Sunt un tată mândru a doi copii frumoși, Elijah de 15 ani și Octavia de 12 ani. Când Elijah era în clasa a patra, a venit la mine, s-a întors de la școală foarte entuziasmat deoarece învățase în acea zi despre istoria afro-americană. Eu sunt profesor universitar de știință și cultură afro-americană, și, după cum vă puteți imagina, cultura afro-americană este un lucru serios în familia mea. Așa că am fost foarte mândru că fiul meu era încântat de ceea ce învățase în ziua aceea la școală. L-am întrebat: „Ce ai învățat?” iar el mi-a răspuns: „Am învățat despre Rosa Parks”. L-am întrebat: „Ce ai învățat despre Rosa Parks?” El a zis: „Am învățat că Rosa Parks era o negresă slăbuță și bătrână din anii '50 din Montgomery, Alabama. Ea s-a așezat pe scaun în autobuz fiindcă avea picioarele obosite, iar când șoferul autobuzului i-a cerut să cedeze locul unui patron alb, ea a refuzat pentru că o dureau picioarele. Fusese o zi lungă, iar ea se săturase de asuprire, și nu și-a cedat locul. A participat la marșuri alături de Martin Luther King și credea în non-violență.” Cred că mă privise și văzuse că eram foarte puțin impresionat de această... hmm... lecție de istorie. Atunci s-a oprit și m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat, tată? Ce am greșit?” I-am spus: „Fiule, nu ai greșit cu nimic, dar cred că profesoara ta a făcut multe greșeli.” (Râsete) El m-a întrebat: „Ce vrei să spui?” I-am spus: „Rosa Parks nu era obosită. Nu era bătrână. Și cu siguranță nu avea picioarele obosite.” El m-a întrebat: „Ce?” I-am spus: „Da! Rosa Parks avea doar 42 de ani...” Sunteți uimiți, nu-i așa? N-ați auzit niciodată asta. „Rosa Parks avea doar 42 de ani, muncise doar 6 ore în ziua aceea, era croitoreasă, iar picioarele ei erau în regulă. (Râsete) Singurul lucru de care obosise era inegalitatea. Era obosită din cauza asupririi” Fiul meu spune: „Dar de ce profesoara mi-a spus altceva? Sunt nedumerit.” El își iubește profesoara, este o profesoară bună, o femeie albă, tânără, de vreo 20 de ani, foarte, foarte deșteaptă, care îl motivează, deci și eu o apreciez. Dar el era nedumerit. „De ce mi-ar spune asta?”, m-a întrebat. „Tată, spune-mi mai mult. Spune-mi mai multe despre Rosa Parks.” I-am spus: „Fiule, voi face ceva mai bun.” M-a întrebat: „Ce?” I-am spus: „Îți voi cumpăra autobiografia ei, și te voi lăsa să o citești singur”. (Râsete) Vă puteți imagina că Elijah nu a fost prea încântat de această nouă și lungă temă pe care i-o dăduse tatăl său, dar a acceptat-o ușor. S-a întors după ce a citit-o, încântat de ceea ce învățase. A spus: „Tată, nu doar Rosa Parks lupta pentru toleranță, ci și bunicul ei, care practic o crescuse și avea un ten deschis de ai fi crezut că e alb, obișnuia să se plimbe prin oraș cu pistolul în buzunar, iar oamenii știau că dacă te luai de copiii sau nepoții lui ți-ar fi tras un șut în fund”. (Râsete) Nu-i așa? Nu era un om cu care să te pui. Apoi spune: „Am mai învățat că Rosa Parks s-a căsătorit cu un bărbat din Raymond care semăna mult cu bunicul ei.” Se ocupa cu organizări. Era activist pentru drepturile civile. Organiza evenimente, iar uneori acestea aveau loc acasă la Rosa Parks. Rosa Parks remarca odată că erau foarte multe arme pe masă, deoarece ei se așteptau să le spargă cineva ușa: erau pregătiți pentru orice eventualitate. Rosa Parks spunea: „Erau atât de multe arme pe masă, încât uitam să îi servesc cu cafea sau mâncare”. Aceasta era Rosa Parks. Și de fapt, Rosa Parks, când stătea în autobuz în acea zi așteptând polițiștii să vină, și neștiind ce i se va întâmpla, nu se gândea la Martin Luther King, pe care abia dacă îl cunoștea. Ea nu se gândea la non-violență sau la Gandhi. Se gândea la bunicul ei, înarmat, cu care nu se punea nimeni. La asta se gândea Rosa Parks de fapt. Fiul meu era fascinat de Rosa Parks, și am fost mândru de el văzându-i încântarea. Dar mai aveam o problemă. Pentru că trebuia să merg la școală și să abordez problema cu profesoara lui, pentru că nu voiam ca ea să continue să ii învețe pe copii o istorie falsă. M-am chinuit din această cauză, în primul rând pentru că înțelegeam, ca bărbat afro-american, că de câte ori le vorbești albilor despre rasism sau despre orice aspect sensibil legat de rasă, de obicei apare o schimbare. Este ceea ce sociologul alb Robin DiAngelo numește „fragilitatea albă”. Ea susține că, de fapt, deoarece albii au trecut prea puțin prin situații în care au fost provocați în privința privilegiului de a fi alb, ori de cîte ori este adusă în fața lor cea mai mică provocare, de obicei ei încep să se vaite, se enervează sau fug. (Râsete) Le-am experimentat pe toate. Astfel, când mă gândeam să o confrunt pe profesoara lui, nu eram mulțumit, dar acesta era un rău necesar fiind un părinte negru care încearcă să crească copii negri educați singuri. L-am chemat pe Elijah și i-am spus: „Elijah, voi stabili o întâlnire cu profesoara ta și voi încerca să îndrept lucrurile, poate și cu directorul tău. Ce părere ai?” Iar Elijah mi-a spus: „Tată, am o idee mai bună.” Iar eu i-am raspuns: „Serios? Ce idee?” El mi-a spus: „ Ca temă, trebuie să ținem un discurs public. De ce să nu folosim acest discurs public pentru a distruge miturile despre Rosa Parks?” Si i-am spus: „Este o idee bună.” Elijah merge la școală, își face prezentarea, se întoarce acasă, și îmi dau seama că s-a întâmplat ceva pozitiv. Îi spun: „Ce s-a întâmplat, fiule?” El îmi răspunde: „Ei bine, mai târziu în acea zi, profesoara m-a luat deoparte și mi-a cerut scuze pentru acea dezinformare.” În ziua următoare s-a mai întâmplat ceva minunat. Ne-a predat o nouă lecție despre Rosa Parks, completând golurile pe care le lăsase și corectând greșelile pe care le făcuse. Am fost foarte, foarte mândru de fiul meu. Dar apoi m-am gândit la asta. Și m-am enervat. M-am enervat foarte rău. De ce? De ce m-am enervat? Pentru că fiul meu de 9 ani a trebuit să îi predea profesoarei o lecție de istorie, a trebuit să-și educe profesoara despre propria sa istorie El are 9 ani. Ar trebui să se gândească la baschet sau fotbal sau la cel mai recent film. El nu ar trebui să se gândească la asumarea responsabilității de a-și educa profesoara, elevii săi, despre sine, despre istoria sa. Asta a fost o povară pe care eu am purtat-o. A fost o povară pe care părinții mei au purtat-o și generațiile dinaintea lor au purtat-o. Și acum îmi văd fiul purtând aceeași povară. Vedeți, de asta Rosa Parks și-a scris autobiografia. Pentru că de-a lungul vieții, dacă vă puteți imagina, faceți acest lucru uimitor, trăiți și vorbiți despre activismul vostru pentru drepturile civile, și apare o poveste în care cineva spune lumii că sunteți bătrâni și că aveți picioarele obosite și că din întâmplare sunteți activiști, că nu sunteți activiști de 20 de ani, că boicotul nu fusese plănuit luni întregi că nu ați fi fost nici măcar prima sau a doua sau chiar a treia femeie arestată pentru acest lucru. Ea a devenit un activist din întâmplare, chiar în propria ei viață. Așa că a scris acea autobiografie pentru a corecta eroarea, pentru că ceea ce voia să le reamintească oamenilor era că așa era în anii '50 să fii negru în America și să lupți pentru drepturile tale. Pe parcursul anului, puțin peste un an, cât a durat boicotul, au fost peste patru atacuri asupra bisericii. Casa lui Martin Luther King a fost atacată de două ori. Casele altor lideri pentru drepturi civile au fost atacate în Birmingham. Soțul Rosei Parks dormea noaptea cu o armă, pentru că primeau mereu amenințări cu moartea. De fapt, mama Rosei Parks locuia cu ei și uneori vorbea la telefon ore întregi, în felul acesta nimeni nu-i suna să îi amenințe cu moartea, pentru că asta era ceva constant și persistent. De fapt, era multă tensiune, era multă presiune, mult terorism, iar Rosa Parks și soțul ei și-au pierdut slujbele, au devenit șomeri și în cele din urmă au trebuit să plece și să se mute din sud. Aceasta este realitatea drepturilor civile pe care Rosa Parks și-a dorit ca oamenii să o înțeleagă. Tu spui: „Deci, David, ce legătură are asta cu mine?” Sunt un om de bună-credință. Nu am avut sclavi. Nu încerc să schimb istoria. Sunt un tip bun. Sunt o persoană bună.” Îți voi arăta ce legătură are cu tine și îți voi spune asta printr-o poveste despre un profesor de-al meu, un profesor alb, pe care l-am avut la facultate, și care era un om de-a dreptul genial. Îl voi numi „Fred”. Fred scria această istorie a mișcării pentru drepturile civile, dar scria în special despre o întâmplare pe care el o trăise în Carolina de Nord când un om alb l-a împușcat pe unul negru cu sânge rece într-un spațiu deschis și nu a fost niciodată condamnat. Despre asta era această carte grozavă, iar el a adunat câțiva prieteni profesori și m-a chemat să citesc schița, înainte de prezentarea finală. Eram flatat că mă chemase pe mine, atunci eram doar student. Mă simțeam bine. A fost ceva de genul: „Oh, da.” Stăteam lângă acești intelectuali și citeam o schiță a cărții. Era un fragment din carte care m-a șocat pentru că era foarte îndoielnic așa că am spus: „Fred”, în timp ce discutam despre această schiță, am spus: „Fred, am o problemă cu fragmentul în care vorbești despre servitoarea ta în carte”. Am văzut că Fred devine puțin încordat, cum se spune. A zis: „Ce vrei să spui? Este o poveste grozavă. S-a petrecut exact cum am povestit.” Îi spun: „Mmm.... Pot să îți ofer un alt scenariu?” Acum, care este povestea? Era în 1968. Martin Luther King fusese asasinat. Servitoarea lui - o vom numi „Mabel”, era în bucătărie. Micul Fred are 8 ani. Micul Fred intră în bucătărie și Mabel, care era mereu zâmbitoare, gata să ajute și fericită, stă aplecată peste chiuvetă, plângând și suspinând nemângâiată. Micul Fred vine la ea și o întreabă: „Mabel, ce s-a întâmplat?” Mabel se întoarce și spune: „L-au omorât! L-au omorât pe liderul nostru. L-au omorât pe Martin Luther King. Este mort! Sunt niște monștri.” Iar micul Fred spune: „Va fi bine, Mabel. Va fi bine. Va fi bine”. Ea îl privește și spune: „Nu, nu va fi bine. Nu ai auzit ce am spus? L-au omorât pe Martin Luther King.” Iar Fred, fiu de preot, s-a uitat la Mabel și a spus: „Dar Mabel, Iisus nu a murit pe cruce pentru păcatele noastre? Nu a dus asta la un lucru bun? Mabel, și asta va avea un rezultat bun. Poate că moartea lui Martin Luther King va conduce către un rezultat bun.” Și pe măsură ce Fred povestea, a spus că Mabel și-a pus mâna la gură, s-a aplecat, l-a îmbrățișat pe micul Fred, apoi s-a întins spre congelator și a scos niște sticle de Pepsi, i-a dat lui câteva și l-a trimis să se joace cu frații lui. Iar el a spus: „Aceasta e dovada că și în cele mai grele momente de luptă rasială, doi oameni se pot reuni în ciuda diferențelor rasiale și pot găsi o umanitate comună pe fondul iubirii și afecțiunii”. Eu am spus: „Fred, asta e o tâmpenie." (Râsete) (Aplauze) Fred era uimit, „Dar nu înțeleg, David. Aceasta este povestea.” Ii spun: „Fred, îți pun o întrebare.” „Erai în Carolina de Nord în 1968. Dacă Mabel s-ar fi dus în comunitatea ei, - tu aveai 8 ani - cum crezi că niște copii afro-americani de 8 ani ar striga-o? Crezi că ar striga-o pe nume? Nu, ei i-ar spune „Domnișoara Mabel” sau i-ar spune „Domnișoara Johnson” sau i-ar spune „Mătușica Johnson”. Ei nu ar fi îndrăznit niciodată să o strige pe nume, pentru că asta ar fi fost o lipsă de respect. Și totuși, tu îi spuneai pe nume în fiecare zi în care ea muncea, dar nu te-ai gândit niciodată la asta.” I-am spus: „Să te mai întreb ceva. Mabel era căsătorită? Avea copii? La ce biserică mergea? Care era desertul ei preferat?” Fred nu a știut să răspundă la nicio întrebare. I-am spus:„Fred, această poveste nu este despre Mabel. Această poveste este despre tine.” I-am spus: „Această poveste te-a făcut să te simți bine, dar nu e vorba despre Mabel. Realitatea este că probabil s-a întâmplat astfel: Mabel plângea, ceea ce ea nu făcea în mod obișnuit, așa că era vulnerabilă. Iar tu ai intrat în bucătărie și ai găsit-o într-un moment de slăbiciune în care ea ceda. Vezi, pentru că tu te-ai gândit la tine ca la unul dintre copiii ei, nu ți-ai dat seama că de fapt tu ești copilul patronului ei. Și ea s-a trezit că țipa la tine. Apoi și-a dat seama: „Dacă țip la el, iar el le spune părinților, mi-aș putea pierde slujba.” S-a liniștit, și chiar dacă ea avea nevoie de consolare, te-a consolat pe tine trimițându-te de acolo, poate pentru a plânge liniștită.” Fred era uluit. Și-a dat seama că a interpretat greșit acel moment. Vezi tu, asta au făcut ei cu Rosa Parks. Pentru că e mai ușor de acceptat o bunică bătrână cu picioarele obosite care nu se ridică nu pentru că vrea să lupte pentru inegalitate, ci pentru că are picioarele și spatele obosite după ce a muncit toată ziua. Bunicile bătrâne nu sunt înspăimântătoare. Dar tinerele negrese radicale care nu iau nimic de la nimeni sunt foarte înspăimântătoare, cele care se ridică pentru putere și sunt dispuse să moară pentru asta, nu sunt genul de oameni cu care să ne simțim confortabil. Deci tu ai spus: „Ce vrei să fac, David? Nu știu ce să fac.” Ei bine, ți-aș spune că a fost o vreme când dacă erai evreu, nu erai alb, dacă erai italian, nu erai alb, dacă erai irlandez, nu erai alb în această țară. A durat ceva până când irlandezii, evreii și italienii să devină albi. Nu-i așa? A fost o vreme în care tu erai „alții”, erai un intrus. Toni Morrison spune: „Dacă, pentru ca tu să fii înalt, trebuie ca eu să stau în genunchi ai o problemă serioasă.” Ea spune: „Americanii albi au o problemă foarte, foarte serioasă”. Să fiu sincer, nu știu dacă relațiile rasiale se vor îmbunătăți în America. Dar știu că dacă se vor îmbunătăți, trebuie să rezolvăm aceste provocări. Viitorul copiilor mei depinde de asta. Viitorul copiilor copiilor mei depinde de asta. Și chiar dacă știți sau nu, viitorul copiilor voștri și al copiilor copiilor voștri depinde de asemenea de asta. Vă mulțumesc! (Aplauze)