Când eram copil, știam că am superputeri. Exact. (Râsete) Credeam că sunt absolut senzațională pentru că pot înțelege sentimentele oamenilor creoli, ca bunicul meu, un musulman conservator. Și de asemenea, îmi puteam înțelege mama afgană, tatăl pakistanez, nu atât de religios, dar calm, destul de liberal. Desigur, puteam înțelege sentimentele oamenilor albi. Norvegienii albi din țara mea. Știți, albi, creoli, tot una... îi iubeam pe toți. Îi înțelegeam pe toți, chiar dacă ei nu îi înțelegeau mereu pe alții, ei erau toți oamenii mei. Tatăl meu, însă, era foarte îngrijorat. Tot spunea că și cu cea mai aleasă educație, nu voi primi un tratament corect. Tot voi înfrunta discriminarea, zicea el. Și că singura modalitate de a fi acceptată de albi era să devin faimoasă. Și a avut această conversație cu mine când aveam șapte ani. La vremea aceea mi-a zis: „Uite, trebuie să fie sportul sau muzica.” Din fericire, nu știa nimic despre sport, deci a fost muzica. Când aveam șapte ani, mi-a luat toate jucăriile, toate păpușile, și le-a aruncat. În schimb, mi-a dat o claviatură Casio stricată și... (Râsete) Da. Și lecții de cântat. M-a forțat, practic, să exersez ore în șir zilnic. Rapid, m-a făcut să cânt pentru audiențe din ce în ce mai mari și, în mod bizar, aproape am ajuns un copil faimos pentru multiculturalismul norvegian. Mă simțeam foarte mândră, evident, pentru că până și ziarele din acele momente începuseră să scrie lucruri bune despre oamenii creoli, deci puteam simți că superputerea mea creștea. Când aveam 12 ani, mergând de acasă la școală, am făcut un mic ocol pentru că voiam să-mi cumpăr dulciurile preferate numite „picioare sărate”. Știu că sună groaznic, dar le adoram. Erau niște jeleuri mici de lemn dulce sărate în formă de picioare. Și acum, că am zis-o cu voce tare, realizez ce groaznic sună, dar oricum, le adoram. În drumul meu spre magazin era un băiat alb mare în ușă, blocându-mi calea. Am încercat să îl înconjor, dar el m-a oprit și se holba la mine, și mi-a scuipat în față și a zis: „Pleacă din fața mea, cățea neagră, cățea pakistaneză, întoarce-te acasă de unde ai venit.” Am fost terifiată. Mă uitam la el. Îmi era prea frică să îmi șterg scuipatul de pe față, chiar dacă mi se combina cu lacrimile. Îmi amintesc că mă uitam în jur, sperând ca în câteva secunde un adult să vină să îl oprească pe acel băiat. În schimb, oamenii treceau grăbit pe lângă mine, prefăcându-se că nu mă văd. Eram foarte confuză pentru că mă gândeam: „Oamenii mei albi, haideți! Unde sunt? Ce se întâmplă? Cum de nu vin să mă salveze?” Nu e necesar să spun că nu am cumpărat dulciurile. Am alergat acasă cât de repede am putut. Lucrurile erau încă OK, am crezut. Cu timpul, cu cât am avut mai mult succes, am început să atrag agresivitatea din partea oamenilor de culoare. Niște bărbați din comunitatea părinților credeau că e inacceptabil și dezonorabil pentru o femeie să fie implicată în muzică și prezentă în media. Rapid, am început să fiu atacată la propriile concerte. Îmi amintesc că la unul dintre concerte eram pe scenă, m-am aplecat spre public și ultimul lucru pe care l-am văzut e un tânăr cu fața creolă, și apoi o substanță chimică mi-a fost aruncată în ochi. Îmi amintesc că nu prea puteam vedea și ochii îmi lăcrimau. Dar am continuat să cânt. Am fost scuipată în față pe străzile din Oslo, de data asta de bărbați creoli. Chiar au încercat să mă răpească. Amenințările cu moartea erau nesfârșite. Îmi amintesc că un bărbat mai în vârstă cu barbă m-a oprit pe stradă odată, spunându-mi: „Te urăsc așa mult pentru că le faci pe fetele noastre să creadă că pot face orice vor”. Un băiat mai tânăr m-a avertizat să am grijă. A zis că muzica e contra islamului și e munca curvelor și că dacă voi continua, voi fi violată și stomacul îmi va fi scos și altă curvă ca mine nu se va naște. Din nou, eram așa confuză. Nu puteam înțelege ce se întâmpla. Oamenii creoli începeau să mă trateze așa — de ce oare? În loc să unesc cele două lumi, simțeam cum cădeam între ele. Cred că pentru mine scuipatul era criptonită. Până la 17 ani, amenințările cu moartea au fost nesfârșite și hărțuirea constantă. Ajunsese așa rea, încât la un moment dat mama mi-a zis: „Uite, nu te mai putem proteja și ține în siguranță, deci va trebui să pleci.” Am cumpărat un bilet dus spre Londra, mi-am împachetat lucrurile și am plecat. Cea mai mare durere atunci a fost că nimeni nu a zis nimic. Am avut o plecare publică din Norvegia. Oamenii mei creoli, albii — nimeni nu a zis nimic. Nimeni nu a spus: „Stai, asta e greșit. Ajutați, protejați fata asta, e de-a noastră”. Nimeni nu a zis asta. În loc, m-am simțit... la aeroport, pe banda pentru bagaje există mai multe valize învârtindu-se și mereu acea care rămâne la sfârșit, pe care nu o vrea nimeni, după care nu vine nimeni. Așa m-am simțit. Niciodată nu m-am simțit mai singură, mai pierdută. După ce am venit la Londra, mi-am reluat în cele din urmă cariera muzicală. Un loc diferit, dar din păcate aceeași poveste. Îmi amintesc că un mesaj primit spunea că voi fi omorâtă, că vor curge râuri de sânge și că voi fi violată de multe ori înainte de a fi omorâtă. În acel moment deja mă obișnuisem cu mesaje de acest fel, dar acum familia mea a început să fie amenințată. Încă o dată, mi-am făcut bagajele, am lăsat muzica și m-am mutat in SUA. Mă săturasem. Nu voiam să mai am de-a face cu asta. Cu siguranță nu aveam să fiu ucisă pentru ceva care nici nu era visul meu, ci alegerea tatălui meu. Așa că m-am cam pierdut. M-am cam prăbușit. Dar am decis că voiam să îmi petrec următorii ani din viață, oricâți ar fi ei, sprijinind tineri și încercând să fiu acolo cumva, în orice mod posibil. Am făcut voluntariat pentru diferite organizații care lucrau cu tinerii musulmani din Europa. Spre surprindere mea, am aflat că mulți dintre acești tineri sufereau și se străduiau. Se confruntau cu multe probleme în familiile și comunitățile lor, cărora părea să le pese mai mult de onoare și reputație decât de fericirea și viețile propriilor copii. Am început să nu mă mai simt așa singură și ciudată. Poate sunt mai mulți oameni de-ai mei acolo. Ideea e că mulți nu înțeleg că sunt mulți ca noi, care creștem în Europa și nu suntem liberi să fim noi înșine. Nu ne permis să fim cine vrem să fim. Nu suntem liberi să ne căsătorim sau să avem relații cu oamenii pe care îi alegem. Nici cariera nu ne-o putem alege. Asta e regula pentru comunitățile musulmane din inima Europei. Chiar și în cele mai libere comunități ale lumii, nu suntem liberi. Viețile, visurile și viitorul nostru nu ne aparțin nouă, ci părinților și comunității noastre. Am ascultat nenumărate povești despre tineri care sunt pierduți, invizibili pentru toți, dar care suferă singuri. Tineri care cad pradă căsătoriilor forțate, bazate pe violență și abuz. După ce am lucrat ani de zile cu aceștia, am realizat în cele din urmă că nu pot fugi la nesfârșit. Că nu-mi pot petrece restul vieții fiind speriată ori ascunzându-mă și că trebuie totuși să fac ceva în această privință. Mi-am dat seama deopotrivă că tăcerea mea, a noastră, permite abuzului să continue. Așadar, am decis că superputerile mele din copilărie trebuie folosite pentru a-i face pe oamenii din ambele tabere să înțeleagă cum e să fii un tânăr prins între familia și țara ta. Astfel am început să fac filme și să expun aceste povești. Și am vrut ca oamenii să înțeleagă gravitatea consecințelor apărute în urma inabordării cu seriozitate a acestor probleme. Primul film realizat a fost despre Banaz. O fată de 17 ani de origine kurdă din Londra. Era ascultătoare, făcea orice-i spuneau părinții. A încercat să facă totul așa cum trebuie. S-a căsătorit cu un bărbat ales de părinții ei, deși acesta o bătea și o viola în mod constant. Când a încercat să ceară ajutorul familiei i-au spus: „Întoarce-te la el și fii o soție mai bună.” Asta pentru că ei nu voiau să aibă o fiică divorțată, deoarece asta ar dezonora familia. A fost bătută atât de rău, încât urechile îi sângerau, iar când într-un final a plecat și și-a găsit singură pe cineva de care s-a îndrăgostit, comunitatea și familia a aflat, iar ea a dispărut. A fost găsit trei luni mai târziu. Fusese îndesată într-un geamantan și îngropată sub casă. Fusese strangulată și omorâtă în bătaie de trei bărbați, trei verișori, la ordinele tatălui și unchiului ei. Tragedia din povestea lui Banaz e că fusese la poliția din Anglia de cinci ori pentru a le cere ajutorul, spunându-le că urma să fie ucisă de propria familie. Poliția nu a crezut-o, așa că nu a făcut nimic. Iar problema aici nu e doar că un număr considerabil dintre acești tineri se confruntă cu asta în sânul familiei ori în comunitățile lor, ci că pe deasupra, se lovesc de neînțelegerea și indiferența statelor în care au crescut. Când însăși familia lor îi trădează, ne cer nouă ajutorul, iar atunci când noi nu-i înțelegem, îi pierdem. Pe durata realizării acestui film, câțiva oameni mi-au spus: „Deeyah, știi, asta este cultura lor, asta e modul cum își tratează copiii și nu prea putem interveni.” Pot să vă asigur că crima nu face parte din cultura mea. Înțelegeți? Fără îndoială că cei care arată ca mine, tinere femei care vin din aceleași împrejurări, ar trebui să se bucure de aceleași drepturi și aceeași ocrotire ca oricine altcineva din țara noastră; de ce nu? Astfel, pentru următorul meu film, am vrut să încerc să înțeleg de ce unii dintre tinerii musulmani din Europa sunt atrași de extremism și violență. Însă odată cu acest proiect, mi-am dat seama că va trebui să înfrunt cea mai cumplită frică: bărbații creoli cu barbă. Aceiași bărbați, sau bărbați asemenea celor care m-au hăituit aproape toată viața. Bărbați de care mi-a fost teamă mai toată viața. Bărbați față de care am avut o aversiune profundă, timp de mulți, mulți ani. Așa că mi-am petrecut următorii doi ani intervievând teroriști deținuți, adepți al jihadului și foști extremiști. Ceea ce știam era limpede deja, și anume, faptul că religia, politica, efectele coloniilor europene, politica externă vestică, eșecurile din ultimii ani, fac toate parte din tablou. Însă interesul meu era să aflu care era temeiul rațiunii umane, care erau motivele personale, de ce unii tineri sunt ușor influențați de aceste grupări. Ceea ce m-a surprins, a fost faptul că erau niște ființe umane rănite. În locul monștrilor pe care îi căutam, și pe care speram să-i găsesc — pentru că, sinceră să fiu, ar fi fost foarte mulțumitor... Am dat peste oameni distruși. Precum Banaz, acești tineri erau sfâșiați sufletește din cauza încercării de a străbate distanțele dintre propriile familii și țările în care s-au născut. Și am aflat de asemenea că grupările extremiste și teroriste profită de sentimentele tinerilor și le canalizează — fără scrupule — către violență. „Alătură-te nouă”, spun. „Respinge ambele părți, respinge-ți familia și țara pentru că și ei te-au respins. Pentru familia ta, onoarea lor e mai importantă decât tine, iar pentru țara ta, un adevărat norvegian, englez sau francez va fi mereu alb, pe când tu nu vei fi.” Le promit de asemenea lucrurile la care tânjesc: valoare, eroism, un sentiment al apartenenței și scopului în viață, o comunitate care îi iubește și îi acceptă. Procedează în așa fel încât cei slabi să se simtă puternici. Cei nevăzuți și tăcuți să fie în sfârșit văzuți și auziți. Asta e ceea ce fac pentru tinerii noștri. De ce nu facem noi asta în locul acestor grupări? Ideea e că, nu încerc să justific sau să scuz în orice fel violența. Ce vreau să spun e că trebuie să înțelegem de ce unii tineri sunt atrași de asta. Aș vrea deopotrivă să vă arăt, de fapt... acestea sunt fotografiile din copilărie ale unor tineri din film. Am fost uimită că mulți dintre ei — niciodată nu aș fi crezut asta — dar mulți dintre ei fie nu au tată, fie au un tată abuziv. Și mulți dintre aceștia sfârșesc prin a găsi o figura paternă grijulie și înțelegătoare în cadrul grupărilor teroriste. Am dat și peste bărbați abrutizați de un rasism aspru, însă care au găsit o cale de a nu se mai victimiza, devenind brutali ei înșiși. Spre oroarea mea, am găsit ceva ce deja cunoscusem. Am regăsit aceleași sentimente pe care le-am avut când am plecat din Norvegia. Aceeași confuzie, aceeași mâhnire sentimentul de a fi trădat și de a nu aparține niciunui loc. Același sentiment de a fi pierdut și prins între două culturi. Acestea fiind spuse, eu nu am ales distrugerea, am luat o cameră video și nu o armă. Iar motivul pentru care am făcut asta e datorită superputerilor mele. Am realizat că mai degrabă înțelegerea și nu violența e răspunsul. Văzând ființe umane cu toate virtuțile și defectele lor, în loc să continui caricatura de: noi și ei, ticăloșii și victimele. M-am împăcat și cu gândul că cele două culturi ale mele nu trebuiau să se ciocnească, ci să devină spațiul în care pot să îmi găsesc vocea. Nu am simțit că trebuie să aleg o tabără sau alta, însă asta mi-a luat mulți, mulți ani. Sunt atât de mulți tineri în zilele noastre care se confruntă cu aceleași probleme și se confruntă cu ele de unii singuri. Iar asta îi face să fie precum o rană deschisă. Pentru unii, viziunea radicală islamică asupra lumii e la fel ca o infecție care produce puroi în acea rană deschisă. Un proverb african spune: „Dacă tinerii nu sunt primiți în sânul satului, îl vor pârjoli doar pentru a-i putea simți căldura.” Aș vrea să adresez o întrebare părinților și comunităților musulmane. V-ați iubi și îngriji copiii fără să-i obligați să vă satisfacă așteptările? I-ați alege pe ei în locul onoarei? Puteți înțelege de ce sunt atât de furioși și înstrăinați când alegeți onoarea în detrimentul fericirii lor? Puteți încerca să deveniți prietenii copiilor voștri pentru ca ei să capete încredere și să-și dorească să împărtășească experiențele cu voi și nu cu altcineva? Iar tinerilor amăgiți de extremism, realizați că furia vă e alimentată de suferință? Le veți putea oare rezista acelor bătrâni fără scrupule care v-ar vărsa sângele în interes propriu? Puteți găsi o cale de a trăi? Puteți vedea că cea mai dulce răzbunare e ca voi să trăiți o viață fericită, împlinită și lipsită de griji? O viață pe care voi singuri ați ales-o. De ce ați vrea să fiți un alt copil musulman mort? Iar pentru ceilalți, când oare vom începe să-i ascultăm pe cei tineri? Cum i-am putea sprijini ca ei să-și direcționeze suferința în ceva mai constructiv? Ei cred că nu îi placem. Că nu ne pasă de ce li se întâmplă. Că nu îi acceptăm. Putem găsi oare o cale să-i facem să nu mai simtă asta? Ce ne-ar costa să-i înțelegem și să le acordăm atenție înainte de a deveni victimele celor care instigă la violență? Putem să ne purtăm cu grijă și să-i considerăm de-ai noștri? Și nu doar să ne înfuriem atunci când victimele violenței arată ca noi? Putem găsi o cale de a evita ura și de a vindeca înstrăinarea dintre noi? Ideea e că nu putem renunța unii la alții, ori la copiii noștri, chiar dacă ei au făcut-o deja. Suntem împreună în asta. Iar pe termen lung, răzbunarea și violența nu vor avea efect împotriva extremiștilor. Teroriștii vor să ne ghemuim de frică în case și să ne încuiem ușile și inimile. Vor să fie cât mai multe răni deschise în societate pentru a-și putea răspândi infecția pretutindeni. Vor să devenim ca ei: intoleranți, plini de ură și cruzi. La o zi după atacurile din Paris, o prietenă mi-a trimis această poză a fiicei sale. O fetiță albă și una de origine arabă. Sunt cele mai bune prietene. O imagine ca aceasta e precum criptonita pentru extremiști. Aceste două fetițe cu superputerile lor ne arată calea spre societatea pe care trebuie să o clădim împreună, o societate deschisă și care oferă sprijin și nu una care nu ne acceptă copiii. Vă mulțumesc pentru atenția acordată. (Aplauze)