Bună ziua! Aș vrea să vă prezint pe cineva. El e Jomny. „Jonny” scris din greșeală cu „m”, dacă vă întrebați de ce. Nimeni nu e perfect. Jomny este extraterestru și a fost trimis pe Pământ ca să studieze oamenii. Jomny se simte pierdut și singur și departe de casă. Cred că toți ne-am simțit așa la un moment dat. Eu, cel puțin, da. Am scris această poveste într-un moment din viață când mă simțeam ca un extraterestru. Mă mutasem în Cambridge și începusem programul doctoral la MIT. Mă simțeam intimidat și izolat, ca și cum nu îmi găseam locul. Am avut totuși un colac de salvare. De mulți ani cream glume și le împărtășeam pe rețelele sociale. Treptat, mi-am dat seama că acest lucru devenea un refugiu. Pentru mulți oameni, internetul poate părea un loc singuratic. Poate părea un vid nesfârșit și mereu în creștere unde poți să strigi încontinuu, fără ca cineva să te asculte. Totuși, am găsit consolare vorbind în gol. Am descoperit că, spunându-mi gândurile vidului, acesta a început până la urmă să îmi răspundă. S-a dovedit că vidul nu este o imensitate singuratică. E de fapt un loc unde poți găsi diverși alți oameni care se uită și ei în gol și așteaptă să fie auziți. E adevărat, rețelele sociale au și aspecte negative. Nu încerc să contest acest lucru. Să fii conectat în orice moment aduce atât de multă tristețe, furie și violență. Poate părea că este sfârșitul lumii. Nu sunt întru totul de această părere, pentru că nu pot nega că pe mulți dintre cei mai apropiați prieteni i-am cunoscut prima dată online. Cred că acest lucru a fost posibil pentru că rețelele sociale au o latură confesivă. E ca și cum ai scrie într-un jurnal intim, în întregime personal, dar în același timp vrei ca toată lumea să îl citească. Ne bucurăm când se întâmplă acest lucru, pentru că putem să vedem lucrurile din perspectiva unor oameni foarte diferiți de noi. Uneori acesta e un lucru pozitiv. Când m-am înscris prima dată pe Twitter, am descoperit că mulți dintre cei pe care îi urmăream vorbeau despre sănătatea mintală și despre terapie, fără ca aceste subiecte să fie supuse stigmatizării, așa cum se întâmplă adesea când se vorbește față în față. Discursul despre sănătatea mintală a fost astfel adus la normalitate și mi-am dat seama că terapia m-ar putea ajuta și pe mine. Pentru mulți oameni să vorbești despre aceste subiecte pe internet, public și sincer, este o idee înfricoșătoare. Cred că mulți consideră că este înspăimântător și dificil să fii online dacă nu ești deja complet dezvoltat. Totuși, pe internet poate fi un lucru pozitiv să nu știi. Ar trebui să fim entuziasmați din această cauză. Pentru mine împărtășirea defectelor, a nesiguranței și a vulnerabilității sunt foarte importante. (Râsete) Faptul că cineva mărturisește că se simte trist, că îi e frică sau că se simte singur, de exemplu, mă face să mă simt mai puțin singur. Nu scap de propria mea singurătate, dar realizez că nu sunt singurul care se simte singur. Ca scriitor și artist, pun mult preț pe transformarea alinării de a fi vulnerabil într-un lucru comun, pe care îl putem împărtăși unii cu alții. Mă încântă ideea de a exterioriza ceea ce e interior, de a lua acele sentimente invizibile pentru care nu găsesc cuvinte, de a le scoate la lumină, de a le asocia unor cuvinte, ca mai apoi să le spun altor oameni, cu speranța că îi va ajuta să găsească cuvinte pentru propriile sentimente. Știu că pare un plan prea mare, dar vreau să pun toate aceste lucruri în pachete mici și accesibile. Atunci când sunt ascunse în aceste bucăți mai mici, sunt mai ușor de abordat și e mult mai distractiv. Astfel am putea vedea mai ușor umanitatea noastră comună. Uneori ia forma unei povestiri, alteori ia forma unei cărți cu ilustrații, de exemplu. Uneori ia forma unei glume prostești pe care o arunc pe internet. Acum câteva luni am postat o idee de aplicație pentru un serviciu care se ocupă cu plimbarea câinilor. Adică un câine apare la ușa ta și tu trebuie să ieși din casă și să mergi la plimbare. (Râsete) Dacă sunt dezvoltatori de aplicații mobile în public, vă rog căutați-mă. Mărturisesc că mă simt neliniștit mereu când trebuie să trimit un e-mail. Când închei prin „Cu bine”, vreau să zic: „Încerc să termin cu bine”, ceea ce înseamnă „Vă rog nu mă disprețuiți, promit că fac tot ce pot!”. Mai e răspunsul meu la clasicul pretext de discuție: dacă aș putea să iau cina cu oricine, mort sau în viață, aș face-o, mă simt singur. (Râsete) Am observat că atunci când postez astfel de lucruri online, reacția e similară. Oamenii se reunesc ca să glumească, ca să împartă acel sentiment, pentru ca apoi să se împrăștie repede. (Râsete) Lăsându-mă din nou singur. Uneori aceste mici întruniri pot fi semnificative. De exemplu, când am absolvit facultatea de arhitectură și m-am mutat în Cambridge, am postat această întrebare: „Cu câți oameni din viața voastră ați purtat deja ultima discuție?” Mă gândeam la prietenii mei care s-au mutat în alte orașe și chiar în alte țări și la cât de greu o să îmi fie să păstrez legătura cu ei. Alți oameni au început să răspundă și să spună propriile povești. Cineva vorbea despre o rudă cu care s-a certat foarte rău. Cineva vorbea despre o persoană iubită care a murit repede și pe neașteptate. Altcineva vorbea despre prietenii de la școală care s-au mutat și ei. Atunci s-a întâmplat ceva impresionant. În loc să îmi răspundă mie, oamenii au început să își răspundă unii altora. Au început să vorbească unii cu alții, să împărtășească experiențe, să se consoleze reciproc și să se încurajeze să ia legătura cu prietenul cu care nu au vorbit de ceva vreme sau cu ruda cu care s-au certat. La un moment dat, s-a creat o comunitate minusculă. S-a format un grup de sprijin din oameni de toate tipurile care s-au reunit. Cred că de fiecare dată când postăm pe internet există o șansă ca o astfel de comunitate să se formeze. E posibil ca o mulțime de ființe diferite să se unească și să se atragă reciproc. Câteodată, în noroiul internetului poți găsi pe cineva cu care să rezonezi. Câteodată se poate întâmpla prin citirea răspunsurilor și a comentariilor și prin găsirea unui răspuns deosebit de amabil, pătrunzător sau amuzant. Uneori se întâmplă când începem să urmărim contul cuiva și observăm că deja ne urmărește contul. Câteodată se întâmplă când ne uităm pe contul cuiva pe care îl știm și, văzând ceea ce scriem noi și acea persoană, ne dăm seama că avem în comun multe preocupări, iar acest lucru ne apropie mai mult. Uneori, dacă suntem norocoși, întâlnim un alt extraterestru. [când doi extratereștri se întâlnesc într-un loc straniu, acel loc pare mai familiar] Sunt totuși îngrijorat, pentru că toți știm că de cele mai multe ori internetul nu pare să fie astfel. Cu toții știm că de multe ori internetul este un loc în care nu ne înțelegem unii pe alții, unde ajungem în conflict, unde se amestecă confuzii cu strigăte, țipete și urlete și pare că există prea mult din orice. Pare că e un haos. Nu știu cum să echilibrez părțile bune și părțile rele, pentru că, după cum știm cu toții, părțile rele chiar ne pot răni. Consider că platformele pe care le folosim ca să intrăm în spațiile virtuale au fost create, fie din ignoranță, fie cu intenție, astfel încât să permită hărțuiala și abuzul, propagarea dezinformării, facilitarea urii, discursului instigator la ură și violenței aferente. Pare că niciuna dintre platformele din prezent nu face suficient pentru a îndrepta asta. Totuși, poate din nefericire, încă sunt atras de aceste spații online, ca mulți alții de altfel, pentru că uneori am impresia că toți oamenii sunt acolo. Simt că e prostesc și uneori de-a dreptul stupid să prețuiesc, în astfel de vremuri, aceste momente mici de conexiune umană. Am crezut, însă, tot timpul în ideea că aceste mici momente de omenie nu sunt zadarnice. Nu reprezintă refugii din fața lumii, ci sunt chiar motivul pentru care mergem în spațiul online. Sunt momente vitale care ne dau viață. Sunt ca niște minuscule sanctuare temporare care ne arată că nu suntem atât de singuri pe cât credem. Așadar, deși viața e grea și cu toții suntem triști, iar într-o zi vom muri... [Viața e grea, toți suntem triști. O să murim cu toții, dar am cumpărat un castel gonflabil, așa că te descalți, sau nu?] Castelul gonflabil reprezintă în sens metaforic relațiile și legăturile noastre cu alți oameni. Într-o noapte, când mă simțeam trist și fără speranță în ceea ce privește lumea, am strigat către vid, către întunericul singuratic. I-am zis: „Acum, să intru pe rețelele sociale e ca și cum m-ar ține cineva de mână la sfârșitul lumii”. Atunci, în loc să răspundă vidul, au făcut-o oamenii care mi-au răspuns și care apoi au început să vorbească unii cu alții, astfel că s-a format o mică comunitate. Toți s-au reunit pentru a se ține de mâini. În aceste vremuri periculoase și nesigure, în toată această situație, cred că trebuie să punem preț pe oameni. Chiar dacă sunt doar momente mici, așa apare o rază minusculă de lumină în întuneric. Vă mulțumesc! (Aplauze) Vă mulțumesc! (Aplauze)