Albert Camus crescuse înconjurat de violență. Patria sa, Algeria, fusese prinsă în conflictul dintre nativii algerieni și europenii francezi colonizatori. Își pierduse tatăl în Primul Război Mondial și a fost considerat inapt pentru a lupta în cel de-al doilea. Suferind de tuberculoză în Franța și înfruntând devastarea războiului ca jurnalist de rezistență, Camus a crescut deprimat. El nu a putut înțelege sensul acestor vărsări de sânge și suferințe. Se întreba: „Dacă lumea nu ar avea sens, viețile noastre ar mai avea vreo valoare?” Mulți dintre contemporanii lui Camus explorau întrebări similare, sub înfățișarea unei filozofii noi numită existențialism. Existențialiștii spuneau că oamenii se nasc ca „tabula rasa”, fiecare fiind responsabil de a-și crea sensul vieții într-o lume haotică. Însă Camus a respins curentul lor de gândire. El susținea că oamenii s-au născut cu o fire umană comună care îi unea în scopuri comune. Un scop era căutarea sensului în pofida cruzimii arbitrare a lumii. Camus considera dorința omenirii de a afla sensul și indiferența tăcută a universului drept două piese de puzzle incompatibile și considera absurdă încercarea de a le potrivi. Această presiune a devenit nucleul filozofiei absurdului a lui Camus, în care susținea că viața în sine este inutilă. Explorarea modului de a trăi o viață lipsită de sens a devenit firul logic din spatele creației timpurii a lui Camus, pe care o numea „ciclul absurdului”. Vedeta acestui ciclu și primul său roman publicat oferă un răspuns cam sumbru. „Străinul” povestește despre Meursault, un tânăr detașat emoțional care nu conferă prea mult sens la nimic. El nu plânge la înmormântarea mamei sale, sprijină planul vecinului său de a umili o femeie și chiar comite o crimă violentă, însă Meaursault nu simte vreo remușcare. Pentru el lumea e fără rost, iar judecata morală nu-și are loc. Această atitudine creează ostilitate între Meursault și societatea civilizată în care trăiește, astfel crescându-și înstrăinarea până în punctul culminant al romanului. Spre deosebire de protagonistul său, Camus a fost apreciat pentru filozofia sa sinceră. „Străinul” l-a adus pe culmile faimei și Camus a continuat să scrie lucrări ce explorau valoarea vieții pe fundalul absurdității; multe dintre ele reveneau la aceeași întrebare filozofică: dacă viața e lipsită de sens, sinuciderea ar putea fi unicul răspuns rațional? Răspunsul lui Camus a fost un „nu” categoric. S-ar putea să nu fie nicio explicație pentru lumea noastră nedreaptă, însă alegerea vieții e cea mai profundă expresie a libertății noastre. Camus explică acest fapt în unul din faimoasele sale eseuri care se bazează pe mitul grec al lui Sisif. Sisif a fost un rege care a înșelat zeii și a fost condamnat pe veșnicie să urce un bolovan până în vârful unui deal. Cruzimea pedepsei lui constă în simpla inutilitate, însă Camus susține că omenirea se află în aceeași situație. Și doar atunci când acceptăm inutilitatea vieții noastre vom putea face față absurdului ținând capul sus. Precum zice Camus când regele alege să-și reînceapă sarcina necontenită: „Trebuie să ne imaginăm că Sisif e fericit.” Contemporanii lui Camus nu prea acceptau inutilitatea. Mulți existențialiști pledau pentru revoluție violentă pentru a distruge sistemele care-i privau pe oamenii de putere și scop. Camus a răspuns cu al doilea set de lucrări: ciclul revoltei. În „Rebelul” el a explorat rebeliunea drept o acțiune creativă și nu una destructivă. Camus credea că inversarea dinamicii puterii doar ducea spre un ciclu etern de violență. În schimb, pentru a evita vărsarea de sânge inutilă e necesară stabilirea unei viziuni publice asupra firii umane comune. Ironic, anume acest ciclu de idei relativ pașnice a generat neînțelegeri între el și colegii săi scriitori și filosofi. În ciuda controversei, Camus a început să scrie cel mai lung și cel mai personal roman al său de până atunci: o lucrare autobiografică intitulată „Primul om”. Romanul intenționa să fie primul pas spre o nouă direcție plină de speranță: ciclul dragostei. Însă în 1960, Camus a murit subit într-un accident de mașină, fapt ce poate fi descris ca fiind lipsit de sens și absurd. Deși lumea nu a mai văzut ciclul său de dragoste, ciclurile sale de revoltă și absurditate continuă să rezoneze cu cititorii de azi. Conceptul său de absurditate a devenit o parte a literaturii mondiale, a filozofiei secolului XX și chiar a culturii pop. În prezent, Camus rămâne un ghid de încredere în momentele de incertitudine; ideile sale imprimă sfidător o lume lipsită de sens cu inspirație și nu cu înfrângere.