Ce face o carte carte?

E doar ceva ce păstrează
și comunică informații?

Sau e ceva legat de hârtie,

copertare,

font,

cerneală,

greutatea ei în mână,

mirosul paginilor?

Asta să fie o carte?

Probabil că nu.

Asta?

Pentru a răspunde,

trebuie să ne întoarcem
la începutul cărții așa cum o știm

și să înțelegem cum s-au unit
aceste elemente și au dat naștere

la ceva ce e mai mult
decât suma componentelor.

Cel mai vechi lucru pe care-l considerăm
o carte e codexul,

o grămadă de pagini legate într-o parte.

Dar adevăratul punct de cotitură
din istoria cărții

a fost presa de tipar a lui Johannes
Gutenberg, la mijlocul sec. al XV-lea.

Conceptul literelor mobile a fost inventat
mult mai devreme în cultura orientală,

dar apariția presei de tipar
a lui Gutenberg a avut un efect puternic.

Dintr-o dată, clasa de elită
a călugărilor și a clasei conducătoare

nu mai controlau producția de texte.

Mesajele se distribuiau mai ușor

și se puteau face copii în mod constant,

așa că au apărut tipografii
peste tot în Europa.

Produsul acestui boom bibliografic
ne este familiar în anumite privințe,

dar foarte diferit în altele.

Scheletul cărții cuprinde hârtia,
literele și coperta.

Cu mai mult de 1000 de ani în urmă,
China a inventat hârtia pentru scris,

care, la rândul ei, a fost precedată
de papirusul egiptean.

Până în secolul al XVI-lea,

europenii au scris
pe fâșii subțiri de lemn

și pe pergament rezistent
făcut din piele de animale.

În cele din urmă, popularitatea hârtiei
a cuprins întreaga Europă,

înlocuind pergamentul în majoritatea
cazurilor, fiind mai ieftin în vrac.

S-au obținut cerneluri combinând
vopsele de origine vegetală și animală

cu apă sau vin,

însă, deoarece apa nu stă
pe literele de metal,

folosirea presei tipografice a necesitat
utilizarea cernelii pe bază de ulei.

Tipografii foloseau cerneală neagră
făcută din funingine,

terebentină

și ulei de nucă.

Dar dimensiunea și tipul literelor?

Primele litere mobile
erau litere inversate

ieșite în relief la capetele stocurilor
din aliaj de plumb.

Erau făcute manual și costisitoare,

iar designul era la fel de diferit
ca și oamenii care făceau matrițele.

Standardizarea nu a fost posibilă
decât odată cu producția în masă

și crearea unui sistem accesibil
de procesare de texte.

Cât despre stil, putem să-i mulțumim
lui Nicolas Jenson pentru două tipuri

de Roman font ce au dus la alte mii,

inclusiv familiarul Times Roman.

Ceva trebuia să unească toate astea,

și până la sfârșitul secolului al XV-lea,

coperțile erau fie din lemn,

fie din foi de hârtie lipite laolaltă.

Acestea au fost înlocuite
cu mucava cu sfoară,

inițial destinată coperților
de înaltă calitate din sec. al XVII-lea,

dar mai târziu ca o opțiune mai ieftină.

Azi ilustrațiile de copertă produse
în masă sunt instrumente de marketing,

dar la început designul coperții
avea rolul de a ordona.

Chiar și cotoarele au propria istorie.

Inițial, nu erau considerate
importante din punct de vedere estetic,

iar cele mai vechi erau plate
și nu rotunjite.

Forma aplatizată a făcut cărțile
mai ușor de citit,

cartea putând sta mai ușor pe masă.

Însă acele cotoare se deteriorau
mai ușor ca urmare o folosirii.

O formă rotunjită a rezolvat
problema aceea,

deși au apărut probleme noi,

cum ar fi faptul că se închidea cartea.

Dar flexibilitatea era mai importantă,

în special pentru cititorul activ.

Pe măsură ce cartea evoluează
și noi înlocuim cărțile legate

cu ecrane plate și cerneală electronică,

sunt aceste obiecte și fișiere
cărți cu adevărat?

Atingerea coperții sau mirosul hârtiei

adaugă ceva esențial acestei experiențe?

Sau magia trăiește doar în cuvinte,

indiferent de modul de prezentare?