În întreaga lume, peste 1,5 miliarde
de oameni trec printr-un conflict armat.

Ca răspuns, oamenii sunt forțați
să-și părăsească țara,

ajungându-se la 15 milioane de refugiați.

Fără îndoială, copiii sunt victimele
cele mai inocente și vulnerabile,

dar nu doar datorită 
pericolelor fizice evidente,

ci datorită efectelor nespuse
ale războiului asupra familiei.

Experiența războiului
prezintă un risc înalt pentru copii

în ce privește dezvoltarea problemelor
emoționale și de comportament.

Copiii, după cum ne putem doar imagina,

se vor simți neliniștiți, amenințați
și în pericol.

Dar există și vești bune.

Calitatea îngrijirii pe care copiii 
o primesc în familie

poate avea un efect mai semnificativ
asupra bunăstării lor

decât efectul experienței războiului
la care au fost expuși.

Așa că de fapt copiii pot fi protejați

printr-o grijă parentală caldă și sigură,
pe durata conflictului și după acesta.

În 2011, 
eram studentă în primul an la doctorat

la Facultatea de Stiințele Psihologiei
a Universității din Manchester.

Ca mulți dintre voi,

am văzut criza din Siria
desfășurandu-se în fața mea la televizor.

Familia mea e originară din Siria,

și nu cu mult timp în urmă,

am pierdut câțiva membri ai familiei
în moduri cumplite.

Obișnuiam să stau cu familia mea,
uitându-ne la televizor.

Cu toții am văzut acele scene:

bombe distrugând clădiri,

haos, distrugere

și oameni țipând și fugind.

Întotdeauna oamenii ce țipau și fugeau
au fost cei care m-au pus pe gânduri,

în mod special acei copii înspăimântați.

Eram mamă a doi copii curioși din fire.

Aveau cinci și șase ani atunci,

o vârstă la care de obicei 
copiii pun o grămadă de întrebări

și așteaptă răspunsuri reale,
convingătoare.

Așa că am început să mă întreb
cum ar fi să fiu părinte

într-o zonă de război 
și o tabără de refugiați.

S-ar schimba copiii mei?

Și-ar pierde strălucirea
ochii senini și voioși a fiicei mele?

S-ar schimba firea destinsă 
și lipsită de griji a fiului meu,

într-una retrasă și temătoare?

Cum aș face față?

M-aș schimba oare?

Ca psihologi și consilieri parentali,

știm că înarmarea părinților cu abilități
privind grija față de copiii lor

pot avea un efect uriaș
asupra bunăstării lor,

iar noi numim asta educație parentală.

Întrebarea pe care o aveam era:

este posibil ca educația parentală
să fie utilă pentru familii

care încă erau într-o zonă de război
sau o tabără de refugiați?

Putem oare ajunge la ei
prin sfaturi și consiliere

care i-ar ajuta în timpul acestor lupte?

Am luat legătura 
cu conducătorul doctoratului meu,

profesorul Rachel Calam,

vrând să-mi folosesc abilitățile academice
pentru a face o schimbare în lume.

Nu eram foarte sigură 
de ce anume voiam să fac.

M-a ascultat cu grijă și răbdare,

și mi-a spus, spre fericire mea:

„Dacă asta vrei să faci,
și înseamnă așa de mult pentru tine,

atunci să o facem.

Hai să găsim moduri de a afla 
dacă consilierea parentală

poate fi utilă pentru familii 
în aceste contexte.”

Așa că, în ultimii cinci ani,
eu și colegii mei -

Prof. Calam și Dr. Kim Cartwright -

am încercat să găsim
căi de a sprijini familiile

care au trecut prin război și relocare.

Ei bine, pentru a afla cum putem ajuta
familii ce au experimentat conflictul

în a-și sprijini copiii,

primul pas este, bineînțeles, 
de a-i întreba cu ce se confruntă,

nu-i așa?

Vreau să zic, pare evident.

Însă, de multe ori, cei vulnerabili,

pe care încercăm să-i ajutăm,

sunt cei pe care nu-i întrebăm.

De câte ori nu am presupus
că știm exact de ce are nevoie cineva

fără măcar a-l întreba întâi?

Așa că am călătorit către taberele
de refugiați din Siria și Turcia,

unde am stat cu familiile și am ascultat.

I-am ascultat vorbind
despre provocările parentale,

străduința parentală,

și strigătele lor de ajutor.

Câteodată, timpul se oprea în loc,

și nu făceam decât să-i țin de mâini

și să mă alătur lor

într-un plânset tăcut și în rugăciune.

Mi-au spus despre strădania lor,

despre condițiile neplăcute și aspre
din taberele de refugiați

care i-au forțat să dea atenție
doar sarcinilor practice

precum colectarea apei potabile.

Mi-au spus cum și-au văzut copiii
devenind retrași;

tristețea, depresia, furia,

urinatul în pat, suptul degetului,
frica de zgomote stridente,

frica de coșmaruri -

coșmaruri înfiorătoare, cumplite.

Aceste familii au experimentat
ceea ce noi văzuserăm la televizor.

Mamele -

aproape jumătate
erau acum văduve de război,

sau nu știau nici măcar dacă soții lor
erau morți sau vii -

descriau cât de rău cred
că fac față acestei situații.

Și-au văzut copiii schimbâdu-se,
fără a ști cum să-i ajute.

Nu știau cum să răspundă
la întrebările copiilor.

Ceea ce mi s-a părut uimitor 
și atât de motivațional,

a fost măsura în care aceste familii 
doreau să-și sprijine copiii.

În ciuda acestor provocări
cu care se luptau

încercau să-și ajute copiii.

Încercau să găsească sprijin 
în angajații de la ONG-uri,

în dascălii din taberele de refugiați,

în medici,

și în alți părinți.

Am întâlnit o mamă care era în tabără
de doar patru zile,

însă încercase deja de două ori

să caute sprijin pentru fiica ei de 8 ani

care avea coșmaruri cumplite.

Din păcate, aceste încercări
sunt cel mai adesea inutile.

Doctorii din tabere, când se află acolo,

sunt de cele mai multe ori ocupați,

ori nu au cunoștințele sau timpul
pentru a-i consilia elementar pe părinți.

Dascălii din tabere sau alți părinți 
sunt la fel ca ei -

o parte a unei noi comunități de refugiați
care se confruntă cu noi nevoi.

Așa că am început să ne gândim.

Cum am putea ajuta aceste familii?

Lucrurile cu care se confruntau
erau mai mult decât puteau duce.

Criza siriană a dovedit

cât de imposibil ar fi să putem ajunge
la familii la nivel individual.

Cum altfel i-am putea ajuta?

Cum am putea ajunge la familii
la nivel de populație

și cu costuri reduse

în aceste perioade cumplite, teribile?

După ore întregi de discuții
cu angajații din ONG-uri,

unul dintre ei a avut 
o idee foarte inovatoare

de a distribui părinților
o broșură informativă odată cu lipiile -

lipii ce erau livrate familiilor
din zona de conflict din Siria

de către angajați.

Iar asta am și făcut.

Lipiile nu și-au schimbat deloc 
înfățișarea,

cu excepția adăugării celor două hârtii.

Una era o broșură informativă ce conținea 
sfaturi elementare și informații

ce le aduceau la cunoștință
ceea ce poate că simțeau

cât și ceea ce poate 
că simțeau copiii lor.

Și informații despre cum se puteau
ajuta atât pe ei înșiși cât și pe copii,

informații precum petrecerea timpului
vorbind cu copilul tău,

demonstrarea afecțiunii față de el,

un grad mai mare de răbdare cu acesta,

comunicare cu copiii tăi.

Cealaltă hârtie era 
un chestionar de feedback

și exista, desigur, și un pix.

Așadar, este asta 
o simplă distribuire de broșuri,

sau o cale posibilă de a acorda
primul ajutor psihologic,

ce asigură o grijă parentală
caldă, ocrotitoare și blândă?

Am reușit să împărțim 3.000 din acestea
în doar o săptămână.

A fost incredibil faptul că am avut
o rată de răspuns de 60%.

Au răspuns 60% din cele 3.000 de familii.

Nu știu câți cercetători 
se află astăzi aici,

însă acea rată de răspuns 
este extraordinară.

O asemenea rată ar fi o realizare uriașă
în Manchester,

darămite într-o zonă de conflict 
din Siria -

iar asta evidențiază importanța 
unor asemenea mesaje pentru familii.

Îmi amintesc cât de entuziaști și dornici 
eram de înapoierea chestionarelor.

Familiile au lăsat o mulțime de mesaje -

majoritatea fiind pozitive și stimulative.

Însă preferatul meu a fost:

„Vă mulțumesc că nu ați uitat
de noi și de copiii noștri.”

Asta înfățișează potențialul rezultat

al acordării primului ajutor psihologic
familiilor,

cât și al primirii unui feedback.

Imaginați-vă dacă am repeta gestul,
într-un mod diferit,

distribuind lapte pentru copii, 
truse de igienă personală pentru femei,

sau chiar coșuri cu alimente.

Dar să vedem cum ne afectează asta,

deoarece criza refugiaților

ne influențează într-o anumită măsură
pe fiecare dintre noi.

Suntem bombardați zilnic 
cu statistici și fotografii,

însă nu e surprinzător,

pentru că până luna trecută,

mai mult de un milion de refugiați
ajunseseră în Europa.

Un milion.

Refugiații fac parte 
din comunitățile noastre,

devin vecinii noștri,

copiii lor frecventează
școlile copiilor noștri.

Așa că am adaptat broșurile
conform nevoilor refugiaților din Europa,

iar ele există online, la liber acces,

în regiuni cu valuri mari de refugiați.

Spre exemplu, serviciul medical suedez
a încărcat-o pe website-ul lor,

iar în primele 45 de minute,

a fost descărcată de 343 de ori -

accentuând cât de important este

pentru voluntari, specialiști sau părinți,

să aibă liber acces la informații
despre primul ajutor psihologic.

În 2013, stăteam pe podeaua rece,
într-un cort din tabăra de refugiați,

înconjurată de mame, 
în timp ce conduceam o întâlnire de grup.

Vizavi de mine 
stătea o doamnă mai în vârstă,

iar lângă ea, 
o fată ce părea să aibă 13 ani,

stând cu capul rezemat
pe genunchii doamnei.

Fata a rămas tăcută 
peparcursul întâlnirii de grup,

fără a vorbi deloc,

ținându-și genunchii strânși la piept.

Spre sfârșitul întâlnirii,

în timp ce le mulțumeam mamelor
pentru timpul acordat,

acea doamnă în vârstă m-a privit,
arătând cu degetul spre fată,

și mi-a spus: „Ne-ai putea ajuta cu...?”

Nu știam ce se aștepta să fac.

M-am uitat la acea tânără, am zâmbit

și i-am spus în arabă,

„As-salāmu ʿalaykum. Shu ismak?”

„Cum te numești?”

M-a privit confuză și reticentă,

dar apoi a spus: „Halul”.

Halul e un nume de alint
pentru numele de origine arabă Hala,

și este folosit doar pentru fetițe
la o vârstă fragedă.

Atunci am realizat că Hala avea probabil
mai mult de 13 ani.

Ea avea de fapt 25 de ani
și era mamă a trei copii.

Hala fusese o mamă sigură de sine,
veselă, plină de viață, iubitoare și grijulie

cu copiii ei,

însă războiul schimbase totul.

A trăit înconjurată de bombe
aruncate în orașul ei;

a trăit înconjurată de explozii.

Când avioanele de luptă
zburau deasupra casei lor,

lansând bombe,

copiii ei țipau îngroziți 
din pricina zgomotului.

Hala lua frenetic pernele
și acoperea urechile copiilor săi,

pentru a bloca zgomotul,

în timp ce ea însăși țipa.

Când a ajuns în tabăra refugiaților

și a văzut că se află
într-o oarecare siguranță,

s-a autoizolat, purtându-se ca atunci 
când era doar un copil.

Și-a respins complet familia -

copiii, soțul.

Hala pur și simplu nu mai putea face față.

Aceasta este o provocare parentală
cu un sfârșit greu,

însă din păcate, comună.

Cei ce trec printr-un conflict armat 
și relocare,

se vor confrunta 
cu serioase probleme emoționale.

Iar asta e ceva
ce cu toții putem înțelege.

Dacă ai trecut 
printr-un moment devastator în viață,

dacă ai pierdut pe cineva, 
sau ceva la care țineai,

cum ai putea continua să faci față?

Ai putea în continuare să ai grijă de tine
și de familia ta?

Dat fiind că primii ani
din viața unui copil sunt cruciali

pentru sănătatea fizică 
și dezvoltarea emoțională,

și că 1,5 miliarde de oameni
experimentează conflictul armat -

mulți dintre ei alăturându-se 
comunităților noastre -

nu ne permitem să ne facem că nu vedem

nevoile celor ce experimentează
războiul și relocarea.

Trebuie să dăm prioritate 
nevoilor acestor familii -

celor care sunt deportați intern,
cât și refugiaților din restul lumii.

Angajații din ONG-uri, politicienii
trebuie să dea prioritate,

cei din WHO, UNHCR,
la fel și fiecare dintre noi,

cât de mult ne stă în putere.

Când începem să recunoaștem
fiecare chip al conflictului,

când începem să remarcăm 
acele emoții încurcate pe chipurile lor,

îi vedem ca fiind și ei oameni.

Începem să vedem
nevoile acestor familii,

acestea fiind nevoile umane reale.

Când nevoile acestor familii 
vor fi prioritare,

intervențiile pentru copiii
din mediile caritabile

vor oferi prioritate și vor recunoaște
rolul familiei în sprijinirea copiilor.

Tulburările mintale familiale
se vor face auzite

în agenda internațională și globală.

Iar copiii au mai puține șanse de a intra
în grija serviciilor de asistență socială

din alte țări,

pentru că familiile lor 
le vor fi oferit deja sprijinul.

Iar noi vom fi mai receptivi,

mai primitori, mai prudenți

și mai încrezători în cei ce se alătură
comunităților noastre.

Trebuie să oprim războaiele.

Trebuie să construim o lume în care copiii
pot visa la avioane ce aruncă daruri

și nu bombe.

Până nu oprim conflictele armate 
dezlănțuite în lume,

familiile vor continua să fie relocate,

iar copiii vor deveni vulnerabili.

Însă dacă îmbunătățim munca 
de a fi părinte și solidaritatea,

vom putea să diminuăm legăturile
dintre război și dificultățile psihologice

ale copiilor și familiilor.

Mulțumesc.

(Aplauze)