În India avem familii foarte numeroase.
Sunt sigură că toți ați auzit de asta.
Asta înseamnă că sunt multe
evenimente de familie.
În copilărie, părinții mă „târau”
la astfel de evenimente.
Dar singurul lucru
care mă atrăgea la ele
era să mă joc cu verișorii mei.
Aveam un unchi
care era mereu prezent,
mereu pregătit, sărea cu noi,
avea jocuri pentru noi,
ne distra pe cinste.
Era un om de mare succes:
era încrezător și puternic.
Dar apoi am văzut cum sănătatea acestui om
voinic se deteriorează.
A fost diagnosticat cu Parkinson.
Parkinson e o boală care duce la
degenerarea sistemului nervos,
adică o persoană care
până atunci era independentă,
brusc are dificultăți în a-și bea cafeaua,
de exemplu, din cauza tremuratului.
Unchiul meu a început să meargă
cu ajutorul unui mergător,
iar pentru a schimba direcția
era nevoit să pășească sacadat, așa,
ceea ce dura o veșnicie.
Această persoană care obișnuia
să fie în centrul atenției
la fiecare adunare de familie,
dintr-o dată se ascundea
în spatele altora.
Se ascundea de privirile compătimitoare.
Nu e singurul din lume.
Anual, 60.000 de oameni
sunt diagnosticați cu Parkinson,
iar numărul este în creștere.
Ca designeri, visăm la rezolvarea
acestor probleme prin creațiile noastre,
o soluție pentru toate,
dar nu trebuie să fie mereu așa.
Puteți viza și probleme simple
și crea mici soluții pentru ele,
dar cu impact mare.
Scopul meu nu a fost să vindec Parkinson,
ci să ușurez treburile de zi cu zi,
iar apoi să am un impact.
Prima țintă a fost tremuratul, nu?
Unchiul meu mi-a zis că încetase
să mai bea cafea sau ceai în public
fiindcă îi era rușine,
așadar am creat o cană
care nu se varsă.
Funcționează doar pe baza formei ei.
Curba din partea de sus nu permite
lichidului să se verse la tremurat,
iar asta păstrează lichidul înauntru,
spre deosebire de o cană obișnuită.
Însă ideea e că nu e categorisită
ca un produs pentru persoane cu Parkinson.
Arată ca o cană care poate fi folosită
de voi, de mine, de persoane stângace,
iar asta îi încurajează pe pacienți
s-o folosească, să se integreze.
Așadar, o problemă rezolvată,
multe încă de rezolvat.
În acest timp, îl intervievam,
îi puneam întrebări
și am realizat că primeam
informații foarte superficiale
sau doar răspunsuri la întrebările mele.
Dar trebuia să sap mai adânc
ca să obțin o perspectivă nouă.
M-am gândit să-i observ
obiceiurile de zi cu zi,
când mănâncă, când se uită la TV.
Apoi, când îl urmăream
îndreptându-se spre masă,
mi-a picat fisa: acest om, căruia îi este
greu să meargă pe teren neted,
cum urcă scările?
Deoarece în India nu avem șine pe scări
ca în țările dezvoltate.
Trebuie să urci scările.
Mi-a spus:
„Să-ți arăt cum fac.”
Priviți ce am văzut.
I-a luat mult timp
să ajungă în poziția asta
și în tot acest timp mă gândeam:
„Doamne, chiar o să facă asta?
Chiar merge fără mergător?”
Apoi...
(Râsete)
A luat curbele atât de ușor.
Deci... șocați?
Și eu am fost.
Persoana aceasta care nu putea
merge pe teren neted,
dintr-o dată urca scările fluierând.
Când am cercetat asta, am realizat
că era din cauza unei mișcări continue.
Mai e un bărbat care suferă
de aceleași simptome
și folosește un mergător,
dar când este pus pe bicicletă
toate simptomele dispar,
deoarece e o mișcare continuă.
Așadar cheia a fost transpunerea
sentimentului de mers pe o scară
pe teren neted.
Multe idei au fost testate pe el,
dar cea care a funcționat
a fost aceasta. Să vedem.
(Râsete)
(Aplauze)
A mers mai repede, nu?
(Aplauze)
Eu numesc asta „iluzia scării”
și, de fapt, când iluzia scării
s-a terminat brusc, el a înghețat,
asta se cheamă „înghețul mersului”.
Se întâmplă des,
deci de ce n-am include iluzia scării
prin toate camerele lor,
să le dea un sentiment de încredere.
Tehnologia nu este mereu cheia.
Ne trebuie soluții axate pe oameni.
Aș fi putut face pur și simplu o proiecție
sau un Google Glass,
sau ceva de genul ăsta.
Dar am ales simpla imprimare pe podea.
Această imprimare
poate fi integrată în spitale
ca să-i facă să se simtă bine-veniți.
Ce îmi doresc este să fac
fiecare pacient cu Parkinson
să se simtă ca unchiul meu în acea zi.
Mi-a spus că l-am făcut
să se simtă ca în vremurile bune.
„Deștept” în lumea de azi
a devenit sinonim cu high tech,
iar lumea devine
mai isteață pe zi ce trece.
Dar de ce n-ar putea fi „deștept”
ceva simplu și eficient?
Ne trebuie doar puțină
empatie și curiozitate
să ajungem acolo, să observăm.
Dar să nu ne oprim aici.
Haideți să găsim problemele complexe.
Nu vă temeți de ele.
Disecați-le, împărțiți-le
în probleme mult mai mici,
apoi găsiți soluții simple pentru ele.
Testați aceste soluții,
eșuați dacă este nevoie,
dar din perspective noi
pentru îmbunătățire.
Imaginați-vă ce am putea face
dacă toți am veni cu soluții simple.
Cum ar fi lumea dacă ne-am combina
toate soluțiile simple?
Să facem o lume mai deșteaptă,
dar cu simplitate.
Mulțumesc.
(Aplauze)