Sunt un tată mândru a doi copii frumoși,
Elijah de 15 ani și Octavia de 12 ani.
Când Elijah era în clasa a patra,
a venit la mine,
s-a întors de la școală foarte entuziasmat
deoarece învățase în acea zi
despre istoria afro-americană.
Eu sunt profesor universitar
de știință și cultură afro-americană,
și, după cum vă puteți imagina,
cultura afro-americană
este un lucru serios în familia mea.
Așa că am fost foarte mândru că fiul meu
era încântat de ceea ce învățase
în ziua aceea la școală.
L-am întrebat: „Ce ai învățat?”
iar el mi-a răspuns:
„Am învățat despre Rosa Parks”.
L-am întrebat: „Ce ai învățat
despre Rosa Parks?”
El a zis: „Am învățat că Rosa Parks
era o negresă slăbuță și bătrână
din anii '50
din Montgomery, Alabama.
Ea s-a așezat pe scaun în autobuz
fiindcă avea picioarele obosite,
iar când șoferul autobuzului i-a cerut
să cedeze locul unui patron alb,
ea a refuzat
pentru că o dureau picioarele.
Fusese o zi lungă,
iar ea se săturase de asuprire,
și nu și-a cedat locul.
A participat la marșuri
alături de Martin Luther King
și credea în non-violență.”
Cred că mă privise
și văzuse că eram foarte puțin impresionat
de această...
hmm...
lecție de istorie.
Atunci s-a oprit și m-a întrebat:
„Ce s-a întâmplat, tată? Ce am greșit?”
I-am spus: „Fiule, nu ai greșit cu nimic,
dar cred că profesoara ta
a făcut multe greșeli.”
(Râsete)
El m-a întrebat: „Ce vrei să spui?”
I-am spus: „Rosa Parks nu era obosită.
Nu era bătrână.
Și cu siguranță
nu avea picioarele obosite.”
El m-a întrebat: „Ce?”
I-am spus: „Da!
Rosa Parks avea doar 42 de ani...”
Sunteți uimiți, nu-i așa?
N-ați auzit niciodată asta.
„Rosa Parks avea doar 42 de ani,
muncise doar 6 ore în ziua aceea,
era croitoreasă,
iar picioarele ei erau în regulă.
(Râsete)
Singurul lucru de care obosise
era inegalitatea.
Era obosită din cauza asupririi”
Fiul meu spune:
„Dar de ce profesoara mi-a spus altceva?
Sunt nedumerit.”
El își iubește profesoara,
este o profesoară bună,
o femeie albă, tânără, de vreo 20 de ani,
foarte, foarte deșteaptă,
care îl motivează, deci și eu o apreciez.
Dar el era nedumerit.
„De ce mi-ar spune asta?”, m-a întrebat.
„Tată, spune-mi mai mult.
Spune-mi mai multe despre Rosa Parks.”
I-am spus: „Fiule, voi face ceva mai bun.”
M-a întrebat: „Ce?”
I-am spus:
„Îți voi cumpăra autobiografia ei,
și te voi lăsa să o citești singur”.
(Râsete)
Vă puteți imagina
că Elijah nu a fost prea încântat
de această nouă și lungă temă
pe care i-o dăduse tatăl său,
dar a acceptat-o ușor.
S-a întors după ce a citit-o,
încântat de ceea ce învățase.
A spus: „Tată, nu doar Rosa Parks
lupta pentru toleranță,
ci și bunicul ei, care practic o crescuse
și avea un ten deschis
de ai fi crezut că e alb,
obișnuia să se plimbe prin oraș
cu pistolul în buzunar,
iar oamenii știau
că dacă te luai de copiii sau nepoții lui
ți-ar fi tras un șut în fund”.
(Râsete)
Nu-i așa?
Nu era un om cu care să te pui.
Apoi spune: „Am mai învățat că Rosa Parks
s-a căsătorit cu un bărbat din Raymond
care semăna mult cu bunicul ei.”
Se ocupa cu organizări.
Era activist pentru drepturile civile.
Organiza evenimente,
iar uneori acestea
aveau loc acasă la Rosa Parks.
Rosa Parks remarca odată
că erau foarte multe arme pe masă,
deoarece ei se așteptau
să le spargă cineva ușa:
erau pregătiți
pentru orice eventualitate.
Rosa Parks spunea:
„Erau atât de multe arme pe masă,
încât uitam să îi servesc cu cafea
sau mâncare”.
Aceasta era Rosa Parks.
Și de fapt, Rosa Parks,
când stătea în autobuz în acea zi
așteptând polițiștii să vină,
și neștiind ce i se va întâmpla,
nu se gândea la Martin Luther King,
pe care abia dacă îl cunoștea.
Ea nu se gândea
la non-violență sau la Gandhi.
Se gândea la bunicul ei,
înarmat, cu care nu se punea nimeni.
La asta se gândea Rosa Parks de fapt.
Fiul meu era fascinat de Rosa Parks,
și am fost mândru de el
văzându-i încântarea.
Dar mai aveam o problemă.
Pentru că trebuia să merg la școală
și să abordez problema cu profesoara lui,
pentru că nu voiam
ca ea să continue să ii învețe pe copii
o istorie falsă.
M-am chinuit din această cauză,
în primul rând pentru că înțelegeam,
ca bărbat afro-american,
că de câte ori le vorbești albilor
despre rasism
sau despre orice aspect sensibil
legat de rasă,
de obicei apare o schimbare.
Este ceea ce sociologul alb Robin
DiAngelo numește „fragilitatea albă”.
Ea susține că, de fapt,
deoarece albii au trecut prea puțin
prin situații în care au fost provocați
în privința privilegiului de a fi alb,
ori de cîte ori este adusă în fața lor
cea mai mică provocare,
de obicei ei încep să se vaite,
se enervează
sau fug.
(Râsete)
Le-am experimentat pe toate.
Astfel, când mă gândeam
să o confrunt pe profesoara lui,
nu eram mulțumit,
dar acesta era un rău necesar
fiind un părinte negru care încearcă
să crească copii negri educați singuri.
L-am chemat pe Elijah și i-am spus:
„Elijah, voi stabili o întâlnire
cu profesoara ta
și voi încerca să îndrept lucrurile,
poate și cu directorul tău.
Ce părere ai?”
Iar Elijah mi-a spus:
„Tată, am o idee mai bună.”
Iar eu i-am raspuns: „Serios? Ce idee?”
El mi-a spus: „ Ca temă,
trebuie să ținem un discurs public.
De ce să nu folosim acest discurs public
pentru a distruge miturile
despre Rosa Parks?”
Si i-am spus:
„Este o idee bună.”
Elijah merge la școală,
își face prezentarea,
se întoarce acasă,
și îmi dau seama
că s-a întâmplat ceva pozitiv.
Îi spun: „Ce s-a întâmplat, fiule?”
El îmi răspunde: „Ei bine,
mai târziu în acea zi,
profesoara m-a luat deoparte
și mi-a cerut scuze
pentru acea dezinformare.”
În ziua următoare
s-a mai întâmplat ceva minunat.
Ne-a predat o nouă lecție
despre Rosa Parks,
completând golurile pe care le lăsase
și corectând greșelile pe care le făcuse.
Am fost foarte, foarte mândru de fiul meu.
Dar apoi m-am gândit la asta.
Și m-am enervat.
M-am enervat foarte rău.
De ce? De ce m-am enervat?
Pentru că fiul meu de 9 ani
a trebuit să îi predea profesoarei
o lecție de istorie,
a trebuit să-și educe profesoara
despre propria sa istorie
El are 9 ani.
Ar trebui să se gândească
la baschet sau fotbal
sau la cel mai recent film.
El nu ar trebui să se gândească
la asumarea responsabilității
de a-și educa profesoara,
elevii săi,
despre sine, despre istoria sa.
Asta a fost o povară
pe care eu am purtat-o.
A fost o povară
pe care părinții mei au purtat-o
și generațiile dinaintea lor au purtat-o.
Și acum îmi văd fiul
purtând aceeași povară.
Vedeți, de asta Rosa Parks
și-a scris autobiografia.
Pentru că de-a lungul vieții,
dacă vă puteți imagina,
faceți acest lucru uimitor,
trăiți și vorbiți despre activismul
vostru pentru drepturile civile,
și apare o poveste
în care cineva spune lumii
că sunteți bătrâni
și că aveți picioarele obosite
și că din întâmplare sunteți activiști,
că nu sunteți activiști de 20 de ani,
că boicotul nu fusese plănuit luni întregi
că nu ați fi fost nici măcar prima
sau a doua sau chiar a treia femeie
arestată pentru acest lucru.
Ea a devenit un activist din întâmplare,
chiar în propria ei viață.
Așa că a scris acea autobiografie
pentru a corecta eroarea,
pentru că ceea ce voia
să le reamintească oamenilor
era
că așa era
în anii '50
să fii negru în America
și să lupți pentru drepturile tale.
Pe parcursul anului, puțin peste un an,
cât a durat boicotul,
au fost peste patru atacuri
asupra bisericii.
Casa lui Martin Luther King
a fost atacată de două ori.
Casele altor lideri pentru drepturi
civile au fost atacate în Birmingham.
Soțul Rosei Parks
dormea noaptea cu o armă,
pentru că primeau mereu
amenințări cu moartea.
De fapt, mama Rosei Parks locuia cu ei
și uneori vorbea la telefon ore întregi,
în felul acesta nimeni nu-i suna
să îi amenințe cu moartea,
pentru că asta era ceva
constant și persistent.
De fapt, era multă tensiune,
era multă presiune, mult terorism,
iar Rosa Parks și soțul ei
și-au pierdut slujbele,
au devenit șomeri
și în cele din urmă au trebuit să plece
și să se mute din sud.
Aceasta este realitatea drepturilor civile
pe care Rosa Parks și-a dorit
ca oamenii să o înțeleagă.
Tu spui: „Deci, David,
ce legătură are asta cu mine?”
Sunt un om de bună-credință.
Nu am avut sclavi.
Nu încerc să schimb istoria.
Sunt un tip bun. Sunt o persoană bună.”
Îți voi arăta ce legătură are cu tine
și îți voi spune asta printr-o poveste
despre un profesor de-al meu,
un profesor alb,
pe care l-am avut la facultate,
și care era un om de-a dreptul genial.
Îl voi numi „Fred”.
Fred scria această istorie
a mișcării pentru drepturile civile,
dar scria în special despre o întâmplare
pe care el o trăise în Carolina de Nord
când un om alb l-a împușcat pe unul negru
cu sânge rece într-un spațiu deschis
și nu a fost niciodată condamnat.
Despre asta era această carte grozavă,
iar el a adunat câțiva prieteni profesori
și m-a chemat să citesc schița,
înainte de prezentarea finală.
Eram flatat că mă chemase pe mine,
atunci eram doar student.
Mă simțeam bine.
A fost ceva de genul: „Oh, da.”
Stăteam lângă acești intelectuali
și citeam o schiță a cărții.
Era un fragment din carte
care m-a șocat
pentru că era foarte îndoielnic
așa că am spus:
„Fred”, în timp ce discutam
despre această schiță,
am spus: „Fred, am o problemă
cu fragmentul în care vorbești
despre servitoarea ta în carte”.
Am văzut că Fred devine puțin încordat,
cum se spune.
A zis: „Ce vrei să spui?
Este o poveste grozavă.
S-a petrecut exact cum am povestit.”
Îi spun: „Mmm.... Pot să îți ofer
un alt scenariu?”
Acum, care este povestea?
Era în 1968.
Martin Luther King fusese asasinat.
Servitoarea lui - o vom numi „Mabel”,
era în bucătărie.
Micul Fred are 8 ani.
Micul Fred intră în bucătărie
și Mabel, care era mereu zâmbitoare,
gata să ajute și fericită,
stă aplecată peste chiuvetă,
plângând
și suspinând
nemângâiată.
Micul Fred vine la ea și o întreabă:
„Mabel, ce s-a întâmplat?”
Mabel se întoarce și spune:
„L-au omorât! L-au omorât pe liderul nostru.
L-au omorât pe Martin Luther King.
Este mort! Sunt niște monștri.”
Iar micul Fred spune:
„Va fi bine, Mabel. Va fi bine.
Va fi bine”.
Ea îl privește și spune:
„Nu, nu va fi bine.
Nu ai auzit ce am spus?
L-au omorât pe Martin Luther King.”
Iar Fred,
fiu de preot,
s-a uitat la Mabel și a spus:
„Dar Mabel, Iisus nu a murit pe cruce
pentru păcatele noastre?
Nu a dus asta la un lucru bun?
Mabel, și asta va avea un rezultat bun.
Poate că moartea lui Martin Luther King
va conduce către un rezultat bun.”
Și pe măsură ce Fred povestea,
a spus că Mabel și-a pus mâna la gură,
s-a aplecat, l-a îmbrățișat pe micul Fred,
apoi s-a întins spre congelator
și a scos niște sticle de Pepsi,
i-a dat lui câteva
și l-a trimis să se joace cu frații lui.
Iar el a spus:
„Aceasta e dovada că și în cele mai grele
momente de luptă rasială,
doi oameni se pot reuni
în ciuda diferențelor rasiale
și pot găsi o umanitate comună
pe fondul iubirii și afecțiunii”.
Eu am spus: „Fred, asta e o tâmpenie."
(Râsete)
(Aplauze)
Fred era uimit,
„Dar nu înțeleg, David.
Aceasta este povestea.”
Ii spun: „Fred, îți pun o întrebare.”
„Erai în Carolina de Nord în 1968.
Dacă Mabel s-ar fi dus în comunitatea ei,
- tu aveai 8 ani -
cum crezi că niște copii afro-americani
de 8 ani
ar striga-o?
Crezi că ar striga-o pe nume?
Nu, ei i-ar spune „Domnișoara Mabel”
sau i-ar spune „Domnișoara Johnson”
sau i-ar spune „Mătușica Johnson”.
Ei nu ar fi îndrăznit niciodată
să o strige pe nume,
pentru că asta
ar fi fost o lipsă de respect.
Și totuși, tu îi spuneai pe nume
în fiecare zi în care ea muncea,
dar nu te-ai gândit niciodată la asta.”
I-am spus: „Să te mai întreb ceva.
Mabel era căsătorită?
Avea copii?
La ce biserică mergea?
Care era desertul ei preferat?”
Fred nu a știut să răspundă
la nicio întrebare.
I-am spus:„Fred, această poveste
nu este despre Mabel.
Această poveste este despre tine.”
I-am spus: „Această poveste
te-a făcut să te simți bine,
dar nu e vorba despre Mabel.
Realitatea este
că probabil s-a întâmplat astfel:
Mabel plângea,
ceea ce ea nu făcea în mod obișnuit,
așa că era vulnerabilă.
Iar tu ai intrat în bucătărie
și ai găsit-o într-un moment de slăbiciune
în care ea ceda.
Vezi, pentru că tu te-ai gândit la tine
ca la unul dintre copiii ei,
nu ți-ai dat seama că de fapt
tu ești copilul patronului ei.
Și ea s-a trezit că țipa la tine.
Apoi și-a dat seama:
„Dacă țip la el,
iar el le spune părinților,
mi-aș putea pierde slujba.”
S-a liniștit,
și chiar dacă ea avea nevoie de consolare,
te-a consolat pe tine
trimițându-te de acolo,
poate pentru a plânge liniștită.”
Fred era uluit.
Și-a dat seama că a interpretat greșit
acel moment.
Vezi tu, asta au făcut ei cu Rosa Parks.
Pentru că e mai ușor de acceptat
o bunică bătrână cu picioarele obosite
care nu se ridică nu pentru că vrea
să lupte pentru inegalitate,
ci pentru că are picioarele
și spatele obosite
după ce a muncit toată ziua.
Bunicile bătrâne nu sunt înspăimântătoare.
Dar tinerele negrese radicale
care nu iau nimic de la nimeni
sunt foarte înspăimântătoare,
cele care se ridică pentru putere
și sunt dispuse să moară pentru asta,
nu sunt genul de oameni
cu care să ne simțim confortabil.
Deci tu ai spus:
„Ce vrei să fac, David?
Nu știu ce să fac.”
Ei bine, ți-aș spune
că a fost o vreme
când dacă erai evreu, nu erai alb,
dacă erai italian, nu erai alb,
dacă erai irlandez, nu erai alb
în această țară.
A durat ceva până când irlandezii,
evreii și italienii să devină albi.
Nu-i așa?
A fost o vreme în care tu erai „alții”,
erai un intrus.
Toni Morrison spune:
„Dacă, pentru ca tu să fii înalt,
trebuie ca eu să stau în genunchi
ai o problemă serioasă.”
Ea spune: „Americanii albi
au o problemă foarte, foarte serioasă”.
Să fiu sincer, nu știu dacă relațiile
rasiale se vor îmbunătăți în America.
Dar știu că dacă se vor îmbunătăți,
trebuie să rezolvăm aceste provocări.
Viitorul copiilor mei depinde de asta.
Viitorul copiilor copiilor mei
depinde de asta.
Și chiar dacă știți sau nu,
viitorul copiilor voștri
și al copiilor copiilor voștri
depinde de asemenea de asta.
Vă mulțumesc!
(Aplauze)