8 iunie 2010, Russell Willson, a patra alegere a echipei de baseball Colorado Rockies. Sunt pe val. Unul dintre cele mai glorioase momente din viața mea. Visul oricărui copil, să fie selecționat de o echipă de baseball a Ligii I. 8 iunie 2010. 9 iunie 2010 (Imită sunetului liniei izoelectrice) Linia se aplatizează. Tatăl meu moare. Din înaltul culmilor la cel mai jos punct. Într-o secundă. Tata era pe patul de moarte, iar mie îmi curgeau lacrimile pe față, și acum ce fac? În minte mi se derulau amintiri, retrospective, momente, sculatul de dimineață, prinsul mingilor joase și aruncările, sprinturile și alergările către tata și fratele meu, Condusul matinal către AAU baseball, unde tata era antrenor de baza a treia. Îmi amintesc de câștigarea triumfătoare a Super Bowl-ului, când țineam în mână Trofeul Lombardi, emoția, entuziasmul, confetti albastre și verzi peste tot. Iar la un an de la câștigarea Super Bowl-ului la presiunea jocului, cu mingea pe linia de zece metri, am șansa să câștig meciul, dar ratez. Urmărit de milioane de telespectatori din întreaga lume sunt nevoit să dau interviu, dar ce voi spune, ce voi face, ce voi gândi? M-am căsătorit la o vârstă fragedă, abia ieșit din facultate... la scurt timp căsnicia a eșuat, și știți ce anume realizez? Că asta-i viața. Viața ne lovește, și ne lovește pe toți. Decese în familie, divorț, frică, durere, depresie, preocupări și griji. Când vă gândiți la a fi super optimist, da, sunt optimist de fel, dar optimismul nu ajuta de fiecare dată, pentru că la un scor 16-0, ceva rar într-un meci de campionat NFC oamenii se gândesc: „Russ, nu vom reuși să câștigăm meciul, nu stăm prea bine”. Sau când lupți cu cancerul, când ai lucruri de care trebuie să te ocupi, cheltuieli lunare, una și alta, cum ar trebui să facem față? E greu să rămâi optimist cu toate astea. Ceea ce știam sigur era asta: negativismul are efect garantat. Negativismul nu mă va duce nicăieri. Am început să îmi spun: „Îndurările Lui se înnoiesc în fiecare dimineață”. Noi începuturi. Și în ciuda greutăților și durerii grijilor și dorinței de a scăpa și „Cum voi reuși?”, încep să mă gândesc la o mașină. Știți cum e să conduci o mașină cu cutie manuală și vrei să treci pe liber? Dacă urci de la viteza întâi la a doua, și tot așa până la a 5-a, trebuie să știți și cum să te întorci pe liber. Iar eu trebuie să fac asta înainte să mă prăbușesc. Stând acolo după Super Bowl, a trebuit să iau o decizie. Voi lăsa asta să îmi definească viața sau cariera? Cu siguranță nu. Am descoperit asta: modul de gândire e o abilitate care poate fi învățată. Acum zece ani am început să îmi antrenez mintea împreună cu Trevor Moawad, mentorul meu. Mi-e alături de zece ani, și suntem cei mai buni prieteni de atunci. Ca atleți ne antrenăm corpul, ne antrenăm să fugim repede, să aruncăm mai departe, să sărim mai sus, să facem toate astea, dar mintea de ce nu ne-o antrenăm? Cum doriți să arate viața? Vă luați notițe, discutați despre asta, vorbiți. Cum arată? Privește-ți cele mai sclipitoare momente, Russell. Cum arată? Și fii așa, trăiește așa, vorbește așa. Cei mai buni aruncători nu se consumă pentru o aruncare ratată. Se gândesc la aruncarea de acum, această lovitură, această aruncare, această pasă. Apoi l-am întâlnit pe puștiul ăsta, Milton Wright, 19 ani, s-a luptat cu cancerul de trei ori. De data asta, când l-am vizitat, era supărat: „Russ, renunț, nu mai pot, e timpul să mă duc”. Am început să îi povestesc despre tata și ce obișnuia să spună: „Fiule, ce-ar fi dacă?” „Ce-ar fi dacă ai absolvi mai repede și ai juca rugby și baseball profesionist?” „Ce-ar fi dacă?” Și i-am spus „Milton, ce-ar fi dacă ai încerca?” Dacă ai încerca terapia CAR-T, și încerci și nu funcționează, oricum nu îți vei aminti. Milton a zâmbit și a spus: „Ai absolută dreptate. Da, Russ, am cancer. Iar acest lucru mă poate omorî nu doar fizic, ci și emoțional și psihic, dar acum, în toiul problemei, în toiul luptei, aleg să depășesc această situație”. Una dintre întrebările pe care le primesc mereu despre gândirea obiectivă e: „Asta înseamnă să nu mai am niciun sentiment?” Și răspund de fiecare data că nu. Da, avem sentimente. Da, ne confruntăm cu situații reale și alte lucruri. Dar ceea ce trebuie să faci e să te concentrezi pe prezent și să nu devii foarte emotiv. E în regulă să simți emoții, dar să nu devii emotiv. Când lumea mă privește, vede că sunt cel mai bine plătit jucător din NFL, că Ciara e partenera mea, că am o familie, una și alta. Dar mă confrunt și eu cu situații reale. Cu toții o facem. Cu toții cunoaștem tristețea și pierderea, depresia, grijile și frica. Nu am ajuns pur și simplu aici. Care e adevărul și cum țin piept mai bine lucrurilor? Cumva așa a început să mi se schimbe mentalitatea. Nu datorită succesului sau din cauza eșecului, ci progresiv: care este următorul pas, cum fac față aici și acum? În viață avem de făcut o alegere. Iar eu am făcut-o când eram tânăr și nu aveam multe. Am ales să cred că se vor întâmpla lucruri mărețe, că voi avea mentalitatea potrivită, că voi avea vorbele potrivite și gândurile potrivite, lucruri care m-au pregătit pentru prezent. Pentru că sunt și eu om. Atât doar că pot arunca mingea departe, pot alerga, pot executa unele aruncări spectaculoase cu care îi fac pe unii oameni să zâmbească. Dar realitatea e că sunt și eu supus presiunii, am și eu griji, frici, încă aștept ca unele lucruri să se întâmple. Încă sufăr pierderi. Optimismul poate fi periculos. Dar negativismul are efect garantat. N-am vrut niciodată să fiu pesimist, de aceea am rămas obiectiv. Am rămas imparțial. Așa am trăit, și așa trăiesc de atunci.