În India avem familii foarte numeroase. Sunt sigură că toți ați auzit de asta. Asta înseamnă că sunt multe evenimente de familie. În copilărie, părinții mă „târau” la astfel de evenimente. Dar singurul lucru care mă atrăgea la ele era să mă joc cu verișorii mei. Aveam un unchi care era mereu prezent, mereu pregătit, sărea cu noi, avea jocuri pentru noi, ne distra pe cinste. Era un om de mare succes: era încrezător și puternic. Dar apoi am văzut cum sănătatea acestui om voinic se deteriorează. A fost diagnosticat cu Parkinson. Parkinson e o boală care duce la degenerarea sistemului nervos, adică o persoană care până atunci era independentă, brusc are dificultăți în a-și bea cafeaua, de exemplu, din cauza tremuratului. Unchiul meu a început să meargă cu ajutorul unui mergător, iar pentru a schimba direcția era nevoit să pășească sacadat, așa, ceea ce dura o veșnicie. Această persoană care obișnuia să fie în centrul atenției la fiecare adunare de familie, dintr-o dată se ascundea în spatele altora. Se ascundea de privirile compătimitoare. Nu e singurul din lume. Anual, 60.000 de oameni sunt diagnosticați cu Parkinson, iar numărul este în creștere. Ca designeri, visăm la rezolvarea acestor probleme prin creațiile noastre, o soluție pentru toate, dar nu trebuie să fie mereu așa. Puteți viza și probleme simple și crea mici soluții pentru ele, dar cu impact mare. Scopul meu nu a fost să vindec Parkinson, ci să ușurez treburile de zi cu zi, iar apoi să am un impact. Prima țintă a fost tremuratul, nu? Unchiul meu mi-a zis că încetase să mai bea cafea sau ceai în public fiindcă îi era rușine, așadar am creat o cană care nu se varsă. Funcționează doar pe baza formei ei. Curba din partea de sus nu permite lichidului să se verse la tremurat, iar asta păstrează lichidul înauntru, spre deosebire de o cană obișnuită. Însă ideea e că nu e categorisită ca un produs pentru persoane cu Parkinson. Arată ca o cană care poate fi folosită de voi, de mine, de persoane stângace, iar asta îi încurajează pe pacienți s-o folosească, să se integreze. Așadar, o problemă rezolvată, multe încă de rezolvat. În acest timp, îl intervievam, îi puneam întrebări și am realizat că primeam informații foarte superficiale sau doar răspunsuri la întrebările mele. Dar trebuia să sap mai adânc ca să obțin o perspectivă nouă. M-am gândit să-i observ obiceiurile de zi cu zi, când mănâncă, când se uită la TV. Apoi, când îl urmăream îndreptându-se spre masă, mi-a picat fisa: acest om, căruia îi este greu să meargă pe teren neted, cum urcă scările? Deoarece în India nu avem șine pe scări ca în țările dezvoltate. Trebuie să urci scările. Mi-a spus: „Să-ți arăt cum fac.” Priviți ce am văzut. I-a luat mult timp să ajungă în poziția asta și în tot acest timp mă gândeam: „Doamne, chiar o să facă asta? Chiar merge fără mergător?” Apoi... (Râsete) A luat curbele atât de ușor. Deci... șocați? Și eu am fost. Persoana aceasta care nu putea merge pe teren neted, dintr-o dată urca scările fluierând. Când am cercetat asta, am realizat că era din cauza unei mișcări continue. Mai e un bărbat care suferă de aceleași simptome și folosește un mergător, dar când este pus pe bicicletă toate simptomele dispar, deoarece e o mișcare continuă. Așadar cheia a fost transpunerea sentimentului de mers pe o scară pe teren neted. Multe idei au fost testate pe el, dar cea care a funcționat a fost aceasta. Să vedem. (Râsete) (Aplauze) A mers mai repede, nu? (Aplauze) Eu numesc asta „iluzia scării” și, de fapt, când iluzia scării s-a terminat brusc, el a înghețat, asta se cheamă „înghețul mersului”. Se întâmplă des, deci de ce n-am include iluzia scării prin toate camerele lor, să le dea un sentiment de încredere. Tehnologia nu este mereu cheia. Ne trebuie soluții axate pe oameni. Aș fi putut face pur și simplu o proiecție sau un Google Glass, sau ceva de genul ăsta. Dar am ales simpla imprimare pe podea. Această imprimare poate fi integrată în spitale ca să-i facă să se simtă bine-veniți. Ce îmi doresc este să fac fiecare pacient cu Parkinson să se simtă ca unchiul meu în acea zi. Mi-a spus că l-am făcut să se simtă ca în vremurile bune. „Deștept” în lumea de azi a devenit sinonim cu high tech, iar lumea devine mai isteață pe zi ce trece. Dar de ce n-ar putea fi „deștept” ceva simplu și eficient? Ne trebuie doar puțină empatie și curiozitate să ajungem acolo, să observăm. Dar să nu ne oprim aici. Haideți să găsim problemele complexe. Nu vă temeți de ele. Disecați-le, împărțiți-le în probleme mult mai mici, apoi găsiți soluții simple pentru ele. Testați aceste soluții, eșuați dacă este nevoie, dar din perspective noi pentru îmbunătățire. Imaginați-vă ce am putea face dacă toți am veni cu soluții simple. Cum ar fi lumea dacă ne-am combina toate soluțiile simple? Să facem o lume mai deșteaptă, dar cu simplitate. Mulțumesc. (Aplauze)