Dintre toate personajele din filmele Disney, cel mai drag mie este Jiminy Cricket din „Pinocchio”. Scena mea preferată din film este cea în care zâna albastră îi spune lui Pinocchio: „Întotdeauna să îți lași conștiința să te ghideze”. Pinocchio întreabă: „Ce este conștiința?” și Jiminy Cricket este scandalizat de întrebare. „Ce este conștiința! Ce este conștiința! Conștiința este acea voce domoală, mică, pe care oamenii nu vor s-o asculte. Tocmai aceasta este problema cu lumea din ziua de azi”. Iubesc felul în care Jiminy Cricket este mereu prezent cu o remarcă etică, de tocilar, chiar când Pinocchio vine cu un fel de plan bun. Mă gândesc la el ca spunând marionetei adevărul. M-am întrebat mereu ce anume la Jiminy Cricket mă făcea să-l iubesc așa de mult, și într-o zi am înțeles. Era deoarece el sună ca bunicul meu. Bunicul meu era un om foarte bun și afectuos, și l-am iubit până la Lună și înapoi. Dar îl împărțeam cu lumea mare și largă. Numele lui era Roy O. Disney, și împreună cu mai tânărul său frate, Walt Disney, venea dintr-o familie foarte modestă din Kansas și a fondat și condus una dintre cele mai reprezentative afaceri din lume. Două lucruri îmi amintesc perfect despre mersul la Disneyland cu bunicul meu. Primul era că mereu mă avertiza aspru că dacă eram impertinentă cu cineva care lucra acolo, eram în mare necaz când ajungeam acasă. Spunea: „Acești oameni muncesc foarte greu, mai greu decât îți poți imagina, și merită respectul tău.” Celălalt este că niciodată nu trecea pe lângă un gunoi, în Disneyland sau oriunde altundeva, fără să se aplece și să îl ridice. Spunea: „Nimeni nu este prea bun să nu ridice un gunoi.” Pe vremea bunicului, un loc de muncă la Disneyland nu era instabil, Persoana se putea aștepta să cumpere casă, să își întrețină familia, să aibă asigurare de sănătate decentă, să se retragă într-o oarecare siguranță fără îngrijorare doar cu ceea ce câștiga acolo la parc. Sigur, bunicul se lupta cu sindicatele, și se lupta puternic. Spunea că nu îi plăcea să fie forțat să facă ceva ce voia să facă voluntar. Era paternalismul rangului desigur, și poate un strop de minciună. Nu era un înger, și nu toată lumea era tratată bine și corect în companie, ceea ce se știe bine. Dar cred ca în inima lui era profund dedicat ideii că avea o obligația morală față de fiecare om care lucra pentru el. Aceasta nu era de fapt o atitudine prea neobișnuită la directorii de atunci. Dar când bunicul a murit în 1971, o nouă mentalitate se contura în imaginația americană și ulterior în cea globală. Lui Jiminy Cricket i s-a arătat ușa de economistul Milton Friedman, printre alții, care a popularizat ideea prioritizării acționarilor. Acum, prioritizarea acționarilor e o idee destul de rezonabilă dacă te gândești. Acționarii dețin compania, acționarii vor profit și dezvoltare, așadar stabilești priorități în legătură cu profitul și dezvoltarea. Foarte rezonabil. Din păcate, prioritizarea acționarilor a fost o idee care a devenit mentalitate, și apoi acea mentalitate a deraiat, și a ajuns să modifice fundamental totul legat de modul în care companiile și chiar guvernele erau conduse și administrate. Faimosul editorial al lui Milton Friedman din New York Times a fost urmat de decenii de organizări și lobby ale activiștilor axați pe afaceri, împreună cu un asalt susținut asupra fiecărei legi și regulament care ținuseră cândva sub control cele mai rele impulsuri din afaceri. Și destul de repede, această nouă mentalitate s-a răspândit în toate școlile de afaceri și în toate sectoarele. Profitul trebuia urmărit prin orice mijloace necesare, sindicatele au fost îngenunchiate, impozitele au fost tăiate, și cu aceeași macetă, s-a tăiat și plasa de siguranță. Nu trebuie să vă mai spun eu despre inegalitatea care a rezultat din aceste schimbări. Toți știm bine povestea. Concluzia este că tot ce transforma un job nesigur într-un trai stabil a fost luat muncitorului american Siguranța slujbei, concediu medical plătit, concediu de odihnă, toate acestea au dispărut exact în timp ce bogații își vedeau câștigurile nete umflate la niveluri fără precedent și, da, inutilizabile. Deși dacă ești Scrooge McDuck ai putea să schimbi totul în monede de aur și să înoți prin ele. Deci dați-mi voie să mă adresez lui Dumbo din cameră. Da, critic compania care poartă numele familiei mele. Da, cred că Disney poate face mai mult. Și mai cred că mulți dintre miile de oameni magnifici care lucrează la Compania Walt Disney doresc ca ea să facă mai mult, așa cum îmi doresc și eu. Pentru aproape un secol, Disney a obținut un profit frumos din ideea că familiile sunt un fel de magie, că iubirea este importantă, că imaginația contează. De aceea ți se întoarce puțin stomacul când îți spun că Cenușăreasa s-ar putea să doarmă în mașină. Dar să fie foarte clar: asta nu e numai despre Disney. Acest lucru este structural și sistemic. Niciun director singur nu este culpabil și nicio singură companie nu are motivația să susțină asta. Analiștii, experții, politicienii, programele școlii de business și normele sociale trasează conturul economiei contemporane. Disney face doar ceea ce face toată lumea, și nici nu sunt cei mai răi. Dacă v-aș spune ce rău e pentru lucrătorii Amazon sau McDonald's sau Walmart, sau oricare dintre alte o mie de locuri de care nu ați auzit niciodată, nu v-ar surprinde la fel de tare ca dacă v-aș spune că 73 la sută, sau trei din patru dintre oamenii care vă zâmbesc când intrați, care vă ajută să alinați copilul care plânge, care poate vă ajută să aveți cea mai bună vacanță pe care ați avut-o vreodată, nu pot să pună mereu hrană pe masă. Ar trebui să fie cel mai fericit loc de pe pământ. Și oamenii care lucrează acolo se mândresc nemaipomenit că urmăresc un scop mai înalt. Scop mai înalt pe care bunicul și unchiul meu l-au construit cu intenție când l-au făcut un loc care onorează o interacțiune contra unei tranzacții. Acum, eu știu că un cuvânt cum e magia te face să te întrebi dacă mi-am pierdut simțurile. Știu că este greu să ne imaginăm că ceva atât de efemer ca iubirea poate susține un brand mare ca Disney, și știu că este greu de imaginat că lucruri așa de necuantificabile ca obligațiile morale să poată să ne rețină când căutăm să livrăm valoare investitorilor noștri. Dar contabilitatea și finanțele nu conduc lumea. Credințele, mentalitățile, acestea conduc etica de afaceri. Și dacă vom schimba acele mentalități și sisteme de credințe va trebui să folosim cea mai mare superputere Disney existentă. Va trebui să ne folosim imaginația. Va trebui să îl invităm pe Jiminy Cricket înapoi la petrecere. Acum, Jiminy Cricket poate începe cu vreo desuetudine, precum, lăcomia nu este bună, lumea nu este împărțită în cei ce fac și cei ce primesc, și că nimeni niciodată, fără niciun ajutor, nu s-a ridicat trăgându-și șireturile ghetelor – dacă știți puțină fizică veți înțelege de ce este așa. Jiminy ne-ar putea aminti că fiecare persoană care lucrează pentru noi, fără excepție, fie că scrie formulare sau schimbă așternuturile, merită respectul și demnitatea unui venit decent. Este așa de simplu. Și Jiminy s-ar putea întreba cum manageri și angajați ar putea să simtă orice fel de empatie unii pentru ceilalți când locurile lor de muncă au devenit așa de segregate încât pare normal și firesc că un director are nevoie de un loc ostentativ unde să parcheze sau să mănânce sau să meargă la baie sau că un director este prea bun ca să ridice o bucățică de gunoi. Suntem, de fapt, doar singura specie care trăiește împreună pe singura planetă. Jiminy ne-ar putea cere să cercetăm unele dintre dogmele noastre. Trebuie un director să fie plătit la fel sau mai mult decât orice director sau aceasta doar creează o dinamică competitivă care aruncă numerele direct în stratosferă? S-ar întreba dacă directorii chiar știu tot ceea ce trebuie să știe când nu au niciodată muncitori din prima linie la ședințele lor. Ar putea întreba dacă există așa ceva ca prea mulți bani. Sau ar putea să se întrebe dacă poate am putea face cauză comună cu consumatorii, cu muncitorii, cu companii, cu comunități, ca noi toți să venim împreună să redefinim ideea incredibil de îngustă despre scopul real al unei companii. Jiminy ar vrea să ne amintim că nimeni nu lucrează într-un vid, că bărbații și femeile care conduc companii creează împreună realitatea pe care toți trebuie să o împărtășim. Și exact ca și cu încălzirea globală, suntem, fiecare dintre noi, responsabili pentru consecințele colective ale deciziilor și acțiunilor individuale. Cred că cel mai profitabil ecosistem de business din istoria lumii se poate descurca mai bine. Cred că putem să pierdem foarte puține avantaje, să reducem foarte puțin presiunea pe viteza cu care se întâmplă lucrurile. Cred că tot ce pierdem pe termen scurt va fi compensat din plin de o panoramă de prosperitate morală, spirituală și financiară. Știu ce spun cinicii și este adevărat: nu poți să te hrănești cu principii. Dar nici nu poți să respiri rata dobânzii, și nici copiii tăi nu pot. Știu că mi-am idolatrizat bunicul, probabil prea mult. A muncit în vremuri foarte diferite, și la vremurile acelea nu vrem să revenim din tot felul de motive întemeiate. Știu că mulți directori astăzi sunt la fel de bine-intenționați și de cumsecade cum era bunicul meu, dar lucrează în vremuri cu așteptări foarte diferite și într-un context mult mai nemilos. Dar, iată și veștile bune. Așteptările și contextele sunt făcute, dar pot fi și desfăcute. Se poate învăța atât de mult din simpla integritate a felului în care bunicul meu își înțelegea slujba de director. În spatele fiecărui parc tematic și al fiecărui animal de pluș, o mână de principii guverna totul. Fiecare persoană merită respect și demnitate. Nimeni nu este prea bun ca să ridice o bucățică de gunoi și întotdeauna lăsați-vă conștiința să vă fie ghid. Există lucruri mult mai rele decât să îl ascultăm pe Jiminy Cricket. Vă mulțumesc!