Pe 12 august 2020,

două grupuri de fete au mers 
să protesteze în Minsk,

capitala Belarusului.

Și-au pus haine albe

și au ieșit desculțe în stradă.

Dimineața,

unele au mers în Piața Komarovskiy 
din centrul orașului.

Mai târziu în acea zi,

celălalt grup s-a adunat cu flori

la flacăra eternă 
sub monumentul victoriei.

Au stat împreună ținându-se de mână,

și au început să cânte
cântecul de leagăn al Belarusului,

așteptând sosirea mașinilor de poliție.

Știau că poliția le va aresta
așa cum se găseau:

desculțe cu flori în mână,

că le vor lua la secția de poliție,

le vor bate și vor încerca 
să le umilească.

Și totuși au făcut-o oricum.

Anul acesta, ceva s-a schimbat în Belarus,

o țară de peste nouă milioane de oameni

care a fost condusă
de un lider autoritar din 1994.

Aceste tinere protestau împotriva
ultimului rezultat trucat al alegerilor,

care avuseseră loc
cu doar câteva zile mai devreme.

Micile lor forme de protest 
s-au dezvoltat foarte repede

în demonstrații mari, pașnice,
conduse de femei

în toată țara.

În doar câteva zile,

câteva sute de mii de oameni
au ieșit în stradă

și demonstrațiile au continuat de atunci,

într-un fel în care Belarus
nu a mai văzut până acum.

Toate acestea, în ciuda faptului

că președintele s-a proclamat reales

și că peste 10.000 de persoane
au fost reținute,

sute torturate

și cel puțin șase ucise.

Mulți oameni se întreabă de ce oamenii 
din Belarus se revoltă tocmai acum.

Ce îi face să continue să iasă în stradă

în ciuda violenței
fără precedent a poliției,

în ciuda nelegiuirii statului?

Răspunsul pe care îl aud cel mai des

este că oamenii au devenit neînfricați,

și este ceva ce am devenit împreună.

Pentru că frica este individuală.

Se hrănește cu izolare.

Nu discriminează:

bărbați, femei, copii, bătrâni...

cu toții putem simți frica,

dar doar când suntem pe cont propriu.

Neînfricarea are nevoie de două persoane.

Funcționează numai dacă și când
ne susținem unul pe altul.

Arată-te pentru ca vecinul tău,

colegul tău, prietenul tău
să prindă curaj.

Și ei vor face la fel pentru tine.

Multe s-au spus despre rolul meu
în alegerile prezidențiale

din august 2020.

Cum am candidat pentru soțul meu,
Serghei, când a fost închis

și a devenit clar că autoritățile
îi vor refuza șansa de a candida;

cum am câștigat pe bună dreptate alegerile

și am devenit liderul ales 
al unui Belarus democratic,

dar rezultatele oficiale
mi-au atribuit doar 10% din voturi

și am fost forțată în exil cu copiii mei;

cum încă lupt pentru cei care m-au votat

și a căror voce regimul vrea să fure;

cât de „neînfricată” sunt.

Dar au fost multe momente
când mi-a fost frică,

și am vrut să renunț.

Am fost amenințată

și forțată să cred că sunt singură
în această luptă.

Și totuși, cu cât am vizitat 
mai multe orașe,

cu atât mai mulți oameni 
s-au prezentat la mitinguri,

cu atât mai puțină frică am avut.

Și apoi în zilele dinaintea alegerilor 
de la Minsk,

60.000 de oameni au venit să mă susțină,

și nu mi-a mai fost frică.

Nu am vrut niciodată să fac nimic
din toate acestea.

Nu am fost niciodată excesiv de politică,

și nu am planificat niciodată să candidez.

Am vrut să fiu o mamă și o soție.

Dar prin soartă și prin voința 
poporului meu,

am fost ridicată la această poziție.

Și o accept cu un sentiment 
de datorie și mândrie.

Nu voi renunța.

Și îmi voi susține poporul,
pentru că ei m-au susținut pe mine.

Curajul nostru este născut din unitate.

Solidaritatea noastră e puterea noastră.

De asemenea, acum înțeleg
că a fi neînfricat e un angajament.

E o decizie pe care o faci în fiecare zi.

Este o responsabilitate pe care o iei,

responsabilitatea unuia față de celălalt.

În această privință, nu sunt diferită 
de oamenii din Belarus.

Sprijinul lor este tangibil.

Solidaritatea lor crește progresiv.

Când sunteți doi,

sunteți îndrăzneți.

Când sunteți 100, sunteți curajoși.

Când sunteți mii,

sunteți neînfricați.

Și odată ce sunteți zeci de mii,

deveniți de neînvins.

Vă mulțumesc!