Pe la mijlocul doctoratului m-am împotmolit groaznic. Nici o direcție pe care o încercam nu ducea nicăieri. Presupunerile pe care mă bazam păreau să nu mai meargă. Mă simțeam ca un pilot care zboară prin ceață și am rămas fără simțul orientării. Nu mă mai bărbieream. Nu mă puteam scula din pat dimineața. Simțeam că nu sînt vrednic să intru pe poarta facultății, pentru că nu eram ca Einstein sau Newton sau alt om de știință ale cărui rezultate le știam. În știință învățăm numai despre rezultate, nu și despre proces. Și atunci desigur eu nu puteam fi om de știință. Dar am avut destul sprijin și am depășit momentul și am descoperit ceva nou despre natură. Ai un nemaipomenit sentiment de liniște cînd ești singurul om din lume care cunoaște o nouă lege a naturii. Și am început al doilea proiect din doctoratul meu. Și s-a întîmplat din nou. M-am împotmolit și am ieșit la mal. Și am început să mă gîndesc că poate e ceva comun. Am întrebat și alți studenți și mi-au spus: „Da, exact asta ni s-a întîmplat și nouă, și nu ne-a avertizat nimeni.” Cu toții am studiat știința ca și cum ar fi o secvență de pași logici de la întrebare la răspuns. Dar procesul cercetării nu e nici pe departe așa. În aceeași perioadă luam lecții de teatru de improvizație. Deci ziua făceam fizică, iar noaptea rîdeam, săream, cîntam din gură și la chitară. Teatrul de improvizație, la fel ca știința, merge spre necunoscut, pentru că trebuie să joci pe scenă fără regizor, fără scenariu, fără să ai idee ce vei zugrăvi sau ce vor face personajele celelalte. Dar, spre deosebire de știință, în teatrul de improvizație ți se spune din prima zi ce se va întîmpla cînd vei urca pe scenă. Vei eșua lamentabil. Vei rămîne blocat. Așa că ne antrenam să rămînem creativi în acea stare blocată. De exemplu, aveam un exercițiu în care stăteam în cerc și fiecare trebuia să dansăm step în stilul cel mai groaznic, iar ceilalți aplaudau și te încurajau și te susțineau pe scenă. Cînd am devenit profesor și a trebuit să-mi îndrum studenții în proiectele lor de cercetare, mi-am dat din nou seama că nu știu ce să fac. Studiasem mii de ore de fizică, biologie, chimie, dar nici o oră, nici un o noțiune despre cum să conduci, cum să îndrumi pe cineva, împreună spre necunoscut, despre motivație. Așa că m-am inspirat din teatrul de improvizație și le-am spus studenților din prima zi ce urmează să se întîmple cînd începi cercetarea. E vorba de modelul nostru mintal despre cum va fi în cercetare. Pentru că de cîte ori facem ceva, de exemplu dacă vreau să ating tabla aceasta, creierul creează întîi un model, o predicție a ce anume vor face mușchii mei încă înainte să mișc mîna. Și dacă mă blochez, dacă modelul diferă de realitate, asta produce un stres, numit „disonanță cognitivă”. De aceea e bine ca modelul să corespundă realității. Dar dacă crezi știința așa cum se predă ea, dacă crezi manualele, ești susceptibil să ai următorul model pentru cercetare. Dacă A este întrebarea și B este răspunsul, atunci cercetarea e un drum drept. Problema e că dacă un experiment nu merge sau dacă un student e deprimat, percepția este de greșeală categorică și asta produce un stres extraordinar. De aceea pe studenții mei îi învăț un model mai realist. Poftim, un exemplu de situație care nu se potrivește cu modelul. (Rîsete) (Aplauze) Deci pe studenții mei îi învăț un alt model. Dacă A e întrebarea, B e răspunsul... Rămîi creativ în nor! ...și pornești la drum, dar experimentele nu merg, și nu merg, și nu merg, și nu merg, pînă ajungi într-un loc asociat cu emoții negative, unde pare că presupunerile pe care te bazezi nu mai au sens, de parcă ți-a tras cineva covorul de sub picioare. Iar eu acest loc îl numesc „nor”. NOR Te poți rătăci în nor o zi, o săptămînă, o lună, un an, o carieră întreagă. Dar uneori, dacă ai destul noroc și destul sprijin, vei vedea, în materialele tale sau gîndindu-te la forma norului, un răspuns nou. C. Și îți propui să încerci. Iar experimentele nu merg, și nu merg, dar ajungi acolo. Atunci le spui tuturor despre asta, publicînd un articol pe tema „A săgeată C”, ceea ce este o cale bună de comunicare, dar numai dacă nu uiți calea care te-a adus acolo. Norul acesta e o parte inerentă a cercetării, o parte inerentă a meșteșugului nostru, pentru că norul stă de pază la graniță. Stă de pază la granița dintre cunoscut și necunoscut. Ca să descoperi ceva cu adevărat nou cel puțin una din presupunerile fundamentale trebuie schimbată. Ceea ce înseamnă că în știință facem ceva destul de eroic. În fiecare zi încercăm să ne plasăm la granița dintre cunoscut și necunoscut și să înfruntăm norul. Observați că pe B l-am pus în zona cunoscutelor, pentru că știam de el de la bun început. Dar C este întotdeauna mai interesant și mai important decît B. Deci B este esențial pentru a porni, dar C este mult mai profund, iar asta e partea uimitoare a cercetării. Simplul fapt de a ști cuvîntul acesta, „nor”, a avut efecte majore în grupul meu de cercetare. Studenții vin acum și-mi spun: „Uri, sînt în nor!” Iar eu le spun: „Minunat, înseamnă că suferi cumplit!” (Rîsete) Dar într-un fel mă bucur, pentru că poate sîntem aproape de granița dintre cunoscut și necunoscut, și avem șansa de a descoperi ceva cu adevărat nou. Așa funcționează mintea noastră. Știind că norul este normal, este esențial și de fapt e frumos ― ne putem înscrie în Asociația de Apreciere a Norului ― și ne detoxifică de sentimentul că e ceva în neregulă cu noi. Ca îndrumător, știu ce să fac, și anume să sprijin și mai mult studentul. Psihologia ne învață că frica și deznădejdea îți limitează mintea la o gîndire prudentă și conservatoare. Dacă vrei să explorezi căile nesigure necesare pentru a ieși din nor, ai nevoie de alte emoții ― solidaritate, sprijin, speranță ― venite din legătura cu altcineva. Ca în teatrul de improvizație, și în știință e bine să pășești în necunoscut împreună. Știind despre nor, mai învățăm de la teatrul de imporvizație și un mod foarte eficient de a purta conversații în interiorul norului. Se bazează pe principiul central al teatrului de improvizație, care astfel îmi vine din nou în ajutor. Constă în a spune „Da, și” cînd ceilalți actori oferă ceva. Asta înseamnă să accepți ofertele și să le continui, spunînd „Da, și”. De exemplu, dacă un actor spune „Uite o băltoacă!”, iar celălalt actor spune „Nu, e doar o scenă”, improvizația s-a terminat. A murit. Și toată lumea e frustrată. Se numește „blocare”. Dacă nu dai atenție comunicării, conversațiile științifice pot fi pline de blocări. Dacă spui „Da, și” se întîmplă așa: „Uite o băltoacă!” „Da, hai să sărim în ea!” „Uite o balenă! Hai s-o apucăm de coadă! Ne trage pînă-n lună!” Deci cînd spunem „Da, și” ocolim criticul interior. Cu toții avem un critic interior care veghează ce spunem, ca lumea să nu ne creadă vulgari sau nebuni sau neoriginali, iar știința e plină de frica de a părea neoriginal. Spunînd „Da, și” excludem criticul și eliberăm vocile ascunse ale creativității pe care nici nu știam că le avem. Ele aduc adesea răspunsul despre nor. După cum vedeți, faptul de a ști despre nor și despre „da, și” a făcut ca grupul meu să fie foarte creativ. Studenții au început să se joace cu ideile și am făcut descoperiri surprinzătoare la interfața dintre fizică și biologie. De exemplu, timp de un an am rămas împotmoliți încercînd să înțelegem complexele rețele biochimice din celule și ne spuneam „sîntem afundați în nor”. Și cînd vorbeam în joacă studentul meu Shal Shen Orr a spus: „Hai, măi, să desenăm rețeaua asta pe hîrtie.” În loc să spun „Dar am tot desenat-o de atîtea ori, și nu merge”, am spus: „Da, și... ...hai să luăm o foaie mare”. La care Ron Milo a spus: „Hai să luăm o foaie uriașă, pentru arhitecți, că știu eu unde s-o tipărim.” Și am tipărit rețeaua și ne-am uitat la ea. Atunci am făcut cea mai mare descoperire a noastră, că rețeaua asta complicată se compune din numai cîteva structuri simple și repetitive, ca motivele unui vitraliu. Le numim „motive de rețea” și sînt circuitele elementare care ne ajută să înțelegem logica după care se iau decizii în celule în toate organismele, inclusiv corpul nostru. La scurt timp după asta am început să fiu invitat să fac prezentări pentru mii de oameni de știință din lume, dar informația despre nor și despre „Da, și” a rămas doar în grupul meu. Vedeți, în știință nu vorbim despre proces, despre ceva subiectiv sau emoții. Vorbim despre rezultate. Nu aveam cum să vorbesc despre asta la conferințe. Era de neconceput. Am văzut alți cercetători cum se blochează fără a avea un cuvînt pentru ce vedeau. Modul lor de gîndire se limita la căi prudente, știința lor nu-ți atingea potențialul, iar ei sufereau. Mă gîndeam că asta e, eu să fac grupul meu cît mai creativ și dacă toată lumea face la fel știința pînă la urmă va crește și se va îmbunătăți. Modul acesta de gîndire s-a schimbat radical cînd s-a întîmplat s-o aud pe Evelyn Fox Keller vorbind despre experiența ei ca femeie în cercetare. Punea întrebarea: „Cum se face că nu vorbim despre aspectele subiective și emoționale ale cercetării? Nu e o întîmplare. Astea sînt valorile noastre.” Vedeți, știința urmărește cunoaștere, obiectivă și rațională. Asta e partea frumoasă a științei. Dar avem și o preconcepție culturală că a face știință, ce facem noi pentru a obține cunoașterea, trebuie să fie tot obiectiv și rațional. Ca Spock. Și cînd pui pe ceva eticheta de obiectiv și rațional, automat partea opusă, subiectivul și emoționalul, primește eticheta de non-știință sau anti-știință sau amenințător pentru știință, și nu vorbim despre asta. Cînd am auzit asta, că știința are o cultură, s-a făcut lumină în mintea mea. Pentru că dacă știința are o cultură, cultura se poate schimba, iar eu pot contribui cu puterile mele la schimbarea științei. Atunci la următoarea conferință am vorbit despre cercetarea mea, și apoi despre importanța subiectivului și emoționalului în știință și că trebuie să vorbim despre asta. M-am uitat la public și erau... reci. Nu auzeau ce spun, în contextul unei conferințe cu 10 prezentări PowerPoint înlănțuite. Am încercat iar și iar, conferință după conferință, dar nu mă puteam face auzit. Eram în nor. Pînă la urmă am reușit să ies din nor prin improvizație și muzică. De atunci, la toate conferințele unde mă duc fac o prezentare științifică și o a doua prezentare, specială, numită „Iubire și teamă în laborator”, și o încep printr-un cîntec despre teama cea mai mare a oamenilor de știință, și anume că muncim din greu, descoperim ceva nou, și apoi publică altcineva același rezultat. Zicem că „ne-a măturat”. E groaznic să fii măturat. Ne face să nu mai vorbim unul de altul și e neplăcut, pentru că în știință vrem să facem schimb de idei și să învățăm unul de la altul. Și atunci le cînt un blues... (Aplauze) ...intitulat „Măturat din nou”. Și rog publicul să mă acompanieze. Le spun: „Dv. cîntați «Măturat, măturat»”. Sună așa: „Măturat, măturat!” Sună așa: ♪ Iar am fost măturat ♪ ♪ Măturat! Măturat! ♪ Și tot așa. ♪ Iar am fost măturat ♪ ♪ Măturat! Măturat! ♪ ♪ Iar am fost măturat ♪ ♪ Măturat! Măturat! ♪ ♪ Iar am fost măturat ♪ ♪ Măturat! Măturat! ♪ ♪ Iar am fost măturat ♪ ♪ Măturat! Măturat! ♪ ♪ Mamă, sînt îndurerat ♪ ♪ Doamne ajută, iar am fost măturat ♪ (Aplauze) Mulțumesc. Vă mulțumesc pentru acompaniament. Atunci toți încep să rîdă, să respire, observă că mai sînt și alți cercetători cu aceleași probleme și începem să vorbim despre aspectele emotive și subiective ale cercetării. Ai sentimentul eliberării de un imens tabu. Putem vorbi în sfîrșit de asta într-o conferință. Cercetătorii au înființat acum grupuri unde se întîlnesc regulat și discută despre aspectele emoționale și subiective din activitatea lor de îndrumare și de sondare a necunoscutului. Au început chiar să țină cursuri despre procesul științific, despre sondarea necunoscutului, împreună, și multe altele. Visul meu este acesta: așa cum orice om de știință știe cuvîntul „atom”, știe că materia se compune din atomi, orice om de știință va ști cuvinte ca „nor” sau „da, și”, iar știința va deveni mult mai creativă, va face multe mai multe descoperiri neașteptate pentru folosul nostru al tuturor și va fi și mult mai distractivă. Ceea ce v-aș ruga să țineți minte de aici este că data viitoare cînd veți avea o problemă pe care n-o puteți rezolva, la lucru sau în viață, există un nume pentru ceea ce veți vedea: norul. Puteți merge prin nor nu singur, ci împreună cu cineva care vă e sursă de sprijin, care spune „Da, și” la ideile dv., care vă ajută să vă spuneți „Da, și” la propriile idei, pentru a vă crește șansele ca, printre firele de nor, să găsiți acel moment de liniște unde veți vedea prima licărire a unei descoperiri neașteptate: C-ul căutat. Mulțumesc. (Aplauze)