V-ați simțit vreodată singuri? V-ați dorit să vă conectați, dar să nu aveți pe nimeni pe care să vreți să-l contactați? Sau e vineri seara și vreți să fiți împreună cu alții, dar nu aveți energie pentru a ieși, așa că rămâneți acasă toată seara, urmăriți Netflix și vă simțiți mai singuri ca niciodată? Te simți ca un monstru printre oameni care știu să funcționeze. Așa am resimțit eu singurătatea. Sunt artist, și îmi gestionez lumea emoțională împărtășindu-mi sentimentele prin artă. Dacă vă împărtășiți sentimentele cu cineva care vă înțelege și simte la fel, creați o conexiune emoțională și profundă. De aceea puteți fi înconjurat de sute de oameni, sărind de la un candidat la altul, dar totuși să vă simțiți singur. Se întâmplă deoarece conexiunile nu sunt profunde. Am fost un copil mereu vesel. Nu cred că există vreo poză în care să nu zâmbesc, să râd sau să mă prostesc. Și așa a fost până când.. ei bine, e la fel și acum. Însă am avut multe grupuri de prieteni până când, tânără fiind, m-am mutat în alt oraș pentru primul meu job de artist de benzi desenate. Și asemenea multor tineri prosperi de pe planetă, mi-am concentrat toată energia în muncă. Însă, dacă îți petreci cam 90% din capacitatea ta zilnică încercând să excelezi la muncă, bineînțeles că nu mai rămâne nimic pentru a avea grijă de alte aspecte importante din viața ta, cum ar fi relațiile interumane. Menținerea prieteniilor, ca adult, necesită muncă. Trebuie să menții constant legătura. Trebuie să fii deschis, onest. M-am luptat cu toate astea pentru că am tendința să îmi ascund adevăratele sentimente străduindu-mă să par mereu fericită și să-i fac fericiți și pe ceilalți încercând să le rezolv problemele. Știu că mulți dintre noi suntem la fel pentru că este un mod ușor de a nu te gândi la propriile probleme. Nu-i așa? Hmm? Hmm? Hmm? (Râsete) OK. Punctul de cotitură a venit când m-am trezit într-o relație abuzivă emoțional, doar cu puțini ani în urmă. El m-a izolat și m-a făcut să mă simt mai singură ca niciodată. A fost punctul cel mai jos din viață, dar totodată și apelul meu de trezire, pentru că a fost prima dată când am simțit cu adevărat singurătatea. Mulți își transpun sentimentele în creațiile lor. Sunt nenumărate cărți, filme, picturi, compoziții muzicale, toate impregnate cu trăirile reale ale unui artist. Artist fiind, am făcut la fel. Mi-am împărtășit trăirile. Am vrut să ajut oamenii să înfrunte singurătatea. Am vrut să îi fac să o înțeleagă, să o experimenteze prin creațiile mele sub forma unei povești interactive, a unui joc video. Așadar, în jocul nostru, l-am numit „ Mare de Singurătate” , sunteți un personaj numit Kay, care suferă de singurătate atât de puternic încât trăirile ei interioare, furia, sentimentul de disperare, de insignifianță se reflectă în exterior, iar ea devine un monstru. Jocul, de fapt Kay, este proiecția mea și a drumului pe care l-am parcurs pentru a-mi învinge dificultățile. Jocul este de fapt în mintea lui Kay, așa că înaintați printr-o lume care este inundată de lacrimile ei, iar vremea se schimbă odată cu starea ei de spirit, în funcție de starea ei de spirit. Singurul lucru pe care Kay îl poartă, unicul lucru, este rucsacul ei. E bagajul pe care îl purtăm toată viața. Și Kay nu știe cum să facă față sentimentelor în mod corespunzător, așa că rucsacul ei devine din ce în ce mai mare până când explodează, iar într-un final e obligată să-și depășească temerile. În poveste arătăm diverse fețe ale singurătății. Singurătatea datorată excluderii sociale este foarte des întâlnită. În jocul nostru, fratele lui Kay este hărțuit la școală, și vrea doar să se ascundă și să plece cât mai departe. Îl înfățișăm ca o pasăre monstru uriașă înconjurat de o ceață densă. Jucătorul trebuie să se plimbe prin școală, să experimenteze și să simtă durerea prin care trece fratele, deoarece de mult timp, nimeni nu îl ascultă cu adevărat. Când prietenii și familia încep să îl asculte, primul pas pentru depășirea singurătății a fost făcut. Arătăm și singurătatea în doi, în care părinții stau împreună doar de dragul copiilor, ajung să provoace suferință întregii familii. Îl punem pe jucător, la propriu, între cei doi părinți care se ceartă, jucătorul fiind rănit. Ei nici măcar nu observă că fiica lor Kay e chiar acolo, decât când aceasta izbucnește în plâns. Arătăm singurătatea datorată problemelor de sănătate mintală, cu ajutorul iubitului lui Kay care suferă de depresie și care ne arată că uneori e mai important să te ocupi de propria-ți bunăstare. Prietenul caută să-și mascheze sentimentele, așa că apare ca un lup singuratic, alb-strălucitor. Însă imediat ce începe să interacționeze cu prietena sa Kay, masca lui cade, și vedem câinele negru din spatele ei: depresia. Uneori, zâmbim forțat în loc să ne înfruntăm problemele, iar în final înrăutățește lucrurile, afectează oamenii din jurul nostru și ne distruge relațiile. Pe Kay însăși o înfățișăm ca sfâșiată în emoțiile ei de bază. Unele vă ajută, altele încearcă să vă oprească. Îndoiala-de-Sine este o creatură imensă, care îi spune mereu lui Kay cât de neînsemnată e și că ar trebui pur și simplu să renunțe. La fel ca și în realitate, Îndoiala-de-Sine blochează calea și pare imposibil de depășit. Distrugerea Îndoielii-de-Sine este un proces lent. Însă în joc puteți să o micșorați încet, transformându-se din îndoiala de sine în îndoiala sănătoasă și în sfârșit poți avea încredere în sfaturile ei. Înfățișăm, de asemenea, Auto-Distrugerea. Este un monstru imens care pândește mereu aproape de suprafața apei. Auto-Distrugerea este principala adversară și încearcă mereu să vă înece în oceanul de lacrimi. Însă, când reușește să vă înece, vă treziți cu câteva minute înainte și aveți o șansă să progresați din nou. Am vrut să arătăm că trecem cu toții prin greutăți în viață, toți o facem. Dar dacă vă ridicați și încercați să mergeți înainte, aveți șanse mari să supraviețuiți luptei, încetul cu încetul. Bucuria este ceva ce Kay nu poate îmbrățișa sau atinge. E mereu undeva la distanță. Am înfățișat Bucuria sub forma lui Kay copil, cu o haină de ploaie galbenă, invulnerabilă la oceanul de lacrimi. Însă Bucuria se poate transforma de asemenea într-o obsesie și poate deveni nocivă pentru Kay, ca atunci când devine obsedată de iubitul ei. Bucuria nu revine la normal până când Kay nu realizează că fericirea ei nu ar trebui să depindă de altcineva decât de ea însăși. Monștrii noștri par mari și înfricoșători dar dacă depășiți reticența și îi abordați veți vedea că nu sunt monștri deloc, ci doar niște ființe fragile copleșite de încercările vieții. Toate acele trăiri, indiferent dacă sunt îndoiala de sine sau chiar auto-distrugerea, nu dispar complet în jocul nostru. Mesajul principal este să nu alergăm doar după bucurie sau fericire, ci să ne acceptăm toate trăirile și să le echilibrăm, să fim OK că uneori nu suntem OK. Fiecare are propria poveste despre singurătate. Această revelație a schimbat totul pentru mine. Să fiu mai deschisă legat de sentimentele mele și să mă concentrez mult mai mult asupra vieții personale, asupra prietenilor, familiei. Când am lansat jocul, mii de fani ne-au scris, împărtășindu-și poveștile cu noi, spunându-ne că nu se mai simt singuri doar pentru că au jucat jocul nostru. Mulți oameni ne-au scris că au simțit speranță pentru un viitor mai bun pentru prima dată în decenii. Mulți ne-au scris că acum fac terapie, doar pentru că au jucat jocul nostru și s-au simțit plini de speranță în a-și depăși propriile dificultăți. Jocul nostru nu este o terapie. Nu este conceput să fie o terapie. Suntem doar eu și prietenii mei, împărtășindu-ne poveștile prin creațiile noastre, jocurile video. Dar suntem profund recunoscători pentru fiecare mesaj că oamenii sunt mai bine pentru că am împărtășit povestea cu ei. Deci.. Nu am reușit să depășesc imboldul de a-i ajuta pe alții. Dar nu mai vreau să-l depășesc. Îmi place. A trebuit doar să o aduc la o dimensiune sănătoasă ca să nu mai stea în calea unei relații profunde ci să mă ajute să mă conectez cu oamenii. Dacă aveți un monstru interior care a luat naștere din emoții negative, scopul nu e doar să ucideți monstrul, ci să înțelegeți că noi, oamenii, suntem ființe complexe. Priviți ce parte a vieții e atât de mare încât celelalte se scurtează. Priviți emoțiile pe care abia le simțiți sau le simțiți prea mult și încercați să coborâți acele vârfuri. În principal e despre înțelegerea tuturor emoțiilor și a luptelor care ne fac ceea ce suntem: oameni. Vă mulțumesc. (Aplauze)