Când aveam șase ani, am primit cadouri.

Învățătoarea mea din clasa întâi
a avut o idee genială.

A dorit ca noi să trăim
experiența primirii unui cadou

și de asemenea, să învățăm
să ne facem complimente unii altora.

Așa că ne-a adunat pe toți în fața clasei,

ne-a cumpărat tuturor cadouri
și le-a pus pe toate într-un colț.

Și ne-a zis:

„Haideți să ne spunem
lucruri frumoase unii altora!

Dacă vă auziți numele,

mergeți să vă luați cadoul
și apoi stați jos.”

Ce idee grozavă, nu-i așa?

Ce putea să nu meargă bine?

(Râsete)

Ei bine, eram 40 de copii în clasă,

și de fiecare dată
când auzeam numele cuiva,

aclamam din toată inima.

Și apoi am rămas 20,

apoi zece, apoi cinci...

și apoi trei.

Iar eu eram unul dintre ei.

Și complimentele luaseră sfârșit.

În acel moment, plângeam,
iar învățătoarea intrase în panică.

A spus: „Ar putea cineva să spună
ceva frumos despre acești colegi?”

(Râsete)

Nimeni? Bine, atunci luați-vă
cadourile și stați jos.

Anul viitor fiți mai cuminți,

așa s-ar putea să primiți
complimente de la ceilalți.

(Râsete)

Întrucât vă descriu acest episod,

probabil vă dați seama
că mi-l amintesc foarte bine.

(Râsete)

Dar nu știu cine s-a simțit
mai prost în acea zi.

Eu sau învățătoarea?

Trebuie să fi realizat că a transformat
o activitate de colaborare în echipă

într-o umilire publică
pentru trei copii de șase ani.

Și asta fără pic de umor.

Când vedem oameni la TV
de care se face bășcălie,

ne amuzăm.

Nu a fost nimic amuzant în acea zi.

Aceea a fost o versiune a mea

și aș prefer să mor decât să trec
prin aceeași situație din nou,

să fiu iar respins în public.

Asta e o versiune.

Apoi, după opt ani.

Bill Gates a venit în orașul meu
în Beijing, China,

ca să țină un discurs

și i-am auzit mesajul.

M-am îndrăgostit de acel om.

M-am gândit: „Uau, acum știu
ce vreau să fac cu viața mea.”

În acea noapte am scris
o scrisoare familiei mele

spunându-le că înainte
să împlinesc 25 de ani,

voi construi cea mai mare
companie din lume,

iar acea companie va cumpăra Microsoft.

(Râsete)

Am îmbrățișat ideea de a cuceri
lumea... dominație, nu?

Nu am inventat asta,
chiar am scris scrisoarea.

Uitați-o!

(Râsete)

Nu e nevoie s-o citiți în întregime.

(Râsete)

Am un scris groaznic, dar am evidențiat
câteva cuvinte-cheie.

Înțelegeți ideea.

(Râsete)

Așadar...

aceea era o altă versiune a mea,
una care va cuceri lumea.

Ei bine, doi ani mai târziu,
mi s-a oferit șansa de a veni în SUA.

Nu am stat pe gânduri
deoarece acolo locuia Bill Gates, nu?

(Râsete)

Am crezut că acela era începutul
aventurii mele de antreprenor.

Să sărim peste 14 ani.

Aveam 30 de ani.

Nu, nu construisem acea companie.

Nici nu începusem.

Lucram ca manager de marketing
pentru o companie din Fortune 500.

Și mă simțeam blocat.

Stagnam.

De ce oare?

Ce se întâmplase cu băiatul de 14 ani
care redactase scrisoarea?

Nu e din cauză că nu a încercat.

Ci pentru că de fiecare dată
când aveam o idee nouă,

când voiam să încerc ceva nou
chiar și la serviciu,

când voiam să fac o propunere,
să vorbesc în fața unui grup de oameni,

simțeam acea bătălie constantă

dintre copilul care fusesem
la 14 ani și cel la șase ani.

Unul voia să cucerească lumea,

să aibă un impact,

iar celălalt se temea de respingere.

Și de fiecare dată băiețelul
de șase ani ieșea victorios.

Această teamă a persistat chiar
și după ce mi-am fondat propria companie.

Mi-am fondat compania
când aveam 30 de ani:

dacă vrei să fii Bill Gates

trebuie să te urnești la drum
mai devreme sau mai târziu, nu?

Când eram antreprenor,

s-a ivit oportunitatea unei investiții,
iar apoi am fost refuzat.

Iar acel refuz m-a durut.

M-a durut atât de tare încât am vrut
să las totul baltă chiar acolo.

Dar apoi m-am gândit:

„Hei... s-ar lăsa bătut Bill Gates
după un simplu refuz al investitorilor?

Ar renunța în felul ăsta
vreun antreprenor de succes?

Nici gând.”

Și atunci mi s-a aprins beculețul:

„OK, pot să construiesc
o companie mai bună.

Pot să creez o echipă
sau un produs mai bun,

dar un lucru e sigur:

trebuie să fiu un leader mai bun.

Trebuie să fiu o persoană mai bună.

Nu mai pot lăsa copilul
de șase ani să-mi dicteze viața.

Trebuie să-l dobor”.

Așa că am intrat pe net
și am căutat ajutor.

Google a fost prietenul meu.

(Râsete)

Am căutat: „Cum să depășesc
teama de respingere?”

Mi-au apărut o mulțime
de articole de psihologie

despre originea temerilor și a suferinței.

Apoi am dat de o serie de articole
conținând bla-blauri inspiraționale

de tipul: ”Nu o lua personal,
ci depășește-o.”

Cine nu știe asta?

(Râsete)

Dar de ce eram încă atât de speriat?

Apoi am găsit din întâmplare
acest website.

E vorba de rejectiontherapy.com.

(Râsete)

Terapia respingerii era un joc
inventat de antreprenorul canadian

pe nume Jason Comely.

În mare, ideea e că timp de 30 de zile
ieși în lume și cauți să fii respins.

Zi de zi ești respins la ceva,

iar în cele din urmă
te desensibilizezi în fața durerii.

Mi-a plăcut la nebunie ideea.

(Râsete)

Am spus: „Știi ce?
Chiar am de gând s-o fac.”

Și am să simt cum e să fii respins
timp de 100 de zile.

Am venit cu propriile mele
idei de respingere

și am creat un video blog din asta.

Iată ce am făcut: așa arată blogul.

Prima zi...

(Râsete)

Împrumută 100 de dolari
de la un necunoscut.

Aici m-am dus la locul de muncă.

Am coborât

și am văzut acest tip bine clădit
în spatele unui birou.

Părea a fi paznic.

M-am apropiat de el
și mergeam pur și simplu,

iar aceea a fost cea mai lungă
deplasare din viața mea.

Mi se ridicase părul de pe ceafă,
transpiram și îmi bătea inima.

Am ajuns acolo și am spus: „Domnule,
îmi puteți împrumuta 100 de dolari?”

(Râsete)

Și-a ridicat privirea spre mine
și a spus: „Nu.”

„De ce?”

Iar eu am spus doar: „Nu? Îmi cer scuze.”

Apoi m-am întors și am luat-o la fugă.

(Râsete)

Mi-a fost atât de rușine.

Dar deoarece m-am filmat,

în acea noapte, am văzut
episodul în care fusesem respins.

Am văzut cât de speriat eram.

Arătam ca acel băiețel
din filmul „Al șaselea simţ”.

Văzusem morți.

(Râsete)

Dar apoi l-am văzut pe tipul acela.

Nu arăta atât de amenințător.

Era un tip plinuț, simpatic
și chiar m-a întrebat: „De ce?”

De fapt, m-a încurajat
să vin cu explicații.

Și i-aș fi putut spune multe lucruri.

I-aș fi putut explica,
aș fi putut negocia.

Nu am făcut nimic de genul ăsta.

Tot ce am făcut a fost să o iau la fugă.

Mi-am spus: „Uau,
e ca un microcosm al vieții mele.”

De fiecare dată când simțeam
cea mai mică respingere,

o luam la fugă cât puteam de repede.

Dar știi ce?

Mâine, indiferent de ce se va întâmpla,
nu o voi lua la fugă.

Voi rămâne.

Ziua a doua: Cere un burger bonus.

(Râsete)

M-am dus la un fast food,

am luat prânzul și m-am dus
la casier și i-am spus:

„Bună! Pot primi un burger bonus?”

(Râsete)

Era chiar confuz, m-a întrebat:
„Cum adică un burger bonus?”

(Râsete)

Am spus: Așa cum se dă o băutură bonus,
dar de data asta un burger.

Și mi-a răspuns: „Îmi pare rău,
nu oferim burgeri bonus.”

(Râsete)

Astfel m-am confruntat cu respingerea,
aș fi putut să fug, dar am rămas.

Am spus: „Îmi plac la nebunie
burgerii voștri.

Ador localul vostru

și dacă mi-ați oferi un burger bonus,
v-aș iubi și mai mult.”

(Râsete)

Și a spus: „Bine, am să vorbesc
cu managerul meu despre asta

și poate o vom face,
dar din păcate, astăzi nu se poate.”

Apoi am plecat.

Și apropos,

nu cred că au oferit
vreodată burgeri bonus.

(Râsete)

Cred că încă se lucrează la asta.

Dar sentimentul de disperare
pe care l-am simțit prima dată

nu mai există

deoarece m-am implicat activ,
nu am dat bir cu fugiții.

Mi-am spus: „Uau, super,
deja învăț lucruri noi.

Minunat!”

Apoi, a treia zi:
comanda de gogoși olimpice.

În acea zi, viața mea a luat
o întorsătură la 180 de grade.

M-am dus la Krispy Kreme.

Este un magazin de gogoși
des întâlnit în partea de sud-est a SUA.

Sunt sigur că se găsesc și la voi aici.

Am intrat și am spus:

„Puteți să-mi faceți niște gogoși
în forma simbolurilor olimpice?

Practic, trebuie să lipiți
cele cinci gogoși una de alta.”

Doar nu ar fi de acord, nu-i așa?

Vânzătoarea de gogoși m-a luat în serios.

(Râsete)

A scos niște hârtii și a început
să traseze cercuri și culori

și apoi a spus: „Cum să fac
să-mi iasă asta?”

Peste 15 minute

vine cu o cutie care arăta
ca cercurile olimpice.

Și m-a emoționat.

Chiar nu-mi venea să cred.

Înregistrarea a primit peste 5 milioane
de vizualizări pe YouTube.

Nici lor nu le venea să creadă.

(Râsete)

Asta m-a făcut să apar în ziare,

în talk-show-uri, peste tot.

Și am devenit faimos.

Mulți oameni au început
să-mi trimită email-uri

și să-mi spună: „Ceea ce faci e grozav.”

Dar faima și notorietatea
nu au avut niciun efect asupra mea.

Ceea ce-mi doream era
să învăț și să mă schimb.

Și mi-am transformat restul
celor 100 de zile de respingere

în acest teren de joacă,

în acest proiect de cercetare.

Am vrut să văd ce pot să învăț.

Și apoi am învățat multe lucruri.

Am descoperit atât de multe secrete.

De exemplu, am învățat
că dacă nu dau bir cu fugiții

dacă sunt respins,

aș putea transforma un nu într-un da,

iar întrebarea magică este „de ce?”.

Într-o zi m-am dus acasă
la un necunoscut cu o floare în mână,

am bătut la ușă și am spus:

„Hei, pot planta această floare
la tine în curte?

(Râsete)

Mi-a spus: „Nu.”

Dar înainte să se retragă, am întrebat:

„Pot să știu de ce?”

A spus: „Am un câine care obișnuiește
să scormonească orice plantez în curte.

Nu vreau să-ți irosesc floarea.

Dacă vrei s-o plantezi, traversează
strada și vorbește cu Connie.

Ea adoră florile.”

Și asta am și făcut.

Am traversat și am bătut
la ușa lui Connie.

Și a fost atât de fericită să mă vadă!

(Râsete)

O jumătate de oră mai târziu,

Connie se alesese cu o floare în grădină.

Sunt sigur că grădina e mai arătoasă acum.

(Râsete)

Dar dacă aș fi plecat
după refuzul inițial,

aș fi crezut

că acel om nu a avut încredere în mine

pentru că sunt nebun,

pentru că nu eram
îmbrăcat bine, nu arătam bine.

Nici gând de așa ceva.

S-a întâmplat pentru că oferta mea
nu corespundea dorințelor sale.

Și s-a încrezut în mine suficient
încât să mă recomande,

ca să folosesc un termen comercial.

M-am ales cu o recomandare.

Apoi într-o zi am învățat
că pot spune anumite lucruri

ca să-mi sporesc șansele
de a obține un da.

De exemplu, într-o zi
m-am dus la Starbucks

și am întrebat managerul:
„Aș putea fi un amfitrion en Starbucks?”

M-a întrebat: ”Cum adică
un amfitrion en Starbucks?”

Am spus: „Știți persoanele
care te întâmpină la Walmart?

Acele persoane care te salută
când intrați în magazin

și se asigură, de fapt,
că nu furați nimic?”

Vreau să ofer o experiență Walmart
clienților Starbucks.

(Râsete)

Nu sunt sigur că e o idee bună, de fapt...

De fapt, sunt destul de sigur
că e o idee proastă.

Și a spus: „Oh...”

- da, așa arăta, numele lui e Eric -

și mi-a spus: „Nu sunt sigur.”

Asta îi transmiteam eu: „Nu sunt sigur.”

Apoi l-am întrebat: „Sună ciudat?”

Mi-a răspuns: „Da, e foarte ciudat.”

Dar după ce spus asta,
comportamentul său s-a schimbat complet.

Ca și cum s-ar fi eliberat
de povara îndoielii.

Și mi-a spus: „Bine, poți s-o faci,
dar nu sări calul.”

(Râsete)

Așa că am devenit un amfitrion
en Starbucks timp de o oră.

Am salutat toți clienții
care ne pășeau pragul

și îi întâmpinam cu urări de sărbători.

Apropos, nu știu ce traiectorie
profesională veți urma,

dar mai bine nu deveniți amfitrioni.

(Râsete)

A fost foarte plictisitor.

Dar mi-am dat seama că a fost posibil
pentru că am menționat: „E ciudat?”

Am menționat îndoiala pe care o avea.

Și pentru că am menționat: „E ciudat?”,
înseamnă că nu eram ciudat.

Înseamnă că gândeam, de fapt, exact ca el

ambii considerând cererea mea ciudată.

Am învățat iar și iar

că dacă menționez îndoiala
pe care unii ar putea s-o aibă

înainte să adresez întrebarea,

le câștig încrederea.

Devenea mai probabil
să primesc un da de la cei din jur.

Apoi am învățat că-mi pot
îndeplini visul vieții...

cerând.

Mă trag din patru generații de profesori,

iar bunica mi-a spus mereu:

„Jia, poți șă-ți alegi orice meserie,

dar ar fi grozav dacă ai deveni profesor.”

(Râsete)

Mi-am dorit să fiu un antreprenor,
așa că nu am făcut-o.

Dar mereu am visat
să-i învăț ceva pe alții.

Mi-am spus: „Ce-ar fi
dacă aș cere să predau un curs?”

Trăiam în Austin la acea vreme,

așa că m-am dus
la Universitatea din Texas în Austin

și am bătut la ușile profesorilor:
„Pot să predau eu cursul dvs?”

Nu am avut sorți de izbândă la început.

Dar pentru că nu am luat-o
la fugă, am perseverat

și la a treia tentativă,
profesorul a fost foarte impresionat.

Mi-a spus: „Nimeni
nu a mai făcut asta înainte.”

Am avut la mine pregătite
prezentările și cursul.

A spus: „Uau, îi pot găsi o întrebuințare.

Ce-ar fi dacă ai reveni peste două luni?
O să te strecor în programa cursului.”

Două luni mai târziu predam cursul.

Aici sunt eu, probabil nu puteți
vedea, e o imagine neclară.

Uneori până și lumina
ne poate respinge, nu?

(Râsete)

Dar uauuu...

când am terminat de predat,
am ieșit afară în lacrimi

deoarece m-am gândit

că aș putea să-mi îndeplinesc
visul de-o viață doar cerând.

Credeam că trebuie să bifez
toate aceste lucruri ca să pot preda

să fiu un antreprenor grozav
sau să am un doctorat.

Însă nu, doar am cerut voie

și am putut preda.

Și în această imagine
pe care nu o puteți vedea clar

l-am citat pe Martin Luther King, Jr.

De ce?

Pentru că cercetarea mea mi-a arătat
că oamenii care schimbă cu adevărat lumea,

care schimbă felul
în care trăim și gândim,

sunt oamenii care au avut de înfruntat
inițial respingeri, adesea violente.

Oameni precum Martin Luther King Jr.,
Mahatma Gandhi, Nelson Mandela

sau chiar lisus Hristos.

Aceștia oameni nu s-au lăsat
definiți de respingere.

Au lăsat propria reacție
după respingere să-i definească.

Și au îmbrățișat respingerea.

Și nu trebuie să fim acei oameni
ca să învățăm despre respingere.

În cazul meu,

respingerea mi-era blestem.

Mi-era călău.

M-a neliniștit întreaga viață
pentru că fugeam de respingere.

Apoi am început s-o îmbrățișez.

Am transformat-o
în cel mai mare dar din viața mea.

Am început să învăț cum respingerile
pot fi transformate în oportunități.

M-am folosit de blogul meu, de discurs,

de cartea pe care tocmai am publicat-o,

construiesc tehnologie ca să ajut oamenii
să-și depășească teama de respingere.

Când sunteți respinși în viață,

când vă confruntați
cu următorul obstacol sau eșec,

țineți cont de opțiunile existente.

Nu fugiți.

Dacă le îmbrățișați,

ar putea să vă devină daruri.

Mulțumesc.

(Aplauze)