Stau astăzi în fața voastră, ca bărbat ce își trăiește viața din plin, aici și acum. Însă o lungă perioadă de timp, am trăit pentru moarte. Eram un tânăr ce credea că jihadul trebuie înțeles prin limbajul forței și al violenței. Am încercat să îndrept răul prin forță și agresiune. Aveam o profundă îngrijorare cu privire la suferința celorlalți și o dorință puternică de a-i ajuta și de a le aduce alinare. Credeam că jihadul violent este nobil, cavaleresc, și cel mai bun mod de a ajuta. Într-un timp când mulți dintre noi - tinerii, în mod special - sunt în pericol de radicalizare de către grupuri precum al-Qaeda, Statul Islamic și alții, când aceste grupuri pretind că oribila lor cruzime și violență sunt adevăratul jihad, Aș vrea să spun că ideea lor despre jihad este greșită, complet greșită, ca și a mea, atunci. Războiul sfânt înseamnă o străduință din răsputeri. Presupune efort și spiritualitate, autopurificare și devotament. Se referă la o transformare pozitivă, prin învățare, înțelepciune și aducerea aminte de Dumnezeu. Cuvântul „jihad” redă ca întreg toate acele înțelesuri. Jihadul poate lua câteodată forma unei lupte, însă doar rareori, în condiții stricte, în anumite limite, conform unor reguli. În Islam, folosul unei fapte trebuie să depășească dauna și dificultatea cauzată de aceasta. Mai important, versetele din Coran care sunt legate de jihad sau luptă nu le anulează pe cele care vorbesc despre iertare, mărinimie sau răbdare. Însă acum consider că nu există circumstanțe pe pământ conform cărora jihadul violent este permis, pentru că va provoca daune enorme. Însă acum ideea de război sfânt a fost denaturată. A fost coruptă spre a simboliza un conflict violent, în care musulmanii îndură necazuri, și transformată în terorism de către islamiștii fasciști precum al-Qaeda, Statul Islamic și alții. Dar am ajuns să înțeleg că adevăratul jihad semnifică străduință din răsputeri de a consolida și a trăi conform valorilor pe care Dumnezeu le iubește: sinceritate, onestitate, compasiune, mărinimie, seriozitate, respect, loialitate - valori umane pe care mulți dintre noi le împărtășesc. M-am născut în Bangladesh, însă am crescut în Anglia. Am mers la școală aici. Tatăl meu era cadru universitar, iar noi eram acolo datorită ocupației sale. În 1971 eram în Bangladesh, când totul s-a schimbat. Războiul de Independență a avut un impact teribil asupra noastră, familiile s-au întors una împotriva celeilalte, vecinii, unul împotriva celuilalt. Iar la vârsta de 12 ani, am experimentat războiul, sărăcia în cadrul familiei mele, moartea a 22 de rude în moduri oribile, precum și uciderea fratelui mai mare. Am fost martor la ucidere... la animale ce se hrăneau cu cadavrele de pe străzi, la foametea din jurul meu, violență excesivă, înspăimântătoare - violență absurdă. Eram tânăr, adolescent, fascinat de idei. Voiam să învăț, dar nu am putut merge la școală patru ani. După Războiul de Independență, tatăl meu a stat în închisoare doi ani și jumătate, și obișnuiam să-l vizitez săptămânal la închisoare și să fac școala acasă. Tatăl meu a fost eliberat în 1973 și a fugit în Anglia ca refugiat, iar noi l-am urmat curând. Aveam 17 ani. Așadar, aceste experiențe mi-au oferit o conștientizare bruscă a atrocităților și nedreptăților din lume. Aveam o dorință puternică - o dorință ascuțită, profundă - să îndrept injustiția și să ajut victimele opresiunii. Pe când eram la facultate în Marea Britanie am întâlnit oameni care mi-au arătat cum aș putea să canalizez acea dorință și să ajut prin religia mea. Și am fost radicalizat - îndeajuns pentru a crede că violența este dreaptă, ba chiar o virtute, în anumite circumstanțe. Am devenit astfel implicat în jihadul din Afganistan. Voiam să protejez populația musulmană afgană împotriva armatei sovietice. Și am crezut că jihadul era datoria mea sacră, care ar fi răsplătită de Dumnezeu. Am devenit predicator. Am fost unul din inițiatorii războiului violent din Marea Britanie. Am recrutat, am strâns fonduri, am antrenat. Am încurcat adevăratul jihad cu denaturarea prezentată de către islamiștii fasciști - acești oameni care au folosit ideea de jihad pentru a justifica dorința de putere, autoritate și control pe pământ: o denaturare transmisă de grupările islamiste fasciste precum al-Qaeda, Statul Islamic și alții. Timp de 15 ani, am luptat pentru scurte perioade de timp în Cașmir și Birmania, pe lângă Afganistan. Obiectivul nostru era de a înlătura invadatorii, de a aduce alinare victimelor asuprite și, desigur, de a fonda un stat islamic, un califat, așa cum cere Dumnezeu. Și am făcut-o deschis. Nu am încălcat nicio regulă. Eram mândru și recunoscător că eram englez - Încă sunt. Nu eram ostil acesteia, țării mele, nu arătam antipatie cetățenilor non-musulmani, și nici acum n-o fac. În timpul unei lupte din Afganistan, eu și câțiva englezi ne-am apropiat sufletește de un băiat afgan care avea 15 ani, Abdullah, un copil inocent, iubitor și simpatic, care era mereu dornic să ajute. Era sărac. Iar băieții ca el îndeplineau sarcinile umile în tabără. Părea destul de fericit, dar mă întrebam - cu siguranță părinții îi duceau dorul. Și probabil că visau la un viitor mai bun pentru el. O victimă a circumstanțelor, prinsă într-un război, impus cu cruzime asupra lui de către circumstanțele nemiloase ale timpului. Într-o zi am luat un aruncător de bombe dintr-o tranșee, și l-am pus într-un laborator improvizat din chirpici. Am ieșit afară într-o altercație scurtă și inutilă - întotdeauna inutilă. Și m-am întors după câteva ore, să-l găsesc mort. Încercase să recupereze explozibil din acel proiectil. A explodat, iar el a murit într-un mod violent, aruncat în aer de același dispozitiv care s-a dovedit inofensiv pentru mine. Așa că am început să mă întreb. Care era rostul morții lui? De ce el era mort și eu trăiam? Am continuat. Am luptat în Cașmir. Am recrutat de asemenea și pentru Filipine, Bosnia și Cecenia. Întrebările se înmulțeau. Mai târziu în Birmania, m-am întâlnit cu luptătorii Rohingya, care de abia dacă erau adolescenți, născuți și aduși în junglă, cărând mitraliere și lansatoare de rachete. Am întâlnit doi care aveau 13 ani, manierați și cu voci blânde. Privindu-mă, m-au implorat să îi iau în Anglia. Voiau doar să meargă la școală - acesta era visul lor. Familia mea - copiii mei de aceeași vârstă - erau acasă în Marea Britanie, mergeau la școală, trăiau o viață sigură. Și mă întrebam oare cât de mult au vorbit băieții aceștia unul cu celălalt despre visurile lor la așa o viață. Victime ale circumstanțelor: acești doi tineri, ce dormeau afară pe pământ, privind la stele, exploatați în mod cinic de liderii lor pentru propria dorință pentru glorie și putere. Curând am văzut băieți ca aceștia ucigându-se între ei, în conflicte dintre grupări rivale. Era la fel peste tot... Afganistan, Cașmir, Birmania, Filipine, Cecenia; Dictatori militari neînsemnați îi făceau pe cei tineri și vulnerabili să se omoare în numele jihadului. Musulmani împotriva musulmanilor. Fără să protejeze pe nimeni împotriva invadatorilor sau a ocupanților; fără să aducă alinare celor asupriți. Copiii erau folosiți, exploatați în mod cinic; oamenii mureau în conflicte pe care eu le susțineam în numele jihadului. Și continuă și astăzi. Realizând că jihadul violent la care luasem parte în străinătate era atât de diferit - era o prăpastie atât de mare între ceea ce am experimentat eu și ce consideram drept datorie sacră... A trebuit să reflectez asupra acțiunilor mele în Marea Britanie. A trebuit să mă gândesc la predicile ținute, la recrutare, strângerea de fonduri, antrenare, însă cel mai mult, la radicalizare - la a trimite tinerii să lupte și să moară așa cum făceam - totul era o greșeală. Am luat parte la un jihad violent la mijlocul anilor '80, începând cu Afganistan. Iar când terminasem, era aproape anul 2000. Eram cufundat cu totul în el. Peste tot în jurul meu oamenii susțineau, aplaudau, ba chiar sărbătoreau ce făceam noi în numele lor. Până să aflu cum să plec de acolo, complet dezamăgit prin anul 2000, trecuseră 15 ani. Deci ce merge rău? Eram atât de ocupați să vorbim despre virtuți, și eram orbiți de cauză. Nu ne-am dat o șansă să dobândim un caracter virtuos. Ne spuneam nouă înșine că luptăm pentru cei oprimați, însă acestea erau războaie de necâștigat. Devenisem chiar instrumentul ce provoca mai multe morți, complice la a cauza suferință în continuare pentru beneficiul egoist al câtorva fără inimă. De-a lungul timpului, după o lungă perioadă, am deschis ochii. Am început să îndrăznesc să înfrunt adevărul, să gândesc, să înfrunt întrebările grele. Am luat legătura cu sufletul meu. Ce am învățat? Faptul că cei ce iau parte în jihaduri violente, că cei care sunt atrași de acest tip de extremism, nu sunt atât de diferiți de ceilalți. Însă cred că acești oameni se pot schimba. Își pot recâștiga inimile și le pot umple cu valori umane care vindecă. Când ignorăm realitățile, descoperim că acceptăm ce ni se spune fără să analizăm critic. Și ignorăm daruri și avantaje pe care mulți le-ar prețui chiar și pentru un moment în viața lor. Am participat la acțiuni pe care le-am crezut corecte. Dar acum am început să mă întreb cum am aflat ceea ce știam. Le spuneam altora fără încetare să accepte adevărul, însă nu am reușit să ofer îndoielii locul său de drept. Convingerea că oamenii se pot schimba își are rădăcini în experiența mea, în propria mea călătorie. Citind mult, analizând, contemplând, autocunoscându-mă, am descoperit, am realizat că lumea islamiștilor este falsă și nedreaptă. Luând în considerare îndoiala în tot ceea ce afirmăm, în privința adevărurilor sacre, a adevărurilor incontestabile, am dobândit o înțelegere mai nuanțată. Am realizat că într-o lume plină de variații și contradicții, de predicatori nesăbuiți, precum am fost și eu, nu se află niciun paradox în miturile și ficțiunile pe care ei le folosesc pentru autenticitate. Am învățat așadar importanța vitală a cunoașterii de sine, a conștiinței politice și a necesității unei înțelegeri profunde și cuprinzătoare a angajamentelor și acțiunilor noastre, și cum îi afectează pe ceilalți. Apelul meu către toată lumea, în mod special către cei ce cred sincer în jihadul islamist... este să refuze autoritatea dogmatică; eliberați-vă de furie, ură și violență; învățați să îndreptați răul fără ca măcar să încercați să justificați purtarea nemiloasă, nedreaptă și inutilă. În schimb, creați câteva lucruri frumoase și folositoare, ce trăiesc mai mult ca noi. Abordați lumea, viața, cu dragoste. Învățați să dezvoltați sau să vă cultivați inimile astfel încât să vedeți bunătate, frumusețe și adevăr în ceilalți și în lume. În acest fel, însemnăm mai mult pentru noi înșine... unul pentru celălalt, pentru comunități și, cred eu, pentru Dumnezeu. Acesta este jihadul - adevăratul meu jihad. Vă mulțumesc. (Aplauze)