În urmă cu 14 ani,

mă aflam în fața Curții Supreme
ca să pledez în primul meu proces.

Nu era un proces oarecare,

ci unul considerat de experți

printre cele mai importante cazuri
cunoscute vreodată de Curtea Supremă.

Examina dacă Guantanamo
era constituțional

și dacă Convenția de la Geneva se aplica
războiului antiterorism.

Se întâmpla la doar câțiva ani
de la atacurile oribile

din 11 septembrie.

Curtea Supremă avea șapte
oficiali republicani

și doi democrați,

iar clientul meu se întâmpla să fie
șoferul lui Osama bin Laden.

Adversarul meu era Procurorul General
al Statelor Unite,

cel mai bun avocat de tribunal al țării.

El susținuse 35 de cazuri.

Eu nu aveam încă 35 de ani.

Și, pentru a complica
și mai mult situația,

Senatul, pentru prima oară
de la Războiul Civil,

aprobase un proiect de lege
prin care să încerce să scoată cazul

de pe lista Curții Supreme.

Trainerii de retorică ar spune

că ar trebui să creez suspans
și să nu vă spun ce s-a întâmplat.

Dar, adevărul este că am câștigat.

Cum?

Astăzi am să vă vorbesc
despre cum se câștigă o dezbatere

la Curtea Supremă sau oriunde altundeva.

Înțelepciunea convenţională spune
să vorbești cu încredere.

Așa vei convinge.

Eu cred că este greșit.

Cred că încrederea
este inamicul persuasiunii.

Persuasiunea implică empatie,

înțelegerea modului de a gândi
al oamenilor.

Iată de ce TED este ceea ce este.

Iată de ce urmăriți acest discurs.

L-ați fi putut citi pe o pagină rece,

dar n-ați făcut-o.

La fel și cu pledoariile
la Curtea Supremă:

redactăm rezumate pe pagini reci,

dar avem și o pledoarie orală.

Nu avem doar un sistem
în care judecătorii scriu întrebări

și noi scriem răspunsuri.

De ce?

Deoarece pledoaria înseamnă interacțiune.

Vreau să vă explic cum am ajuns
să fac ce am făcut

și cum aceste lecții pot fi generalizate.

Nu numai pentru câștigarea unui proces,

dar și pentru aspecte mult mai profunde.

Evident, este nevoie de practică,

însă nu orice fel de practică.

Prima mea sesiune de practică
pentru Guantanamo

a fost să merg la Harvard,

unde m-am lăsat bombardat de întrebări
din partea profesorilor legendari.

În ciuda faptului că citisem tot,
că repetasem de nenumărate ori,

nu reușeam să conving pe nimeni.

Argumentele mele nu aveau efect.

Eram disperat.

Făcusem tot ce era posibil,

citisem toate cărțile,
repetasem de un milion de ori,

și nu aveam niciun rezultat.

Într-un final, am întâlnit un tip,

profesor de actorie, nici măcar avocat.

El nu pășise vreodată în Curtea Supremă.

A intrat în biroul meu într-o zi
purtând o cămașă albă înfoiată

și cravată bolo,

m-a privit cum stăteam
cu brațele încrucișate și mi-a zis:

„Uite, Neal, îmi dau seama

că nu crezi că asta va funcționa,

dar fă-mi pe plac.

Spune-mi pledoaria ta.”

Mi-am luat carnețelul de avocat

și am început să citesc pledoaria.

El mi-a zis: „Ce faci?”

I-am răspuns: „Îți prezint pledoaria mea.”

El m-a întrebat: 
„Pledoaria ta este o foaie?”

I-am spus: „Nu, dar ea este pe o foaie.”

El mi-a zis: „Neal, uită-te la mine.

Spune-mi pledoaria ta.”

Și asta am făcut.

Brusc, am realizat

că argumentele mele aveau efect.

Mă conectam cu o altă ființă umană.

Iar el putea observa la mine
începutul de zâmbet

pe când rosteam cuvintele,

și mi-a zis: „Bine, Neal.

Acum spune-mi pledoaria
ținându-mă de mână.”

I-am zis: „Ce?”

El a repetat: „Da, ține-mă de mână.”

Eram disperat, așa că am făcut-o.

Și am realizat: „Uau, asta e conexiune.

Aici este puterea de convingere.”

Și a ajutat.

Dar, sincer, încă aveam emoții
pe măsură ce data pledoariei se apropia.

Și știam că, deși pledoaria

înseamnă să te pui în pielea celuilalt,

să empatizezi,

trebuia să am o bază solidă mai întâi.

Așa că am făcut ceva
ce m-a scos din zona de confort.

Am purtat bijuterii – și nu orice –

ci o brățară pe care tatăl meu
o purtase toată viața,

până la moartea sa,
cu doar câteva luni înainte de pledoarie.

Mi-am pus o cravată

pe care mama mi-o dăruise
special pentru ziua aceasta.

Mi-am scos carnețelul
și am trecut numele copiilor mei pe el,

pentru că pentru ei făceam asta.

Pentru ei, ca să le las țara mai bună
decât am avut-o eu.

Am ajuns la curte și am fost calm.

Brățara, cravata, numele copiilor

m-au făcut să mă concentrez.

Asemeni unui cățărător
aflat deasupra unei prăpăstii,

dacă ai o priză solidă,
poți face următoarea mișcare.

Și, cum pledoaria înseamnă persuasiune,

știam că trebuie să evit emoția.

Manifestarea emoțiilor dă greș.

E ca și cum ai scrie un email
doar cu majuscule îngroșate.

Nu convinge pe nimeni.

Este despre tine, vorbitorul,

și nu despre ascultător sau destinatar.

Deși, în anumite situații,
soluția este să fii emotiv.

Te cerți cu părinții,

folosești emoția și funcționează.

De ce?

Pentru că părinții te iubesc.

Judecătorii Curții Supreme nu te iubesc.

Lor nu le place să se considere

genul de oameni convinși prin emoție.

Eu am întors această perspectivă,

pregătind o capcană pentru adversarul meu
ca să-i provoc o reacție emoțională,

iar eu să pot fi văzut drept
vocea calmă și sigură a legii.

Și a funcționat.

Îmi amintesc cum eram în acea sală
și am aflat că am câștigat.

Că Tribunalele Guantanamo urmau
să fie desființate.

Am ieșit pe treptele tribunalului
unde mă aștepta o furtună mediatică.

500 de camere, iar reporterii mă întrebau:

„Ce înseamnă această decizie,
ce spune?”

Ei bine, decizia avea 185 de pagini.

Nu avusesem timp s-o citesc,
nimeni nu avusese.

Dar știam ce înseamnă.

Și iată ce am declarat
pe treptele Curții Supreme:

„Iată ce s-a întâmplat azi.

De-o parte, cel mai nenorocit
dintre nenorociți –

tipul ce fusese acuzat că a fost
șoferul lui bin Laden,

unul din cei mai oribili oameni
ai planetei.

Iar el nu intenta proces oricui,

ci națiunii, chiar celui mai puternic
om al lumii,

președintele Statelor Unite ale Americii.

Și procesul nu se judecă 
într-o sală oarecare,

ci în cel mai important tribunal,

Curtea Supremă de Justiție a SUA...

Și câștigă.

E un lucru remarcabil despre această țară.

În multe alte țări,

acest șofer ar fi fost împușcat,

doar pentru intentarea procesului.

Și mai semnificativ pentru mine,
avocatul său ar fi fost împușcat.

Dar asta face America diferită.

Ce face America specială.”

Datorită acelei decizii,

convențiile de la Geneva se aplică
războiului antiterorism,

iar asta a însemnat sfârșitul
închisorilor fantomă din lume,

sfârșitul folosirii torturii în lume

și al tribunalelor militare
de la Guantanamo.

Construind metodic cazul,

și intrând în mintea judecătorilor,

am reușit să schimbăm efectiv lumea.

Sună ușor, nu?

Exersezi mult,

eviți manifestările emotive,

și vei reuși să câștigi orice dispută.

Îmi pare rău să spun,
nu e chiar așa simplu.

Strategiile mele nu sunt infailibile

și, deși am câștigt mai multe procese
la Curtea Supremă

decât aproape oricine,

am și pierdut multe.

După ce Donald Trump a fost ales,

am fost, constituțional vorbind, terifiat.

Vă rog să înțelegeți, aici nu e vorba
despre stânga împotriva dreptei,

sau ceva similar.

Nu am venit să vorbesc despre asta.

Dar, la o săptămână
de la preluarea mandatului,

poate vă amintiți scenele de la aeroport.

Președintele Trump făcuse campanie
pe o promisiune, citez:

„Eu, Donald J. Trump, voi cere
oprirea completă și totală

a imigrării tuturor musulmanilor
către Statele Unite.”

Și a mai spus, citez:
„Cred că islamul ne urăște.”

Și s-a ținut de acea promisiune,

interzicând imigrarea din șapte țări
cu populații majoritar musulmane.

Echipa mea şi mulţi alţii am mers direct 
la tribunal şi i-am dat în judecată,

anulând acea primă interdicție
de călătorie.

Trump a revizuit-o.

Am mers înapoi la tribunal 
şi am anulat-o şi pe aceea,

El a revizuit-o din nou,

şi a schimbat-o, adăugând Coreea de Nord,

deoarece, cum cu toţii ştim,

Statele Unite au avut o problemă
majoră de imigrare cu Coreea de Nord.

Dar le-a permis avocaţilor săi 
să meargă la Curtea Supremă şi să spună:

„Vedeţi, aceasta nu e discriminare
împotriva musulmanilor,

căci include şi alţii oameni."

Acum credeam că avem
răspunsul perfect la asta.

Nu v-aş plictisi cu detalii,

dar ideea este că am pierdut.

Cinci voturi la patru.

Şi eu am fost devastat.

M-am temut că puterile mele
de persuasiune au scăzut.

Iar apoi, două lucruri s-au întâmplat.

Primul a fost

că am observat o parte a deciziei despre 
interdicţia de călătorie a Curţii Supreme

care menţiona deportarea 
americanilor de origine japoneză.

Acela a fost un moment îngrozitor
în istoria noastră,

în care peste 100.000 de americani
de origine japoneză

au fost mutaţi forţat în lagăre.

Persoana mea favorită
care s-a împotrivit acestui sistem

a fost Gordon Hirabayashi,

un student la Universitatea Washington.

S-a predat singur la FBI,

care a spus: „Eşti la prima abatere,
poţi să mergi acasă”.

La care Gordon spune:

„Nu, eu sunt un Quaker, 
trebuie să mă opun legilor nedrepte,”

aşa că ei îl arestează,
iar el este condamnat.

Cazul lui Gordon a ajuns la Curtea Supremă

Şi, din nou, voi face acel lucru

prin care voi zdrobi orice simţ
de anticipaţie pe care îl aveţi,

şi vă voi spune ce s-a întâmplat.

Gordon a pierdut.

Dar el a pierdut 
din cauza unui motiv simplu.

Pentru că Procurorul General,

acel avocat de tribunal 
de top al guvernului,

a spus Curţii Supreme

că deportarea americanilor de origine 
japoneză a fost justificată

de necesitatea militară.

Şi asta a fost,

cu toate că propria echipă a descoperit

că nu era necesară deportarea acestora,

şi că atât FBI, 
cât şi celelalte servicii de informaţii

credeau la fel.

Şi, într-adevăr, toate acestea au fost
motivate de prejudecăţi rasiale.

Echipa sa l-a implorat
pe Procurorul General:

„Spune adevărul, nu ascunde probele".

Ce a făcut Procurorul General?

Nimic.

A mers înăuntru şi a spus
povestea cu necesitatea militară.

Aşa că Curtea a susţinut 
condamnarea lui Gordon Hirabayashi.

Iar în anul următor a susţinut 
deportarea lui Fred Korematsu.

Acum, de ce mă gândeam la asta?

Pentru că, aproape 70 de ani mai târziu,

am ajuns să deţin acelaşi post,

şeful Biroului Procurorului General.

Şi trebuie să îndrept istoria,

explicând că guvernul a manipulat
adevărul în propriul avantaj

în ceea ce priveşte 
cazurile deportării japonezilor.

Şi, când m-am gândit la decizia Curţii
cu privire la interdicţia de călătorie,

am realizat ceva.

Curtea Supremă, luând acele decizii,

s-a dat peste cap să respingă 
cazul Korematsu.

Acum, nu doar Ministerul Justiţiei afirmă
că deportarea japonezilor a fost greşită,

ci şi Curtea Supremă o face.

Aceasta este lecţia esenţială 
despre dispute – sincronizarea.

Cu toţii aveţi acestă carte
importantă de jucat.

Când vă veţi prezenta argumentul?

Nu aveţi nevoie doar de argumentul corect,

ci aveţi nevoie de argumentul potrivit 
la timpul potrivit.

Când va fi audienţa voastră –

un partener, un şef, un copil –

cea mai receptivă?

Totuşi, câteodată, aceasta nu se află
sub controlul nostru.

Întârzierea costă mult prea mult.

Aşa că trebuie să mergi şi să lupţi,

şi s-ar putea foarte bine ca, la fel
ca mine, să prinzi timpul nepotrivit.

Asta am învăţat
din interdicţia de călătorie.

Şi astfel,

Curtea Supremă nu a fost pregătită, 
atât de devreme în mandatul lui Trump,

să-i respingă iniţiativa sa definitorie,

la fel cum nu a fost pregătită să respingă
deportarea japonezilor a lui FD Roosevelt.

Iar câteodată, trebuie doar
să vă asumaţi riscul.

Dar e atât de dureros când pierzi.

Iar cu răbdarea e foarte greu.

Dar asta îmi reaminteşte
de o a doua lecţie.

Chiar dacă reabilitarea vine mai târziu,

am realizat cât de importantă
este lupta acum,

deoarece ne inspiră, ne educă.

Îmi amintesc că citeam 
un articol de Ann Coulter

despre interdicţia asupra musulmanilor.

Uitaţi ce a spus:

„Luptând împotriva lui Trump 
a fost americanul din prima generaţie,

Neal Katyal.

Sunt destui americani 
de-a zecea generaţie care urăsc America.

Nu aţi găsit niciunul care să susţină
că ar trebui să ne distrugem ţara

prin imigrarea în masă?”

Iar atunci emoţia,

care este atât dăunătoare 
unui argument bun,

a devenit importantă pentru mine.

A fost nevoie de emoţie în afara sălii de 
judecată pentru a mă readuce înapoi în ea.

Când am citit cuvintele lui Coulter,
am fost furios.

M-am împotrivit ideii

că a fi un american de primă generaţie
m-ar descalifica.

M-am împotrivit ideii că imigraţia în masă

ar distruge această ţară,

în locul recunoaşterii că aceasta este 
chiar piatra de temelie

pe care această ţară a fost construită.

Când l-am citit pe Coulter,

m-am gândit la o mulţime de lucruri
din trecutul meu.

M-am gândit la tatăl meu,

care a sosit aici cu opt dolari din India,

şi nu a ştiut dacă să folosească 
toaleta pentru oamenii de culoare

sau cea pentru albi.

M-am gândit la prima sa ofertă de lucru, 
la un abator.

O slujbă nu aşa grozavă pentru un hindus.

M-am gândit cum, atunci când ne-am mutat
într-un cartier nou în Chicago

cu o altă familie indiană,

familia aceea avea o cruce arsă pe alee.

Deoarece rasiştii nu sunt foarte buni

la a diferenţia africanii-americani 
de hinduşi.

Şi m-am gândit la toate mesajele de ură
pe care le-am primit

în timpul Guantanamo,

că aș fi un iubitor de musulmani.

Din nou, rasiştii nu sunt foarte buni

nici la a diferenţia hinduşii
de musulmani.

Ann Coulter a crezut că a fi copilul 
unui imigrant este o slăbiciune.

Ea a greşit întru totul.

Este puterea mea,

pentru că am ştiut ce anume 
ar fi trebuit să susţină America.

Am ştiut că, în America,

eu, copilul unui bărbat 
care a venit aici cu opt dolari în buzunar

aş putea sta 
în faţa Curţii Supreme a Statelor Unite,

de partea unui străin detestat,

ca şoferul lui Osama bin Laden,

şi câştiga.

Şi m-a făcut să realizez că,

deși am pierdut cazul,

am avut dreptate şi în privinţa 
interdicţiei musulmanilor.

Indiferent de ceea ce a decis Curtea,

ei nu pot schimba faptul

că imigranţii fac această ţară
mai puternică.

Într-adevăr, în multe feluri, imigranţii
iubesc cel mai mult această ţara.

Când am citit cuvintele lui Ann Coulter,

m-am gândit la cuvintele glorioase
ale Constituţiei noastre.

Primul Amendament.

Congresul nu trebuie să promulge legi 
care ar împiedica libertatea religioasă.

M-am gândit la deviza noastră naţională,

„E plurbis unum",

„Din mai mulţi, unul”.

Dar cel mai important, am realizat

că singura cale prin care 
poţi pierde o dezbatere

este prin a renunţa.

Aşa că m-am alăturat procesului
iniţiat de Congresul Statelor Unite

împotriva adăugării –
de către preşedintele Trump –

a unei întrebări despre cetăţenie 
la recensământ.

O decizie cu implicaţii majore.

A fost un caz foarte greu.

Cei mai mulţi credeau că vom pierde.

Dar am câştigat.

Cinci voturi la patru.

Curtea Supremă a spus, pe scurt,

că preşedintele Trump
şi secretarul cabinetului său au minţit.

Iar acum am venit înapoi
şi m-am realăturat luptei,

şi sper că fiecare dintre voi 
a făcut la fel, în modul său.

Mă întorc

pentru că cred că argumentele bune 
câştigă într-un final.

Mâna legii este lungă,

şi se apleacă, deseori, încet,

dar se apleacă întratât cât o aplecăm.

Şi am realizat că întrebarea nu este cum
să câştigi fiecare dispună.

Este cum să te întorci
de fiecare dată când pierzi.

Pentru că, pe termen lung,

argumentele bune vor câştiga.

Dacă construieşti un argument bun,

acesta are puterea de a exista fără tine,

de a se întinde dincolo de cine eşti,

de a ajunge la acele minţi viitoare.

Şi din această cauză, 
toate acestea sunt atât de importante.

Nu vă spun cum să câştigaţi dispute
de dragul câştigării acestora.

Nu e un joc.

Vă spun asta pentru că, 
chiar dacă nu câştigaţi acum,

dacă aveţi argumente bune,
istoria va dovedi că aveţi dreptate.

Mă gândesc întotdeauna
la profesorul acela de actorie.

Şi am ajuns să realizez

că mâna pe care o ţineam
a fost mâna justiţiei.

Acea mână întinsă va veni după voi.

Este decizia voastră să o îndepărtaţi

sau să o ţineţi în continuare.

Vă mulţumesc foarte mult 
că m-ați ascultat!