Pompele de insulină îmbunătățesc viața multora dintre cei 415 milioane de oameni cu diabet din întreaga lume prin monitorizarea glicemiei, injectării de insulină, și prin prevenirea nevoii constante de testare a sângelui. Acesta e formată dintr-o pompă și un ac, ce detectează concentrația de glucoză, o transmite pompei, și apoi calculează câtă insulină să elibereze prin ac. Dar au o problemă: sunt temporare. După câteva zile senzorii de glucoză trebuie să fie mutați și înlocuiți. Și nu doar senzorii de glucoză sau pompele de insulină au această problemă, ci toate implanturile, dar cu perioade diferite. Protezele de genunchi din plastic trebuie să fie schimbate după 20 de ani. Alte implanturi, precum cele cosmetice, au aceeași soartă după aproximativ 10 ani. Asta nu e doar o neplăcere: poate fi scump și riscant. Acest incovenient apare din cauza sistemului nostru imunitar. Îmbunătățite de-a lungul a sute de milioane de ani de evoluție, aceste linii de apărare au devenit extrem de bune în identificarea obiectelor străine. Sistemul nostru imunitar se mândrește cu un arsenal impresionant de arme ce detectează, interceptează și distrug orice crede că e străin. Dar consecințele acestei supravegheri continue e faptul că tratează implanturile benefice, precum pompele de insulină, la fel ca un virus sau o bacterie periculoasă. Odată ce pompa de insulină e implantată în piele, prezența sa declanșează un „răspuns de corp străin”. Acesta începe cu niște proteine libere ce se lipesc de suprafața implantului. Aceste proteine includ anticorpii, ce încearcă să neutralizeze obiectul străin și să transmită un semnal care cheamă alte celule imune pentru a crește puterea atacului. Celulele inflamatorii cu răspuns rapid, precum neutrofilele și macrofagele, răspund la apelul de urgență. Neutrofilele eliberează mici granule pline cu enzime ce încearcă se distrugă suprafața acului pompei de insulină. Și macrofagele secretă enzime, împreună cu radicali de oxid nitric, care creează o reacție chimică ce degradează obiectul în timp. Dacă macrofagele nu reușesc să distrugă rapid obiectul străin, fuzionează, formând un ansamblu de celule sau o „celulă gigant”. În același timp, celulele denumite fibroblaști vin în ajutor și încep să depună straturi dense de țesut conjunctiv. Acesta blochează acul folosit de pompă pentru injectarea insulinei și senzorul de glucoză. În timp acest țesut crește și formează o cicatrice în jurul implantului. Cicatricea funcționează ca o barieră impenetrabilă ce poate bloca interacțiuni vitale dintre corp și implant. De exemplu, cicatricea din jurul pacemakerelor poate întrerupe transmisia electrică ce e crucială. Protezele articulare pot elibera particule pe măsură ce se uzează, cauzând inflamație în jurul acelor fragmente. În mod tragic, atacul sistemului imunitar poate amenința viața. Însă cercetătorii caută moduri de a păcăli sistemul imunitar să accepte noile dispozitive pe care le introducem în corp. Au observat că implanturile acoperite cu anumite substanțe sau medicamente pot diminua răspunsul imun. Astfel, implanturile devin invizibile pentru sistemul imunitar. Se realizează implanturi și din materiale naturale și cu o formă ce imită țesuturile, astfel ca organismul să declanșeze un atac mai slab decât dacă ar fi fost un implant artificial. Unele tratamente presupun implanturi construite să regenereze sau să repare țesuturi. În aceste cazuri se folosesc implanturi care conțin ingrediente ce vor elibera semnale specifice și controlează cu grijă răspunsul imun. În viitor, acest mod de a lucra împreună cu sistemul imunitar ne-ar putea ajuta să dezvoltăm organe artificiale, proteze integrate complet și terapii de autovindecare a rănilor. Aceste tratamente ar putea revoluționa medicina, și transforma pentru totdeauna corpurile în care trăim.