Acum douăzeci de ani, când eram avocat specializat în domeniul drepturilor omului cu practică cu normă întreagă în Londra, și la tribunalul suprem al țării încă convocat, unii ar spune că, dintr-un accident al istoriei aici, în această clădire, am întâlnit un tânăr care tocmai că renunțase la funcția sa din Ministerul de Externe Britanic. Când l-am întrebat: „De ce ai plecat?” mi-a expus povestea sa. Într-o dimineață, a mers la șeful său și i-a spus: „Să facem ceva cu privire la abuzurile asupra drepturilor omului din China.” Și șeful său i-a răspuns: „Nu putem face nimic în cazul abuzurilor drepturilor omului din China pentru ca avem relații comerciale cu China.” Prietenul meu a plecat cu coada între picioare, și șase luni mia târziu s-a întors la șeful său, și de data asta i-a spus: „Să facem ceva pentru drepturile omului în Burma”, cum era numit atunci. Șeful său a luat o pauză și a zis: „O, dar nu putem face nimic pentru drepturile omului în Burma pentru că nu avem relații comerciale cu Burma.” (Râsete) Ăla a fost momentul când a știut că trebuie să plece. Nu l-a șocat doar ipocrizia, ci refuzul guvernului său de a se angaja într-un conflict cu alte guverne, în discuții tensionate, în vreme ce, oameni nevinovați aveau de suferit. Ni se spune mereu că conflictul este ceva rău că compromisul este bun; conflictul este rău, dar consensul este bun; conflictul este rău, iar colaborarea este bună. Dar, în opinia mea, este o viziune asupra lumii mult prea simplă. Nu putem ști dacă conflictul este rău sau nu dacă nu știm cine luptă, de ce luptă și cum anume luptă. Compromisul poate fi complet putred dacă acesta dăunează oamenilor care nu au șansa de a decide, oamenilor care sunt vulnerabili, neputincioși, oameni pe care noi avem obligația de a-i proteja. Poate că sunteți cumva sceptici când un avocat argumentează despre beneficiile unui conflict și creează probleme pentru compromis, însă, am și calificarea de mediator, și zilele acestea am susținut pro bono discursuri despre etică. Directorului băncii îi place să-mi reamintească că sunt tot mai falit. Dar dacă acceptați argumentele mele, asta ar trebui să schimbe nu doar modul în care ne conducem viața, și aș dori să o pun la o parte asta pentru o clipă, dar va schimba modul prin care ne gândim la problemele majore în ceea ce privește sănătatea și mediul. Permiteți-mi să vă explic. Orice elev de la gimnaziu din Statele Unite, inclusiv fiica mea în vârstă de 12 ani, învață că sunt trei puteri ale statului, puterea legislativă, executivă și judecătorească. James Madison a scris: „Dacă există un principiu mai sacru în Constituția noastră, și, de fapt, în orice Constituție liberă mai mult decât în oricare alta, este cea care separă puterea executivă, legislativă și judecătorească.” Autorii nu doar că erau îngrijorați de concentrația și exercitarea puterii. Ei înțelegeau, de asemenea, pericolele influenței. Judecătorii nu pot aprecia constituționalitatea unei legi dacă participă la realizarea legilor, nici nu pot trage la răspundere celelalte ramuri ale guvernului dacă colaborează ele sau dacă are relații strânse cu acestea. Constituția este, după spusele unui savant celebru, „o invitație de a lupta.” Noi, oamenii, suntem protejați, când acele puteri se luptă, într-adevăr, între ele. Recunoaștem importanța luptei nu doar în sectorul public între puterile statului. O recunoaștem și în sectorul privat, în relația dintre corporații. Să ne imaginăm că două mari linii aeriene se unesc și cad de acord să nu scadă prețul biletelor de avion la clasa economică sub 250 dolari pe bilet. Aceea este colaborare, unii i-ar zice coluziune, și nu concurență, iar asta ne dăunează nouă, oamenilor pentru că va trebui să plătim mai mult. Imaginați-vă că două linii aeriene ar spune: „Uite, Compania A, preia ruta din LA spre Chicago,” iar Compania B spune: „Vom prelua ruta de la Chicago spre DC, și nu vom concura.” Din nou, aceea este colaborare, sau coluziune în loc de concurență, iar noi, oamenii, avem de pierdut. Înțelegem importanța luptei când vine vorba de relația dintre puterile statului, în sectorul public. Înțelegem și importanța conflictului când vine vorba de relațiile dintre corporații, în sectorul privat. Dar ceea ce am uitat se află în relațiile dintre sectorul public și privat. Guvernele din întreaga lume colaborează cu industria pentru a rezolva probleme ce privesc sănătatea publică și mediul, adesea colaborând cu aceleași corporații care creează sau accentuează fix problemele pe care încearcă să le rezolve. Ni se spune că acele relații sunt situații reciproc avantajoase. Însă ce se întâmplă în cazul în care cineva are de pierdut? Să vă dau câteva exemple: O agenție a Organizației Națiunilor Unite a decis să abordeze o problemă gravă: salubritatea slabă în școlile din mediul rural în India. Nu doar că au colaborat cu guverne naționale și locale dar, de asemenea, cu o companie de televiziune și cu o mare companie multinațională care produce suc. Pentru mai puțin de un milion de dolari, corporația a beneficiat de o campanie promoțională de mai multe luni inclusiv un program TV de 12 ore, toate folosind logo-ul companiei. Acesta a fost un aranjament care e de înțeles în totalitate dacă privim din punctul de vedere al corporației Îmbunătățește reputația companiei și creează fidelitatea față de produsele mărcii. Din punctul meu de vedere, este profund problematic pentru agenția interguvernamentală, o agenție care are misiunea de a promova traiul sustenabil. Prin creșterea consumului de băuturi îndulcite cu zahăr făcute cu apă care provine din locuri unde apa este limitată, și consumate din sticle de plastic într-o țară care deja se luptă cu obezitatea, nu e nici sustenabil nici din punct de vedere al sănătății publice, nici din punctul de vedere al mediului. Pentru a rezolva o problemă privind sănătatea publică, agenția plantează semințele unei alte probleme. Acesta e doar un singur exemplu din multele pe care le-am descoperit în timp scriam o carte despre relația dintre guverne și industrie. Aș fi putut să vă povestesc despre inițiativele din parc în Londra și pe tot cuprinsul Marii Britanii, implicând aceeași companie, promovând sportul sau a guvernului Britanic care creează angajamente voluntare în parteneriat cu industria în loc să reglementeze industria. Aceste colaborări sau parteneriate au devenit paradigma în sănătatea publică, și repet încă odată, acestea au sens din punctul de vedere al industriei. Le permite să adapteze problemele de sănătate publică și soluțiile în modurile care sunt puțin amenințătoare și mai potrivite cu interesele lor comerciale. Deci, obezitatea devine o problemă a deciziilor individuale, de comportament personal, de responsabilitate personală și de lipsă a activității fizice. Nu este o problemă, când este încadrată astfel, a unui sistem alimentar multinațional care implică corporațiile majore. Din nou, nu dau vina pe industrie. Industria se angajează, în mod natural, în strategii de influență pentru a-și promova interesele sale comerciale. Însă guvernele au responsabilitatea să dezvolte măsurile necesare pentru a ne proteja pe noi și binele comun. Greșelile pe care le fac guvernele atunci când colaborează în acest fel cu industria este că acestea amestecă binele comun cu interesul comun. Atunci când colaborezi cu industria, trebuie să pui pe masă lucruri care ar promova binele comun și pe care industria nu le va accepta. Industria nu va accepta creșterea numărului de reglementări doar dacă va considera că va preveni și mai multe reglementări sau poate va elimina câțiva competitori de pe piață. Companiile nu pot cădea de acord să facă anumite lucruri, cum ar fi creșterea prețului pentru produsele lor nesănătoase, pentru că altfel ar încălca legea competiției, după cum am vorbit. Deci, guvernele noastre nu ar trebui să confunde binele comun și interesul comun, mai ales când binele comun înseamnă să ajungă la un consens cu industria. Vreau să vă dau un alt exemplu, trecând de la un profil înalt de colaborare către ceva care este sub pământ, atât literal, cât și la figurat: fracturarea hidraulică a gazelor naturale. Imaginați-vă că ați cumpărat o bucată de pământ fără să știți că concesiunile miniere au fost vândute. Asta e înainte de apogeul fracturării hidraulice. Îți construiești casa visurilor tale pe acea bucată de pământ, și imediat după aceea, descoperi că o companie de gaz forează un puț pe pământul tău. Aceasta a fost situația familiei Hallowich. Într-o perioadă foarte scurtă de timp, aceștia au început să se plângă de dureri de cap, gât inflamat, mâncărimi ale ochilor, pe lângă zgomotele și vibrațiile de lângă casa lor și luminile strălucitoare din evazarea gazelor naturale. Erau foarte vocali apoi, brusc, au tăcut. Mulțumită Pittsburgh Post-Gazette, unde a apărut această imagine, și încă unui alt ziar, am descoperit de ce au tăcut brusc. Ziarele au întrebat la tribunal: „Ce s-a întâmplat cu familia Hallowich?” Au descoperit că familia a făcut o înțelegere secretă cu operatorii de gaz, și a fost un acord de conciliere. Compania de gaz le-a spus: puteți beneficia de o sumă cu șase cifre pentru a vă muta altundeva și să începeți o nouă viață, dar, în schimb, trebuie să promiteți să nu mai povestiți nimănui experiența cu compania noastră, să nu povestiți despre experiența voastră privind fracturarea hidraulică, să nu spuneți nimănui despre consecințele asupra sănătății care ar putea fi dovedite prin examinări medicale. Nu blamez familia Hallowich pentru că a acceptat un acord de conciliere și pentru că au ales să locuiască altundeva. Oricine poate înțelege de ce compania vrea să reducă la tăcere această familie. Unde vreau să țintesc este sistemul juridic și reglementar, un sistem în care există o multitudine de acorduri de conciliere exact ca aceasta, care au scopul de a-i reduce pe oameni la tăcere și să ascundă date de experții în sănătatea publică și de epidemiologi, un sistem în care cei care reglementează se vor abține să emită o somație de încălcare în cazul poluării, dacă proprietarul terenului și compania de gaz ajung la un acord. E un sistem care nu e doar rău din punctul de vedere al sănătății publice, ci expune familiile la pericole ce nu vor fi cunoscute. V-am dat două exemple nu pentru că acestea sunt exemple izolate. Acestea sunt exemple a unor probleme sistematice. Aș putea să vă spun câteva contraexemple, cum este cazul unui funcționar public care a dat în judecată compania farmaceutică pentru că a ascuns faptul că un anume antidepresiv agravează gândurile de suicid la adolescenți. Pot să vă spun despre un deputat care a sancționat o companie de produse alimentare pentru că acesta a exagerat beneficiile unui iaurt asupra sănătății. Și despre un deputat care, în ciuda unui lobby puternic în toate partidele, promovează protecția mediului. Acestea sunt exemple izolate însă sunt luminițe în întuneric, și ne pot arăta calea. Încep prin a sugera că uneori trebuie să ne angajăm într-un conflict. Guvernele ar trebui să fie împotriva, să se lupte, uneori să se angajeze în conflict direct cu corporațiile. Asta nu pentru că guvernele ar fi, în mod inerent, bune iar corporațiile rele. Fiecare e capabil de bine și de rău. Însă e de înțeles că aceste corporații își apără interesele lor comerciale, și fac acest lucru prin subminarea sau promovarea binelui comun. Dar cade în responsabilitatea guvernelor să promoveze și să protejeze binele comun. Și noi ar trebui să insistăm ca ei să lupte în acest sens. Pentru că guvernele sunt gardienii sănătății publice; guvernele sunt gardienii mediului; și guvernele sunt gardienii ale acestor părți esențiale ale binelui comun. Vă mulțumesc! (Aplauze)