Dați-mi voie să încep prin a vă adresa câteva întrebări. Dacă ați pierdut o persoană iubită, dacă ați avut inima frântă, dacă ați trecut printr-un divorț dificil sau ați fost victima infidelității, vă rog să vă ridicați. Dacă nu vă puteți ridica, puteți ridica doar mâna. Vă rog să rămâneți în picioare sau să țineți mâna ridicată. Dacă ați supraviețuit unui dezastru natural, ați fost hărțuiți sau concediați, rămâneți în picioare. Dacă ați pierdut o sarcină, dacă ați avut un avort sau v-ați chinuit cu probleme de infertilitate, vă rog să vă ridicați. Dacă voi sau cineva drag vouă a trebuit să se confrunte cu boli mintale, cu demența, cu orice formă de handicap fizic, suicid, vă rog să vă ridicați. Priviți în jur. Greutățile nu discriminează. Dacă sunteți în viață, veți fi nevoiți sau ați fost deja nevoiți să vă confruntați cu momente dificile. Vă mulțumesc, puteți lua loc. Am început să cercetez reziliența acum un deceniu, la Universitatea Pennsylvania din Philadelphia. Am ajuns acolo într-o perioadă minunată, deoarece profesorii care m-au pregătit fuseseră contractați pentru a pregăti toți cei 1,1 milioane de soldați americani să fie la fel de puternici mintal, precum au fost dintotdeauna fizic. Cum vă imaginați, nu poți avea un public mai sceptic și mai critic decât sergenții de instrucție întorși din Afganistan. Așadar, pentru cineva ca mine, al cărei obiectiv e să încerce să deslușească cum putem lua cele mai bune date științifice din mediul academic pentru a le aplica în viața cotidiană a oamenilor, acolo era un loc plin de inspirație. Mi-am terminat studiile în America și m-am întors aici, acasă, în Christchurch pentru a începe cercetarea de doctorat. Tocmai începusem aceste studii când au izbucnit cutremurele din Christchurch. Așa că am lăsat deoparte studiile și am început să lucrez alături de comunitatea mea locală pentru a ajuta oamenii să depășească perioada teribilă de după cutremure. Am lucrat cu diferite organizații, de la departamente guvernamentale la companii de construcții și tot felul de grupuri comunitare, învățându-i pe oameni moduri de gândire și acțiune despre care știm că stimulează reziliența. Am crezut că aceasta era chemarea mea. Momentul oportun pentru a pune în practică tot ce studiasem. Din păcate, m-am înșelat. Căci adevăratul test pentru mine a venit în 2014, în weekendul în care sărbătoream aniversarea reginei. Noi și alte două familii hotărâsem să mergem la lacul Ohau și să ne plimbăm cu bicicletele până la ocean. În ultimul moment, frumoasa mea fiică, Abi, de 12 ani, a decis să meargă cu mașina, cu prietena ei cea mai bună, Ella, tot de 12 ani și cu mama Ellei, Sally, o prietenă foarte dragă mie. În drumul lor, pe când treceau prin Rakaia, pe Thompsons Track, o mașină a trecut în viteză ignorând indicatorul „stop” și s-a izbit în mașina lor ucigându-le pe toate trei pe loc. Într-o clipă, m-am trezit aruncată de cealaltă parte a ecuației, căpătând o identitate cu totul nouă. În locul expertei în studiul rezilienței, am devenit brusc o mamă îndurerată. Nu mai știam cine sunt și încercam să deslușesc aceste vești de neimaginat, tot universul meu fiind spulberat. Deodată, eu eram cea care avea nevoie de toate sfaturile experților. Și recunosc, nu-mi plăcea deloc ce auzeam. În zilele de după moartea lui Abi, ni se spunea că există un risc enorm de a ne înstrăina unii față de alții. Că există riscul să divorțăm și că suntem în mare pericol de a dezvolta boli mintale. „Uau”, m-am gândit atunci, „Mulțumesc pentru asta, credeam că viața mea e deja de tot rahatul.” (Râsete) Broșurile descriau cele cinci etape ale durerii: furia, negocierea, negarea, depresia, acceptarea. Asistența victimelor a venit la ușa noastră și ne-a spus să ne așteptăm la cinci ani petrecuți în suferință. Știu că broșurile și celelalte materiale aveau la bază intenții bune. Dar toate sfaturile acelea ne-au lăsat cu sentimentul că suntem victime. Copleșiți total de ce ne aștepta în viitor și incapabili să influențăm cumva toată acea durere. Nu aveam nevoie să mi se spună cât de rea era situația. Credeți-mă, știam deja că lucrurile erau teribile. Ceea ce aveam nevoie mai mult era speranță. Aveam nevoie să traversez acel chin, acea durere și acel dor. Cel mai mult doream să fiu un participant activ în procesul suferinței mele. Așa că am decis să ignor sfaturile lor și să realizez un fel de autoexperiment. Făcusem cercetările, aveam instrumentele, voiam să știu cât de utile îmi vor fi acum în fața acestui munte enorm ce trebuia urcat. Trebuie să vă mărturisesc acum că nu știam dacă vreuna dintre metode va funcționa. Pierderea unui copil este larg recunoscută ca fiind pierderea cel mai greu de suportat. Dar vă pot spune acum, după cinci ani, ceea ce știam deja din cercetare. Că poți depăși o situație dificilă și că există strategii care funcționează. Că este absolut posibil să ajungi să gândești și să acționezi în anumite moduri care te ajută să treci peste momentele dure. Există un volum masiv de cercetări despre cum să faci toate astea. Astăzi, am să vă vorbesc despre trei strategii. Sunt strategiile pe care m-am bazat eu și care m-au salvat în perioada cea mai neagră. Sunt trei strategii care susțin întreaga mea cercetare și sunt chiar foarte accesibile tuturor. Oricine le poate învăța, voi le puteți învăța azi, aici. Așadar, numărul unu: oamenii rezilienți înțeleg că nenorocirile se întâmplă. Știu că suferința face parte din viață. Asta nu înseamnă că și-o doresc, nu sunt absurzi. Doar că atunci când momentele grele vin, ei par să știe că suferința face parte din existența oricărui om. Și, când conștientizezi asta, nu te mai simți discriminat atunci când ești lovit de greutăți. Niciodată nu m-am trezit gândind: „De ce eu?” De fapt, îmi amintesc că mă gândeam: „De ce nu eu?” „Lucrurile teribile ți se întâmplă la fel cum se întâmplă tuturor. Asta e viața ta acum, alegi să fii doborâtă sau să treci mai departe.” Adevărata tragedie este că nu mai sunt suficienți cei care încă știu lucrul acesta. Părem să trăim într-o epocă în care ni se cuvine o viață perfectă, unde fotografiile fericite de pe Instagram sunt o normalitate, când, de fapt, cum ați și demonstrat la începutul discursului meu, realitatea este exact pe dos. Numărul doi: oamenii rezilienți sunt foarte buni în a alege unde să-și concentreze atenția. Au obiceiul de a evalua situațiile realist și de a reuși să se concentreze pe ceea ce pot schimba, acceptând cumva ceea ce nu pot schimba. Aceasta este o abilitate vitală, ce poate fi învățată, pentru reziliență. Noi, oamenii, suntem foarte buni la a observa amenințări și slăbiciuni. Suntem structurați să vedem aceste puncte negative. Suntem chiar foarte buni în a le observa. Emoțiile negative se lipesc de noi precum banda Velcro, în timp ce emoțiile și experiențele pozitive se țin departe ca Teflonul. Această structură este, de fapt, un lucru bun pentru noi și ne-a ajutat mult din perspectivă evolutivă. Hai să ne imaginăm că sunt o femeie preistorică și ies din peștera mea dimineața. Într-o parte, se află un tigru cu dinți sabie, în cealaltă parte, un curcubeu minunat. Pentru supraviețuirea mea, îmi e mai util să observ acel tigru. Problema este că azi trăim într-o epocă în care suntem bombardați de amenințări cât e ziua de lungă, iar sărmanele noastre creiere tratează fiecare dintre aceste amenințări ca și când ar fi un tigru. Concentrarea noastră pe pericol, răspunsul la stres sunt activate continuu. Oamenii rezilienți nu minimizează negativul, dar au găsit o cale de a se conecta la lucrurile bune. Într-o zi, când îndoielile amenințau să pună stăpânire pe mine, îmi amintesc foarte clar că m-am gândit: „Nu, nu ai voie să te lași înghițită de treaba asta. Trebuie să supraviețuiești. Ai atât de multe motive să trăiești. Alege viața, nu moartea. Nu pierde ceea ce ai pentru ceea ce ai pierdut”. În psihologie, asta se numește găsirea de beneficii. În noua mea lume curajoasă, asta însemna să caut motive pentru care să fiu recunoscătoare. Cel puțin, fetița noastră dragă nu murise din cauza unei boli teribile și îndelungate. A murit brusc, într-o clipă, scutindu-ne pe noi și pe ea de durere. Am beneficiat de mult sprijin social de la familie și prieteni ca să putem merge mai departe. Și, cel mai important, am rămas cu doi băieți minunați pentru care să trăim, care aveau nevoie de noi și care meritau o viață normală atât cât puteam să le oferim. A fi capabil să schimbi direcția atenției ca să incluzi și lucrurile bune este o strategie foarte puternică, așa cum a demonstrat știința. În 2005, Martin Seligman și colegii săi au realizat un experiment. Tot ce au cerut oamenilor să facă a fost să se gândească la trei lucruri bune care li s-au întâmplat în fiecare zi. După șase luni, ce au descoperit în timpul studiului a fost că acei oameni au arătat un nivel crescut de recunoștință, un nivel crescut de fericire, mai puțină depresie pe parcursul celor șase luni. Când traversăm perioade dureroase, avem nevoie să ni se reamintească sau poate avem nevoie să ni se permită să simțim recunoștință. În bucătăria noastră, avem un poster fluorescent roz aprins care ne reamintește să „acceptăm” lucrurile bune. În armata americană, au prezentat lucrurile un pic diferit. Au vorbit soldaților despre a vâna lucrurile bune. Găsiți limbajul care funcționează pentru voi, dar orice ați face, faceți un efort intenționat, deliberat și constant de a vă conecta la ce e bun în lumea voastră. Numărul trei: oamenii rezilienți își pun întrebarea: „Ceea ce fac mă ajută sau îmi face rău?” Aceasta este o întrebare folosită mult în terapia bună. Și este extrem de puternică! Aceasta a fost întrebarea mea de bază în zilele de după moartea fetelor. Îmi adresam întrebarea mereu și mereu. „Ar trebui să merg la proces să-l văd pe șofer? M-ar ajuta asta sau mi-ar face rău?” Ei bine, aici nici n-a încăput îndoială, am ales să stau departe. Dar Trevor, soțul meu, a decis să se întâlnească cu șoferul la un moment dat, ulterior. În unele nopți, mă trezeam privind fotografii vechi cu Abi și deveneam tot mai tulburată. Mă întrebam: „Serios? Te ajută asta sau îți face rău? Pune fotografiile deoparte, mergi la culcare, fii bună cu tine”. Întrebarea aceasta poate fi aplicată unor situații foarte diverse. Este felul în care gândești și acționezi în beneficiul sau în defavoarea ta atunci când ceri o promovare, când vrei să treci un examen, să te recuperezi după un infarct? Atât de multe situații diverse. Scriu mult despre reziliență și, de-a lungul anilor, această strategie a generat mai multe răspunsuri pozitive decât oricare alta. Primesc o mulțime de scrisori și e-mailuri din diverse zone, de la oameni care spun ce impact uriaș a avut aceasta în viețile lor. Fie că e vorba de iertarea vechilor păcate familiale, a certurilor de la Crăciunurile trecute sau dacă doar urmărești tot ce mișcă pe rețelele sociale. Dacă te întrebi numai dacă ai nevoie cu adevărat de încă un pahar de vin. Să te întrebi dacă ceea ce faci, modul cum gândești, modul în care acționezi te ajută sau îți dăunează, te pune într-o poziție de control. Îți oferă un anume control asupra deciziilor pe care le iei. Trei strategii. Destul de simple. Toate sunt accesibile oricăruia dintre noi, oricând, oriunde. Nu necesită cunoștințe ieșite din comun. Reziliența nu este o trăsătură fixă. Nu este greu de atins, ceva ce unii au și alții nu. Necesită, de fapt, doar procese foarte obișnuite. Simpla dorință de a le încerca. Cred că toți avem momente în viață când drumurile ni se despart, iar traseul pe care credeam că-l vom urma este deviat într-o direcție teribilă pe care nu o anticipasem nicicând și pe care sigur nu o dorisem. Mi s-a întâmplat mie. A fost mai îngrozitor decât mi-aș fi putut imagina. Dacă veți fi vreodată în situația în care să credeți: „Peste asta nu voi putea trece”, vă îndemn să vă îndreptați spre aceste strategii și să vă gândiți mai bine. Nu pretind că a gândi astfel este ușor. Și nici nu îndepărtează complet durerea. Însă, dacă am învățat ceva în ultimii cinci ani este că a gândi astfel ajută cu adevărat. Mai mult decât orice, mi s-a demonstrat că este posibil să trăiești și să suferi în același timp. Și pentru asta voi fi mereu recunoscătoare. Vă mulțumesc! (Aplauze)