Salutare!
Sunt onorat să fiu aici și să vă vorbesc,
iar azi voi vorbi despre noroc și echitate
și relația dintre acestea.
Acum câțiva ani
un fost student m-a sunat
să vorbim despre fiica sa.
Am aflat că aceasta era în clasa a 12-a
și dorea să se înscrie la Swarthmore,
unde am predat,
și el voia să afle ce șanse cred că are.
Este dificil să fii admis la Swarthmore.
I-am zis: „Povestește-mi despre ea.”
Iar el mi-a povestit despre ea,
despre notele și mediile ei generale,
activitățile extracurriculare.
Părea un superstar,
un copil minunat.
Așa că am spus: „Pare remarcabilă.”
„Pare a fi exact studentul
pe care Swarthmore l-ar dori.”
Atunci el a spus:
„Deci, asta înseamnă că va intra?”
Am răspuns: „Nu”.
Nu sunt destule locuri la Swarthmore
pentru toți cei are sunt buni.
Nu sunt destule locuri la Harvard,
Yale, Princeton sau Stanford.
Nici la Google, Amazon sau Apple.
Nu sunt destule locuri la Conferința TED.
Sunt foarte mulți oameni buni,
iar unii dintre ei nu vor reuși.”
Așa că el a spus:
„Deci, ce ar trebui să facem?”
Am răspuns: „E o întrebare foarte bună”.
Ce ar trebui să facem?
Știu ce au făcut
facultățile și universitățile.
În interesul corectitudinii,
nu au făcut decât să crească standardele
deoarece nu e corect să admită
persoane mai puțin calificate
și să le respingă pe cele mai calificate,
deci cresc standardele tot mai sus
până sunt destul de ridicate
încât să admiți
doar numărul disponibil de studenți.
Asta contrazice sensul de dreptate
și corectitudine a oamenilor.
Societatea americană are păreri diferite
despre care metodă e corectă,
dar cred că există un lucru cu care
aproape toată lumea e de acord,
și anume că într-un sistem obiectiv,
într-un sistem corect,
fiecare primește ce merită.
Și ce spuneam fostului meu student
e că atunci când vine vorba
de admiterea la facultate,
pur și simplu nu primești ceea ce meriți.
Unii primesc, alții nu,
și așa stau lucrurile.
Când ridici cerințele
așa cum au făcut facultățile,
creezi o competiție acerbă
printre copii de la liceu,
pentru că nu e de ajuns să fii bun,
nu e de ajuns să fii destul de bun,
trebuie să fii mai bun
decât ceilalți care s-au înscris.
Ce a făcut
sau la ce a contribuit acest lucru,
e o epidemie de anxietate și depresie
care ne zdrobește adolescenții.
Distrugem o generație
cu acest gen de competiție.
În timp ce mă gândeam la asta,
am realizat că există o metodă
pentru a rezolva această problemă.
Iată ce am putea face:
când oamenii se înscriu la facultate
putem face diferența între candidații
destul de buni pentru a avea succes
și pe cei care nu sunt,
și îi respingem pe cei care nu sunt
destul de buni pentru avea succes
și îi luăm pe ceilalți,
le punem numele într-o pălărie,
îi alegem la întâmplare
și îi acceptăm.
Cu alte cuvinte, putem trata
admiterea la facultate ca o loterie,
la fel și ofertele de joburi
la companiile de tehnologie,
și – cine știe –
poate chiar luăm decizii
despre cine e invitat să vorbească la TED
prin tragere la sorți.
Acum, nu mă înțelegeți greșit,
o loterie ca aceasta
nu va elimina nedreptatea.
Vor fi mulți oameni
care nu primesc ceea ce merită.
Dar cel puțin e cinstit.
Dezvăluie nedreptatea prin ceea ce e
în loc să pretindă contrariul,
și sparge balonul presiunii
sub care trăiesc liceenii azi.
De ce această propunere rezonabilă,
dacă o numesc așa,
nu e dezbătută mai serios?
Cred că știu de ce.
Cred că e din cauză că urâm ideea
că evenimentele importante din viață
se pot întâmpla datorită norocului,
că nu putem controla
evenimentele importante din viața noastră.
Urăsc această idee.
Nu e surprinzător că oamenii
urăsc această ideea,
dar așa stau lucrurile.
În primul rând,
admiterea la facultate e deja o loterie.
Doar responsabilii cu admiterea
pretind că nu e.
Hai să fim cinstiți!
În al doilea rând,
dacă am considera-o o loterie,
ne-ar face să apreciem
importanța norocului
în viața fiecăruia.
De exemplu, eu.
Aproape toate evenimentele importante
din viața mea s-au întâmplat,
într-o mare măsură,
din noroc.
Când eram în clasa a șaptea
familia mea s-a mutat din New York
în Westchester County.
Chiar la începutul școlii
am cunoscut o tânără
care mi-a devenit prietenă,
apoi cea mai bună prietenă,
apoi partenera mea,
apoi soția mea.
Din fericire, e soția mea
de 52 de ani.
Meritul meu e mic.
A fost o întâmplare norocoasă.
Am plecat la facultate,
iar în primul semestru m-am înscris
la cursul de psihologie pentru începători.
Nici măcar nu știam ce e psihologia,
dar se potrivea cu programul meu
și îndeplinea cerințele,
așa că m-am înscris.
Din fericire, cursul era predat
de un faimos profesor de psihologie,
o legendă.
Datorită lui am urmat
specializarea în psihologie.
Am urmat-o,
am terminat-o.
Un prieten care preda la Swarthmore
a decis
că nu mai vrea să fie profesor,
așa că a demisionat că să urmeze
Facultatea de Medicină.
Postul pe care el l-a ocupat era vacant,
m-am înscris și l-am primit,
singurul post pentru care m-am înscris.
Am predat timp de 45 de ani la Swarthmore,
o instituție care a avut un impact enorm
în evoluția carierei mele.
Și ca ultim exemplu,
țineam o prelegere în New York
despre o parte din munca mea,
și cineva din public a venit la mine
la sfârșitul prelegerii.
S-a prezentat.
„Numele meu e Chris.
Vreți să țineți o prelegere la TED?”
Iar răspunsul meu a fost: „Ce e TED ?”
Mi-a povestit,
iar pe atunci TED nu era ce e azi.
Dar în anii care au urmat,
prelegerile ținute la TED au fost urmărite
de mai bine de 20 milioane de oameni.
Deci în concluzie, sunt un om norocos.
Sunt norocos în privința căsniciei.
Sunt norocos în educația primită.
Sunt norocos în carieră.
Și sunt norocos că am avut o platformă
și o voce la ceva ca TED.
Am meritat tot succesul avut?
Sunt sigur că l-am meritat
la fel de mult cât îl meritați și voi.
Dar mulți alți oameni
merită un succes ca al nostru,
dar nu l-au avut.
Deci, primesc oamenii ceea ce merită?
E societatea e corectă?
Bineînțeles că nu.
Să muncești din greu și să urmezi regulile
nu îți garantează nimic.
Dacă apreciem iminența
unei astfel de nedreptăți
și importanța norocului,
am putea să ne întrebăm
care sunt responsabilitățile noastre
față de cei pe care îi celebrăm ca eroi
în acest timp de pandemie,
când o boală gravă
se abate asupra familiei lor,
pentru a ne asigura că rămân sănătoși
iar viețile lor nu sunt distruse
de costul tratamentului?
Ce datorăm oamenilor care se luptă,
muncesc din greu
și sunt mai puțin norocoși decât noi?
Acum jumătate de secol,
filozoful John Rawls a scris o carte
intitulată „O teorie a dreptății”,
iar în acea carte el a introdus conceptul
„vălul ignoranței”.
Întrebarea pusă de el era:
dacă nu știi care va fi locul tău
în societate,
ce fel de societate ai vrea să creezi?
Ceea ce el a sugerat
e că dacă nu știm
dacă vom intra în societate
pe sus sau pe jos,
vrem o societate egală,
astfel încât chiar dacă nu avem noroc
să putem trăi o viață decentă,
relevantă și împlinită.
Deci, duceți asta în comunitățile voastre,
voi cei norocoși și cu succes,
și faceți tot ce puteți pentru
a vă asigura că onorăm și avem grijă
de oamenii care merită
la fel de mult succes ca noi,
dar nu sunt la fel de norocoși.
Vă mulțumesc!