Spune-le fiicelor tale despre acest an, cum ne-am trezit având nevoie de cafea, descoperind în schimb cadavre împrăștiate în ziarele de dimineață, facsimile inundate de apă ale surorilor, soților, copiilor. Povestește-i fetiței tale despre acest an când va întreba, așa cum ar trebui, spune-i că a venit prea târziu. Recunoaște că în chiar anul arendării libertății, nu am avut-o pe loc. Existau încă legi, pentru cum să ne folosim privatele în timp ce ei puneau laba pe părțile noastre moi, înșfăcate fără grija pentru consimțământ, nici o lege pentru bărbații care le impuneau. Am fost antrenate să ne ferim, să așteptăm, să tremurăm și să ne acoperim, să așteptăm mai mult, nemișcate, să așteptăm. Ni s-a spus să fim tăcute. Spune-le fiicelor tale despre acest timp de război, un an precedat de unul asemănător, ca acum două decenii, când ne-am șters ochii, am învelit sicrie cu steaguri, am evacuat scena crimei din club, am jelit în stradă, am așezat trupuri pe ciment în fața contururilor celor căzuți, am strigat, „Bineînțeles că am contat”, am cântat pentru dispăruți. Femeile au plâns anul ăsta. Au plâns. În același an, am fost pregătite. Anul în care ne-am pierdut inhibarea și ne-am mutat cu curaj a fost și anul în care am privit pe țeava puștilor, am cântat despre cocori pe cer, ne-am ferit și am parat, am prins aur în hijab, am colectat amenințări, ne-am știut patrioate, ne-am spus: „Avem 35 de ani, e timpul să ne stabilim undeva”, am făcut hărți pentru bucuria puerilă, am necinstit doar frica, ne-am numit grase și ne refeream, bineînțeles, la impecabile. Anul acesta, am fost femei, nu mirese sau jucării, nu un sex inferior, nu o concesiune, ci femei. Instruiește-ți copiii. Amintește-le că a trecut anul ca să fii docil sau mic. Unele dintre noi au spus prima oară că suntem femei, au luat în serios acest jurământ de solidaritate. Unele dintre noi au născut copii, altele nu, și nimeni nu s-a întrebat dacă asta ne-a făcut reale sau adecvate sau adevărate. Când te întreabă despre acest an, fiica ta, fie produs sau moștenitor al triumfului tău, de pe latura ei liniștită a istoriei, șovăind spre a fi femeie, se va gândi și va întreba vorace, deși nu poate pătrunde sacrificiul tău, va crede estimarea ta, cercetând curios: „Unde ai fost?” „Ai luptat? Ai fost temătoare sau de temut? Ce-ți colora pereții regretului? Ce ai făcut pentru femei în anul în care venise timpul? Ce oase ți-ai rupt pentru calea ce mi-ai creat-o? Ai făcut destul, ești mulțumită, mamă? Ești o eroină?” Va pune întrebările grele. Nu îi va păsa de arcul sprâncenei tale, de greutatea poșetei. Nu va întreba de amintirile tale. Fiica ta, pentru care ai îndurat deja atâtea, vrea să știe ce ai adus, ce dar, ca flacără ai ferit de stingere? Când au venit după victime noaptea, ai dormit sau te-ai trezit? Care a fost costul să stai trează? În anul în care am decis că timpul a expirat, ce ai făcut cu dreptul tău? Ai cinat în mizeria altora? Ai privit în altă parte sau direct spre flacără? Erai conștientă de ce poți sau ai luat-o ca pe o datorie? Te-ai lăsat păcălită de epitete precum „scârbos” sau „insuficient”? Ai dăscălit cu inima deschisă sau cu pumnul strâns? Unde ai fost? Spune-i adevărul. E viața ta. Confirmă. Spune-i: „Fata mea, am fost acolo cu clipa afișată pe fața mea ca un pumnal, și l-am lansat înapoi, feliind spațiul pentru tine.” Spune-i adevărul, cum ai supraviețuit în ciuda sorții necinstite. Spune-i că ai avut curaj și mereu, mereu în compania curajului, mai ales în zilele în care ai fost singură. Spune-i că s-a născut ca și tine, ca și mama ta înainte și surorile alături, în era legendelor, ca întotdeauna. Spune-i că s-a născut la timp, exact la timp să conducă. (Aplauze)