuite concepte au sens pentru mine. Teoria corzilor, ideea că toată realitatea emană din vibrațiile acestor mici particule, eu o numesc „Marea Vibrație.” (Râsete) Dualitatea undă-particulă: ideea că un singur lucru se poate manifesta în două moduri, nu-i așa? Că un foton se poate manifesta ca undă și ca particulă coincide cu cea mai profundă dintre intuițiile mele, aceea că oamenii sunt buni și răi, că ideile sunt bune și rele. Freud avea dreptate cu teoria invidiei penisului, dar se înșela în privința deținătorului. (Râsete) (Aplauze) Vă mulțumesc! (Aplauze) Și apoi mai există această mică variație a realității care arată ca două lucruri, dar se dovedește a fi interacțiunea dintre aceste două lucruri, cum ar fi spațiu-timp, masă-energie, și viață și moarte. Așa că nu înțeleg, pur și simplu nu înțeleg mentalitatea oamenilor care vor să biruiască și să învingă moartea. Cum e posibil? Cum învingi moartea fără să omori viața? Nu are niciun sens. De asemenea, trebuie să spun, mi se pare incredibil de ingrat. Ți se dă acest dar extraordinar, viața, dar e ca și cum i-ai fi cerut Moșului un Rolls-Royce argintiu și ai fi primit în schimb o salatieră. Asta e problema, că vine cu dată de expirare. Moartea este finalul. Asta nu pricep. Nu înțeleg, pentru mine e lipsă de respect. E lipsă de respect față de natură. Ideea că vom stăpâni natura, o vom administra, natura este prea fragilă pentru inteligența noastră, așa că nu, nu cred. Dacă ați fi citit fizica cuantică așa cum am citit eu, adică am citit un e-mail de la cineva care a citit-o, dar... (Râsete) Trebuie să înțelegeți că nu mai trăim în universul lui Newton. Trăim în universul cojii de banană și nu vom putea niciodată să știm totul, să controlăm sau să prezicem totul. Natura e ca o mașină care se conduce singură. Cel mai bine e să fim ca bătrâna din gluma aceea, nu știu dacă ați auzit-o. O femeie în vârstă era la volan, iar fiica ei, de vârstă mijlocie, pe scaunul din dreapta. Mama trece semaforul pe roșu, însă fata nu spune nimic, ca să nu o facă pe mama ei să creadă că e prea bătrână să conducă, așa că nu zice nimic. Mama trece iar pe roșu la alt semafor, iar fiica, cu multă diplomație, îi spune: „Mamă, îți dai seama că tocmai ai trecut de două ori pe roșu?” Iar mama spune: „Oh, eu sunt la volan?” (Râsete) (Aplauze) Deci... Acum voi face un salt mintal, lucru foarte ușor pentru mine, pentru că am cascadoria în sânge; pe numărul meu de la mașină scrie „Gândesc, deci planez.” Sper că sunteți alături de mine, însă problema mea cu mentalitatea că e de greu să învingi moartea dacă ești anti-moarte, ceea ce pentru mine e anti-viață, e anti-natură, anti-femeie, pentru că femeile au fost multă vreme identificate cu natura. Inspirația mea este Hannah Arendt, filozof german și autoarea cărții „Condiția umană”. Unde spune că de obicei munca este asociată cu bărbatul. Activitatea vine din cap; este ceea ce inventăm, ceea ce creăm, este modul în care ne lăsăm amprenta asupra lumii. În timp ce efortul e asociat cu corpul. E asociat cu oamenii care muncesc sau sunt puși la muncă. Pentru mine, concepția care neagă că suntem sincronizați cu bioritmurile, cu ritmurile ciclice ale universului, nu oferă un mediu propice pentru femei sau pentru persoanele asociate cu munca, cu alte cuvinte, oameni pe care îi vedem ca descendenți ai sclavilor, sau oameni care fac muncă manuală. Cam așa arată din punctul de vedere al universului într-o coajă de banană, din concepția mea, pe care o numesc „universul lui Emily”. În primul rând, sunt foarte recunoscătoare pentru viață, dar nu vreau să fiu nemuritoare. Nu vreau ca numele meu să dăinuiască după ce eu nu mai sunt. De fapt, nu vreau asta, pentru că am observat că, indiferent cât de drăguț și de deștept, cât de talentat ești, la 50 de ani după ce mori se vor întoarce împotriva ta. (Râsete) Chiar am dovezi că așa e. Un titlu din ziarul „Timpul” din Los Angeles: „Anne Frank: Nu e atât de drăguță, la urma urmei." (Râsete) În plus, îmi place să mă sincronizez cu ritmurile ciclice ale universului. E un lucru extraordinar despre viață: e un ciclu de generare, degenerare, regenerare. „Eu” înseamnă doar o colecție de particule care sunt grupate în acest specimen, care se va descompune și va fi disponibil cu toate componentele sale, naturii, pentru a se reorganiza într-un alt tipar. Pentru mine este extraordinar și mă face și mai recunoscătoare să fac parte din acest proces. Știți, acum privesc moartea din punctul de vedere al biologului german Andreas Weber, care o vede ca parte dintr-un cadou. Ți s-a dat acest dar enorm, viața, îl înfrumusețezi cât de bine poți și apoi îl dai înapoi. Cum spunea Auntie Mame: „Viața e un banchet”. Ei bine, am mâncat pe săturate. Am avut o enormă poftă de viață, am devorat-o, dar în moarte eu voi fi cea devorată. Mă duc în pământ exact așa cum sunt, iar acolo, invit fiecare microb, și gândac, și proces chimic să se înfrupte. Cred că le voi părea delicioasă. (Râsete) Da. Cred că cel mai bun lucru despre atitudinea mea e că-i reală. Se poate vedea. Se poate observa. Chiar se întâmplă. Poate nu chiar cum înfrumusețez eu acest dar, n-am idee despre asta, dar cu siguranță viața mea a fost îmbogățită de alții. De TED, care mi-a făcut cunoștință cu o întreagă rețea de oameni care mi-au îmbogățit viața, inclusiv Tricia McGillis, designerul website-ului meu, care împreună cu minunata mea fiică lucrează să-mi transforme site-ul în ceva unde nu trebuie decât să scriu un blog. Nu trebuie să folosesc funcția executivă a creierului. Ha, ha, ha, am câștigat! (Râsete) Și vă sunt extrem de recunoscătoare. Nu vreau să spun „publicul”, pentru că eu nu-l văd ca și când am fi două lucruri separate. Mă gândesc la el tot în termeni de fizică cuantică. Și știți că experții în fizică cuantică nu-s foarte siguri de ce se întâmplă când unda devine particulă. Există teorii diferite, colapsul funcției de undă, decoerența, dar toți sunt de acord cu un lucru: realitatea se naște prin interacțiune. (Șoptind) Și voi la fel. Și fiecărui public pe care l-am avut, în trecut și acum, vă mulțumesc că mi-a făcut viața reală. (Aplauze) Vă mulțumesc! (Aplauze) Vă mulțumesc! (Aplauze) Vă mulțumesc! (Aplauze) Vă mulțumesc!