Dați-mi voie să încep
prin a vă adresa câteva întrebări.
Dacă ați pierdut o persoană iubită,
dacă ați avut inima frântă,
dacă ați trecut printr-un divorț dificil
sau ați fost victima infidelității,
vă rog să vă ridicați.
Dacă nu vă puteți ridica,
puteți ridica doar mâna.
Vă rog să rămâneți în picioare
sau să țineți mâna ridicată.
Dacă ați supraviețuit
unui dezastru natural,
ați fost hărțuiți sau concediați,
rămâneți în picioare.
Dacă ați pierdut o sarcină,
dacă ați avut un avort
sau v-ați chinuit
cu probleme de infertilitate,
vă rog să vă ridicați.
Dacă voi sau cineva drag vouă
a trebuit să se confrunte
cu boli mintale, cu demența,
cu orice formă de handicap fizic,
suicid,
vă rog să vă ridicați.
Priviți în jur.
Greutățile nu discriminează.
Dacă sunteți în viață,
veți fi nevoiți sau ați fost deja nevoiți
să vă confruntați cu momente dificile.
Vă mulțumesc, puteți lua loc.
Am început să cercetez reziliența
acum un deceniu,
la Universitatea Pennsylvania
din Philadelphia.
Am ajuns acolo într-o perioadă minunată,
deoarece profesorii care m-au pregătit
fuseseră contractați pentru a pregăti
toți cei 1,1 milioane de soldați americani
să fie la fel de puternici mintal,
precum au fost dintotdeauna fizic.
Cum vă imaginați,
nu poți avea un public
mai sceptic și mai critic
decât sergenții de instrucție
întorși din Afganistan.
Așadar, pentru cineva ca mine,
al cărei obiectiv e
să încerce să deslușească
cum putem lua cele mai bune
date științifice din mediul academic
pentru a le aplica
în viața cotidiană a oamenilor,
acolo era un loc plin de inspirație.
Mi-am terminat studiile în America
și m-am întors aici,
acasă, în Christchurch
pentru a începe cercetarea de doctorat.
Tocmai începusem aceste studii
când au izbucnit cutremurele
din Christchurch.
Așa că am lăsat deoparte studiile
și am început să lucrez
alături de comunitatea mea locală
pentru a ajuta oamenii să depășească
perioada teribilă de după cutremure.
Am lucrat cu diferite organizații,
de la departamente guvernamentale
la companii de construcții
și tot felul de grupuri comunitare,
învățându-i pe oameni
moduri de gândire și acțiune
despre care știm
că stimulează reziliența.
Am crezut că aceasta era chemarea mea.
Momentul oportun pentru a pune în practică
tot ce studiasem.
Din păcate, m-am înșelat.
Căci adevăratul test pentru mine
a venit în 2014,
în weekendul în care sărbătoream
aniversarea reginei.
Noi și alte două familii hotărâsem
să mergem la lacul Ohau și să ne plimbăm
cu bicicletele până la ocean.
În ultimul moment,
frumoasa mea fiică, Abi, de 12 ani,
a decis să meargă cu mașina,
cu prietena ei cea mai bună, Ella,
tot de 12 ani și cu mama Ellei, Sally,
o prietenă foarte dragă mie.
În drumul lor,
pe când treceau prin Rakaia,
pe Thompsons Track,
o mașină a trecut în viteză ignorând
indicatorul „stop”
și s-a izbit în mașina lor
ucigându-le pe toate trei pe loc.
Într-o clipă,
m-am trezit aruncată
de cealaltă parte a ecuației,
căpătând o identitate cu totul nouă.
În locul expertei în studiul rezilienței,
am devenit brusc o mamă îndurerată.
Nu mai știam cine sunt
și încercam să deslușesc
aceste vești de neimaginat,
tot universul meu fiind spulberat.
Deodată, eu eram cea care avea nevoie
de toate sfaturile experților.
Și recunosc,
nu-mi plăcea deloc ce auzeam.
În zilele de după moartea lui Abi,
ni se spunea că există un risc enorm
de a ne înstrăina unii față de alții.
Că există riscul să divorțăm
și că suntem în mare pericol
de a dezvolta boli mintale.
„Uau”, m-am gândit atunci,
„Mulțumesc pentru asta, credeam
că viața mea e deja de tot rahatul.”
(Râsete)
Broșurile descriau cele cinci
etape ale durerii:
furia, negocierea, negarea,
depresia, acceptarea.
Asistența victimelor
a venit la ușa noastră
și ne-a spus să ne așteptăm la cinci ani
petrecuți în suferință.
Știu că broșurile și celelalte materiale
aveau la bază intenții bune.
Dar toate sfaturile acelea
ne-au lăsat cu sentimentul
că suntem victime.
Copleșiți total de ce ne aștepta în viitor
și incapabili să influențăm cumva
toată acea durere.
Nu aveam nevoie să mi se spună
cât de rea era situația.
Credeți-mă, știam deja că lucrurile
erau teribile.
Ceea ce aveam nevoie mai mult
era speranță.
Aveam nevoie să traversez acel chin,
acea durere și acel dor.
Cel mai mult
doream să fiu un participant activ
în procesul suferinței mele.
Așa că am decis să ignor sfaturile lor
și să realizez un fel de autoexperiment.
Făcusem cercetările, aveam instrumentele,
voiam să știu cât de utile îmi vor fi acum
în fața acestui munte enorm
ce trebuia urcat.
Trebuie să vă mărturisesc acum
că nu știam dacă vreuna
dintre metode va funcționa.
Pierderea unui copil este larg recunoscută
ca fiind pierderea
cel mai greu de suportat.
Dar vă pot spune acum, după cinci ani,
ceea ce știam deja din cercetare.
Că poți depăși o situație dificilă
și că există strategii care funcționează.
Că este absolut posibil
să ajungi să gândești și să acționezi
în anumite moduri
care te ajută să treci
peste momentele dure.
Există un volum masiv de cercetări
despre cum să faci toate astea.
Astăzi, am să vă vorbesc
despre trei strategii.
Sunt strategiile pe care m-am bazat eu
și care m-au salvat
în perioada cea mai neagră.
Sunt trei strategii care susțin
întreaga mea cercetare
și sunt chiar foarte accesibile tuturor.
Oricine le poate învăța,
voi le puteți învăța azi, aici.
Așadar, numărul unu:
oamenii rezilienți înțeleg
că nenorocirile se întâmplă.
Știu că suferința face parte din viață.
Asta nu înseamnă că și-o doresc,
nu sunt absurzi.
Doar că atunci când momentele grele vin,
ei par să știe
că suferința face parte
din existența oricărui om.
Și, când conștientizezi asta,
nu te mai simți discriminat
atunci când ești lovit de greutăți.
Niciodată nu m-am trezit gândind:
„De ce eu?”
De fapt, îmi amintesc că mă gândeam:
„De ce nu eu?”
„Lucrurile teribile ți se întâmplă
la fel cum se întâmplă tuturor.
Asta e viața ta acum,
alegi să fii doborâtă
sau să treci mai departe.”
Adevărata tragedie
este că nu mai sunt suficienți
cei care încă știu lucrul acesta.
Părem să trăim într-o epocă
în care ni se cuvine o viață perfectă,
unde fotografiile fericite
de pe Instagram sunt o normalitate,
când, de fapt,
cum ați și demonstrat
la începutul discursului meu,
realitatea este exact pe dos.
Numărul doi:
oamenii rezilienți
sunt foarte buni în a alege
unde să-și concentreze atenția.
Au obiceiul de a evalua situațiile realist
și de a reuși să se concentreze
pe ceea ce pot schimba,
acceptând cumva ceea ce nu pot schimba.
Aceasta este o abilitate vitală,
ce poate fi învățată, pentru reziliență.
Noi, oamenii, suntem foarte buni
la a observa amenințări și slăbiciuni.
Suntem structurați să vedem
aceste puncte negative.
Suntem chiar foarte buni în a le observa.
Emoțiile negative se lipesc de noi
precum banda Velcro,
în timp ce emoțiile și experiențele
pozitive se țin departe ca Teflonul.
Această structură este, de fapt,
un lucru bun pentru noi
și ne-a ajutat mult
din perspectivă evolutivă.
Hai să ne imaginăm că sunt
o femeie preistorică
și ies din peștera mea dimineața.
Într-o parte, se află
un tigru cu dinți sabie,
în cealaltă parte, un curcubeu minunat.
Pentru supraviețuirea mea,
îmi e mai util să observ acel tigru.
Problema este
că azi trăim într-o epocă
în care suntem bombardați
de amenințări cât e ziua de lungă,
iar sărmanele noastre creiere tratează
fiecare dintre aceste amenințări
ca și când ar fi un tigru.
Concentrarea noastră pe pericol,
răspunsul la stres
sunt activate continuu.
Oamenii rezilienți
nu minimizează negativul,
dar au găsit o cale
de a se conecta la lucrurile bune.
Într-o zi, când îndoielile amenințau
să pună stăpânire pe mine,
îmi amintesc foarte clar
că m-am gândit:
„Nu, nu ai voie să te lași înghițită
de treaba asta.
Trebuie să supraviețuiești.
Ai atât de multe motive să trăiești.
Alege viața, nu moartea.
Nu pierde ceea ce ai
pentru ceea ce ai pierdut”.
În psihologie, asta
se numește găsirea de beneficii.
În noua mea lume curajoasă,
asta însemna să caut
motive pentru care să fiu recunoscătoare.
Cel puțin, fetița noastră dragă
nu murise din cauza unei boli
teribile și îndelungate.
A murit brusc, într-o clipă,
scutindu-ne pe noi și pe ea de durere.
Am beneficiat de mult sprijin social
de la familie și prieteni
ca să putem merge mai departe.
Și, cel mai important,
am rămas cu doi băieți minunați
pentru care să trăim,
care aveau nevoie de noi
și care meritau o viață normală
atât cât puteam să le oferim.
A fi capabil să schimbi direcția atenției
ca să incluzi și lucrurile bune
este o strategie foarte puternică,
așa cum a demonstrat știința.
În 2005, Martin Seligman și colegii săi
au realizat un experiment.
Tot ce au cerut oamenilor să facă a fost
să se gândească la trei lucruri bune
care li s-au întâmplat în fiecare zi.
După șase luni, ce au descoperit
în timpul studiului
a fost că acei oameni au arătat
un nivel crescut de recunoștință,
un nivel crescut de fericire,
mai puțină depresie
pe parcursul celor șase luni.
Când traversăm perioade dureroase,
avem nevoie să ni se reamintească
sau poate avem nevoie să ni se permită
să simțim recunoștință.
În bucătăria noastră, avem un poster
fluorescent roz aprins
care ne reamintește să „acceptăm”
lucrurile bune.
În armata americană,
au prezentat lucrurile un pic diferit.
Au vorbit soldaților
despre a vâna lucrurile bune.
Găsiți limbajul care funcționează
pentru voi,
dar orice ați face,
faceți un efort intenționat,
deliberat și constant
de a vă conecta
la ce e bun în lumea voastră.
Numărul trei:
oamenii rezilienți își pun întrebarea:
„Ceea ce fac mă ajută sau îmi face rău?”
Aceasta este o întrebare folosită
mult în terapia bună.
Și este extrem de puternică!
Aceasta a fost întrebarea mea de bază
în zilele de după moartea fetelor.
Îmi adresam întrebarea mereu și mereu.
„Ar trebui să merg la proces
să-l văd pe șofer?
M-ar ajuta asta sau mi-ar face rău?”
Ei bine, aici nici n-a încăput îndoială,
am ales să stau departe.
Dar Trevor, soțul meu,
a decis să se întâlnească cu șoferul
la un moment dat, ulterior.
În unele nopți, mă trezeam privind
fotografii vechi cu Abi
și deveneam tot mai tulburată.
Mă întrebam:
„Serios? Te ajută asta sau îți face rău?
Pune fotografiile deoparte,
mergi la culcare,
fii bună cu tine”.
Întrebarea aceasta poate fi aplicată
unor situații foarte diverse.
Este felul în care gândești și acționezi
în beneficiul sau în defavoarea ta
atunci când ceri o promovare,
când vrei să treci un examen,
să te recuperezi după un infarct?
Atât de multe situații diverse.
Scriu mult despre reziliență
și, de-a lungul anilor, această strategie
a generat mai multe răspunsuri
pozitive decât oricare alta.
Primesc o mulțime de scrisori și e-mailuri
din diverse zone, de la oameni care spun
ce impact uriaș a avut aceasta
în viețile lor.
Fie că e vorba de iertarea
vechilor păcate familiale,
a certurilor de la Crăciunurile trecute
sau dacă doar urmărești tot ce mișcă
pe rețelele sociale.
Dacă te întrebi numai
dacă ai nevoie cu adevărat
de încă un pahar de vin.
Să te întrebi dacă ceea ce faci,
modul cum gândești,
modul în care acționezi
te ajută sau îți dăunează,
te pune într-o poziție de control.
Îți oferă un anume control
asupra deciziilor pe care le iei.
Trei strategii.
Destul de simple.
Toate sunt accesibile
oricăruia dintre noi,
oricând, oriunde.
Nu necesită cunoștințe ieșite din comun.
Reziliența nu este o trăsătură fixă.
Nu este greu de atins,
ceva ce unii au și alții nu.
Necesită, de fapt,
doar procese foarte obișnuite.
Simpla dorință de a le încerca.
Cred că toți avem momente în viață
când drumurile ni se despart,
iar traseul pe care credeam că-l vom urma
este deviat într-o direcție teribilă
pe care nu o anticipasem nicicând
și pe care sigur nu o dorisem.
Mi s-a întâmplat mie.
A fost mai îngrozitor
decât mi-aș fi putut imagina.
Dacă veți fi vreodată în situația
în care să credeți:
„Peste asta nu voi putea trece”,
vă îndemn să vă îndreptați
spre aceste strategii
și să vă gândiți mai bine.
Nu pretind
că a gândi astfel este ușor.
Și nici nu îndepărtează complet durerea.
Însă, dacă am învățat ceva
în ultimii cinci ani
este că a gândi astfel ajută cu adevărat.
Mai mult decât orice,
mi s-a demonstrat că este posibil
să trăiești și să suferi în același timp.
Și pentru asta
voi fi mereu recunoscătoare.
Vă mulțumesc!
(Aplauze)