Fratele meu Chuks și bunul meu prieten Ike fac parte din echipa de organizatori, deci când mi-au cerut să vin, n-am putut refuza. (Râsete) Mă bucur că sunt aici. Ce echipă extraordinară, căreia-i pasă de Africa. Mă simt onorată și fericită să fiu aici. Am aflat că cea mai frumoasă și mai minunată fetiță din lume e în sală. Se numește Kamzia Adichie și o rog să se ridice. E nepoata mea! (Aplauze) Vreau să vă zic mai întâi despre Okuloma, unul din prietenii mei cei mai buni. Okuloma locuia pe strada mea și avea grijă de mine ca un frate mai mare. Dacă-mi plăcea de un băiat, îi ceream părerea lui Okuloma. Okuloma a murit în cunoscutul accident aviatic din Sosoliso, Nigeria, din decembrie 2005, cu aproape șapte ani în urmă. Cu Okuloma puteam dezbate, râde și vorbi cu adevărat. A fost și primul care mi-a zis că sunt o feministă. Aveam vreo 14 ani și dezbăteam împreună la el acasă. Amândoi plini de frânturi de cunoștințe din cărțile citite. Nu-mi amintesc exact despre ce discutam atunci, dar îmi amintesc cum pe măsură ce eu tot dezbăteam, Okuloma m-a privit și a zis: „Știi, ești o feministă”. N-a fost un compliment. (Râsete) Mi-am dat seama după tonul lui, același pe care l-ai folosi ca să zici „Ești o adeptă a terorismului.” (Râsete) Nu știam exact ce însemna cuvântul „feminist”, și nu voiam ca Okuloma să-și dea seama, așa că am ignorat remarca și am continuat discuția. Primul lucru pe care intenționam să-l fac acasă era să caut cuvântul „feminist” în dicționar. Mulți ani mai târziu am scris un roman despre un bărbat care-și bate soția, printre altele, și a cărui soartă nu se termină bine. În timp ce promovam romanul în Nigeria, un jurnalist plin de intenții bune mi-a zis că vrea să-mi dea un sfat. (Râsete) Pentru nigerienii din sală, sigur știți cât de repede se oferă ai noștri să dea sfaturi nesolicitate. Mi-a zis că oamenii spuneau că romanul meu era feminist, iar sfatul lui, dând trist din cap în timp ce vorbea, era că n-ar trebui să mă numesc feministă, fiindcă feministele sunt femei nefericite pentru că nu-și găsesc soți. (Râsete) Așa că am hotărât să mă numesc „o feministă fericită”. Apoi, o academiciană nigeriană mi-a zis că feminismul nu făcea parte din cultura noastră africană și că mă numeam feministă pentru că fusesem pervertită de „literatura occidentală”. Lucru care m-a amuzat, fiindcă multe din primele mele lecturi nu erau deloc feministe. Cred că am citit fiecare roman de dragoste apărut la Mills & Boon până să fac 16 ani. De fiecare dată când încercam să citesc cărțile „feminismului clasic”, mă plictiseam și mă chinuiam efectiv să le termin. Dar cum feminismul nu era pur african, am hotărât să mă numesc „o feministă africană fericită”. La un moment dat eram feminista africană fericită care nu ura bărbații, care iubea luciul de buze și care purta tocuri înalte pentru ea însăși, nu pentru bărbați. (Râsete) Bineînțeles, multe erau ironii, dar cuvântul feminist are multe conotații negative. Urăști bărbații, urăști sutienele, urăști cultura africană și tot așa. Să vă povestesc o întâmplare din copilărie. Când eram în școala primară, profesoara a zis la începutul semestrului că o să ne dea un test și că cine va lua cea mai mare notă, va fi numit șeful clasei. Ei bine, era ceva să fii șeful clasei. Dacă erai șeful clasei, puteai scrie pe o foaie numele celor gălăgioși, (Râsete) ceea ce-ți oferea putere. Profesoara îți mai dădea și o nuia pe care o țineai în mână în timp ce patrulai prin clasă ca să identifici gălăgioșii. Evident că nu era voie să folosim nuiaua. Dar era o perspectivă palpitantă pentru mine la nouă ani. Îmi doream foarte mult să fiu șefa clasei. Așa că am luat nota cea mai mare la test. Apoi, spre surprinderea mea, profesoara a zis că șeful trebuia să fie băiat. Uitase să precizeze asta înainte, crezuse că era evident. (Râsete) Un băiat a avut a doua cea mai bună notă la test, așa că el avea sa fie șeful clasei. Ce a fost și mai interesant era că băiatul cu suflet drag și blând nu era deloc interesat să patruleze clasa cu nuiaua, în timp ce eu eram plină de ambiție să fac asta. (Râsete) Dar eu eram fată, iar el băiat, așa că el a fost numit șeful clasei. Iar eu n-am uitat niciodată acel incident. De multe ori greșesc gândind că dacă ceva mi se pare evident, la fel li se pare și celorlalți. Vă dau exemplu un drag prieten, Louis. Louis e un bărbat incredibil și progresist care în conversațiile noastre obișnuia să zică: „Nu înțeleg de ce spui că e altfel sau mai greu pentru femei. Poate în trecut, dar nu acum.” Nu puteam înțelege cum de Louis nu vedea ce era evident. Într-o seară, în Lagos, am ieșit cu Louis și niște prieteni. Iar pentru cei de aici care nu cunosc Lagos-ul, e ceva minunat consacrat locului, acei bărbați viguroși, răspândiți ici-colo care stau în afara localurilor și cu aer dramatic se oferă să te ajute să parchezi. (Râsete) M-a impresionat îndemânarea teatrală a bărbatului care ne-a găsit loc de parcare în acea seară, așa că la plecare am hotărât să-i las bacșiș. Mi-am deschis geanta, am băgat mâna înăuntru, am scos bani câștigați prin munca mea și i-am dat bărbatului. Iar el, acest bărbat foarte recunoscător și bucuros, a primit banii de la mine, s-a uitat spre Louis, și a zis: „Mulțumesc, domnule!”. (Râsete) Louis m-a privit surprins și m-a întrebat: „De ce-mi mulțumește mie? Nu eu i-am dat banii.” Atunci am văzut pe fața lui Louis că și-a dat seama. Bărbatul a crezut că banii pe care-i aveam proveneau de fapt de la Louis. Pentru că Louis e bărbat. Bărbații si femeile sunt diferiți. Avem alți hormoni, alte organe sexuale, avem abilități biologice diferite, femeile pot avea copii, bărbații nu. Cel puțin nu încă. (Râsete) Bărbații au testosteron și în general sunt mai puternici fizic decât femeile. În lume sunt ceva mai multe femei decât bărbați, aproape 52% din populația lumii e de sex feminin. Dar multe din pozițiile de conducere și de prestigiu sunt ocupate de bărbați. Regretata laureată kenyană a Premiului Nobel pentru Pace, Wangari Maathai, a zis asta foarte bine: „Cu cât urci mai sus, cu atât sunt mai puține femei.” La alegerile recente din SUA am tot auzit de legea Lilly Ledbetter, iar dacă privim dincolo de numele frumos aliterativ al legii, e vorba despre un bărbat și o femeie, având aceleași sarcini și calificări, dar bărbatul fiind plătit mai mult pentru că e bărbat. Literalmente, bărbații conduc lumea, ceea ce era de înțeles acum o mie de ani, pentru că atunci oamenii trăiau într-o lume în care puterea fizică era atributul suprem pentru supraviețuire. Cine era mai puternic, era cel mai probabil să conducă. Iar bărbații, în general, sunt mai puternici. Sigur că sunt multe excepții. (Râsete) Dar în zilele noastre trăim într-o lume foarte diferită. Persoana cea mai adeptă să conducă nu e cea mai puternică fizic, ci e persoana cea mai creativă, cea mai inteligentă, e persoana cea mai inovatoare, iar aceste trăsături nu sunt dictate de hormoni. Un bărbat și o femeie pot fi în egală măsură inteligenți, creativi, inovatori. Noi am evoluat, dar percepția noastră despre gen nu. Acum câteva săptămâni am intrat în holul unui hotel nigerian de top. Mă gândeam să-i zic pe nume, dar m-am răzgândit. Un paznic de la intrare m-a oprit și mi-a pus întrebări neplăcute. Pentru că pornesc de la premisa că o femeie nigeriană care intră singură într-un hotel e o prostituată. Apropo, de ce aceste hoteluri sunt preocupate mai mult de evidenta ofertă decât de cererea de servicii sexuale? În Lagos nu pot merge singură în multe baruri și cluburi „respectabile”. Nu te lasă deloc să intri dacă ești singură, trebuie să fii însoțită de un bărbat. Mereu când merg într-un restaurant nigerian cu un bărbat, chelnerul salută bărbatul și pe mine mă ignoră. Chelnerii sunt produsul... (Râsete) Parcă aud unele femei zicând: „Așa e!” Chelnerii sunt produsul unei societăți care i-a învățat că bărbații sunt mai importanți decât femeile. Știu că chelnerii nu sunt rău intenționați. Dar una e să o știi la nivel intelectual și alta să o simți emoțional. De fiecare dată când mă ignoră, mă simt invizibilă. Mă simt supărată. Îmi vine să le zic că sunt la fel de umană ca un bărbat și merit la fel de mult să mi se recunoască prezența. Sunt lucruri minore, dar uneori ele dor cel mai tare. Recent am scris un articol despre ce înseamnă sa fii femeie tânără în Lagos, și o cunoștință mi-a zis: „A fost plin de resentimente”. Sigur că era plin de resentimente! (Râsete) Sunt furioasă. Diferențele de gen din prezent sunt profund inechitabile. Ar trebui să fim cu toții furioși. Furia a produs întotdeauna schimbări pozitive. Dar pe lângă faptul că sunt supărată, sunt și plină de speranță. Pentru că am încredere deplină în capacitatea oamenilor de a se modela și redefini spre mai bine. Genul e important oriunde în lume, dar vreau să mă concentrez asupra Nigeriei și Africii în general, pentru că asta cunosc și pentru că acolo e inima mea. Aș vrea să vă cer azi să începem să visăm și să punem la cale o lume diferită, mai echitabilă; o lume cu bărbați și femei mai fericiți, care sunt sinceri cu ei înșiși. Iată cum putem începe: trebuie să ne creștem fiicele altfel. Așa cum trebuie să ne creștem fiii altfel. Le facem o mare defavoare băieților așa cum îi creștem. Le înăbușim umanitatea. Definim masculinitatea în mod obtuz, masculinitatea devine o cușcă mică și grea și punem băieții în cușca asta. Învățăm băieții să se teamă de frică. Îi învățăm să se teamă de slăbiciune și vulnerabilitate. Îi învățăm să-și ascundă adevărata fire, pentru că trebuie să fie așa cum se zice în Nigeria: „bărbați duri”. În perioada liceului, un băiat și o fată, amândoi adolescenți, amândoi cu aceiași bani de buzunar, ies în oraș și se așteaptă ca băiatul să plătească mereu, ca dovadă a masculinității. Și ne mirăm de ce băieții sunt mai predispuși să fure bani de la părinți. Dar dacă băieții și fetele ar fi crescuți să nu asocieze masculinitatea cu banii? Ce-ar fi dacă n-am gândi că „băiatul trebuie să plătească”, ci mai degrabă „cine are mai mult ar trebui să plătească”? Sigur, din cauza avantajului istoric, bărbații sunt cei care au mai mult acum, dar dacă începem să ne creștem copiii altfel, atunci peste 50-100 de ani, băieții nu se vor mai simți presați să-și dovedească masculinitatea. De departe cel mai mare rău pe care-l facem bărbaților, dându-le impresia că trebuie să fie duri, e că rămân cu stima de sine fragilă. Cu cât mai constrâns se simte bărbatul să fie „dur”, cu atât mai șubredă îi e stima de sine. Le facem o și mai mare defavoare fetelor, pentru că le învățăm să aibă grijă de stima fragilă a bărbaților. Le învățam să se limiteze, să devină neînsemnate. Le zicem fetelor: „Poți avea ambiție, dar nu prea multă.” „Ar trebui să aspiri la succes, dar nu la prea mult, altfel intimidezi bărbații.” Dacă în relația cu bărbatul tu aduci banii în casă, trebuie să pretinzi că nu e așa, mai ales în public, altfel îl subminezi. Dar dacă am contesta însăși premisa, de ce să fie succesul femeii o amenințare pentru bărbat? Ce-ar fi dacă am renunța la acel cuvânt? Nu e cuvânt care să-mi displacă mai mult decât „subminare”. O cunoștință nigeriană m-a întrebat odată dacă mi-a fost teamă c-aș putea intimida bărbații. Nu mi-am făcut deloc griji. Și nici nu m-am gândit la asta pentru că un bărbat care se simte intimidat de mine e exact genul care nu mă interesează. (Râsete) (Aplauze) Am fost totuși foarte afectată de situația asta. Pentru că sunt femeie, se așteaptă de la mine să vreau să mă mărit. Se așteaptă ca alegerile mele în viață să țină mereu cont că cel mai important e mariajul. Căsătoria poate fi ceva bun: poate fi o sursă de bucurie, dragoste și sprijin reciproc. Dar de ce învățăm fetele să aspire la căsătorie și nu-i învățam și pe băieți la fel? Cunosc o femeie care și-a vândut casa pentru că nu voia să intimideze bărbatul care ar lua-o de soție. Cunosc o femeie necăsătorită din Nigeria care când merge la conferințe poartă verighetă, pentru că, din spusele ei, vrea ca ceilalți participanți să „se poarte cu respect” față de ea. Cunosc tinere pe care se pune o presiune enormă de către familie, prieteni, chiar de la locul de muncă să se căsătorească și ajung să facă alegeri greșite. Dacă o femeie la o anumită vârstă e nemăritată, societatea noastră o învață că asta e un mare eșec personal. Pe când dacă un bărbat la o anumită vârstă e necăsătorit, credem că încă nu s-a hotărât pe cine să aleagă. (Râsete) E foarte ușor de zis: „Da, dar femeile pot obiecta oricând”. În realitate e mult mai dificil și complex. Suntem cu toții ființe sociale. Ne formăm ideile socializând. Până și limbajul pe care-l folosim ca să vorbim de căsătorie și relații ilustrează asta. Limbajul căsătoriei e mai degrabă limbajul proprietății decât al parteneriatului. Folosim cuvântul „respect” în sensul a ce oferă femeia bărbatului, și rar pentru a spune ce oferă bărbatul femeii. Femeile și bărbații în Nigeria obișnuiesc să zică, și asta e o expresie care mă amuză tare, „am făcut-o spre binele căsătoriei”. Când bărbații zic asta, de obicei e vorba de ceva ce oricum n-ar fi trebuit să facă. (Râsete) Câteodată o zic și prietenilor, e ceva ce zic prietenilor cu frustrare aproape tragică, ceva ce le dovedește în cele din urmă masculinitatea, cât de doriți, cât de iubiți sunt: „Of, a zis soția că nu pot să merg în club în fiecare seară, așa că de dragul căsniciei mă duc doar în weekend." (Râsete) Când o femeie zice „am făcut-o de dragul căsniciei”, de obicei se referă la faptul că renunță la serviciu, la un vis, la carieră. Învățăm femeile că în relații ele trebuie să facă concesii. Creștem fetele să se considere concurente, nu pentru carieră sau realizări, ceea ce ar fi un lucru bun, ci pentru atenția bărbaților. Învățăm fetele că nu pot fi ființe sexuale așa cum sunt băieții. Dacă avem băieți, nu ne deranjează să știm de prietenele lor. Dar de prietenii fetelor noastre? Doamne ferește. (Râsete) Desigur, când vine timpul, ne așteptăm ca fetele să găsească bărbatul perfect care să le devină soț. Supraveghem fetele, le lăudăm virginitatea, dar nu lăudăm virginitatea băieților, ceea ce m-a făcut să mă întreb cum ar trebui să se întâmple asta pentru că... (Râsete) (Aplauze) Adică pierderea virginității e un proces care implică... Recent o tânără a fost violată în grup la o Universitate din Nigeria. Cred că unii din noi știu despre asta. Reacția multor tineri nigerieni, fete și băieți, a fost ceva de genul: „Da, violul e ceva rău. Dar ce căuta o fată într-o cameră cu patru băieți?” Trecând peste acest răspuns îngrozitor de insensibil, acești nigerieni au fost crescuți să considere femeile inerent vinovate, și să aibă așteptări reduse de la bărbați, încât ideea că bărbații sunt ființe sălbatice fără control e oarecum acceptabilă. Învățăm fetele să le fie rușine. „Apropie picioarele, acoperă-te.” Le facem să creadă că doar pentru că s-au născut așa, ar fi deja vinovate de ceva. Și astfel, fetele devin femei care nu-și dau seama de dorințele lor. Devin femei care se reduc la tăcere. Devin femei care nu pot zice ce gândesc cu adevărat și cresc — iar ăsta e cel mai mare rău pe care l-am făcut fetelor —, cresc și devin femei pentru care fățărnicia e o artă. (Aplauze) Cunosc o femeie căreia nu-i plac treburile casnice, le urăște pur și simplu, dar pretinde că-i plac, (Râsete) pentru că a fost învățată că pentru a fi „bună de măritat” trebuie să fie, cum zicem în Nigeria, „o bună casnică”. Apoi s-a măritat și după o vreme, familia soțului a început să se plângă că s-a schimbat. (Râsete) De fapt ea nu se schimbase, doar se săturase să se mai prefacă. Problema cu genul e că ne dictează cum ar trebui să fim, în loc să fim acceptați cum suntem. Imaginați-vă cât de fericiți am fi, cât de liberi să fim noi înșine, dacă n-am simți greutatea așteptărilor legate de gen. Băieții și fetele sunt fără dubiu diferiți biologic, dar socializarea amplifică diferențele și devine un proces care se auto-generează. Să luăm gătitul, de exemplu. Azi, mai degrabă femeile decât bărbații fac treburile casei, gătitul și curățenia. Dar de ce se întâmplă asta? S-au născut femeile cu o genă a gătitului? (Râsete) Sau cu timpul societatea le-a învățat că gătitul e regula? Chiar voiam să zic, poate că femeile chiar au gena gătitului, dar mi-am amintit că majoritatea bucătarilor renumiți din lume, cărora le zicem pompos „chef” sunt bărbați. Obișnuiam să-mi admir bunica, care a fost o femeie extraordinară, și să mă întreb ce-ar fi putut fi ea dacă ar fi avut șanse egale cu bărbații pe vremea ei. În prezent, femeile au mai multe șanse decât pe vremea bunicii mele, grație reformelor politice și legislative, toate foarte importante. Dar ce contează și mai mult e atitudinea și mentalitatea noastră, ce credem și apreciem în privința genului. Ce-ar fi dacă am crește copiii concentrându-ne pe abilități și nu pe gen? Ce-ar fi dacă am crește copiii concentrându-ne pe interes și nu pe gen? Cunosc o familie care are un băiat și o fată ambii foarte buni la școală, niște copii minunați și dragi. Când băiatului îi e foame, părinții îi zic fetei: „Mergi și pregătește-i tăieței Indomie fratelui tău.” Fetei nu-i place în mod deosebit să pregătească tăiețeii, dar e fată, așa că trebuie. Ce-ar fi fost dacă părinții, încă de la început i-ar fi învățat pe amândoi să pregătească tăiețeii? De altfel, e foarte util ca băieții să știe să gătească. N-am înțeles niciodată de ce ai lăsa un lucru așa de esențial, capacitatea de a te hrăni, pe mâinile altora. (Aplauze) Cunosc o femeie cu o pregătire și o funcție similare soțului ei. Când se întorc de la muncă, mai mult ea se ocupă de casă, ceea ce se întâmplă în multe familii, dar cel mai mult m-a uimit la ei că atunci când soțul schimba scutecul copilului, ea îi zicea „mulțumesc”. Dar dacă ea ar fi considerat asta perfect normal și firesc, că e de așteptat ca el să aibă grijă de copilul lui? (Râsete) Încerc să mă eliberez de prejudecățile legate de gen pe care le-am asimilat crescând. Dar uneori tot mă simt foarte vulnerabilă în fața așteptărilor legate de gen. Când am predat prima dată cursul de scriitură la facultate, am fost îngrijorată. Nu-mi era teamă de ce urma să predau, pentru că eram pregătită și urma să predau ceva ce-mi place. În schimb, eram îngrijorată de ce o să port. Voiam să fiu luată în serios. Știam că, pentru că sunt femeie, trebuia automat să-mi demonstrez valoarea. Mă temeam că dacă arătam prea feminină, n-aș fi fost luată în serios. Îmi doream să port luciu de buze și fustă feminină, dar am decis să n-o fac. În schimb mi-am pus un costum foarte sobru, urât și bărbătesc. (Râsete) Adevărul trist e că atunci când vorbim de imagine, pornim de la standardele bărbătești ca normă. Când bărbatul se pregătește de întâlniri de afaceri, nu-și face griji că arată prea masculin și implicit că ar fi subapreciat. Când femeia se pregătește pentru o întâlnire de afaceri, își face griji să nu fie prea feminină, cum ar fi percepută, și dacă va fi luată sau nu în serios. Îmi doresc să nu fi purtat acel costum urât atunci. Apropo, chiar l-am dat afară din dulap. De-aș fi avut atunci încrederea pe care o am acum, studenții mei ar fi beneficiat și mai mult de materia mea, pentru că aș fi fost mai relaxată și cu atât mai mult realmente eu însămi. Am ales să nu mă mai scuz pentru că sunt femeie și pentru feminitatea mea. (Aplauze) Vreau să fiu respectată întru totul ca femeie, pentru că o merit. Discuția despre gen nu e ușoară. Atât bărbații, cât și femeile când aduc vorba de gen, uneori se lovesc imediat de rezistență. Îmi imaginez că unii din voi gândesc acum: „Femeile, fidele lor însele?” Unii bărbați de aici probabil se gândesc: „Bine, e interesant, dar eu nu gândesc așa.” Și asta face parte din problemă. Faptul că mulți bărbați nu se gândesc susținut la gen, nu-l observă, e parte din problematica genului. Faptul că mulți zic, ca și prietenul meu Louis, că totul e în regulă acum. Dar și faptul că mulți bărbați nu fac nimic să schimbe ceva. Dacă ești bărbat și intri într-un restaurant cu o femeie, iar chelnerul te salută doar pe tine, te gândești să întrebi chelnerul „Pe ea de ce n-ai salutat-o”? Pentru că genul poate fi... (Râsete) De fapt asta era parte dintr-o versiune mai lungă a discursului. Deci, pentru că discuția despre gen e foarte incomodă, sunt căi simple să conchidem. Unii aduc vorba de biologia evolutivă și de maimuțe, cum femelele se supun masculilor maimuțe și argumente de genul ăsta. Dar ideea e că noi nu suntem maimuțe. (Râsete) (Aplauze) Maimuțele locuiesc în copaci, mănâncă râme la micul dejun, noi nu. Unii ar spune: „Dar și bieților bărbați le e greu.” E și asta adevărat. Dar nu despre asta e... (Râsete) Nu ăsta e subiectul discuției noastre. (Râsete) Genul și clasa socială sunt forme diferite de opresiune. Și chiar am aflat multe despre sistemele opresive, cum se pot ignora între ele, vorbind cu bărbații africani. Vorbeam odată cu un bărbat african despre gen și mi-a zis: „De ce spui mereu «experiența mea ca femeie»? De ce nu poate fi «experiența ta ca ființă umană»?” Dar el însuși vorbea adesea de experiențele sale ca bărbat african. Genul contează. Bărbații și femeile trec prin viață în mod diferit. Genul influențează modul în care percepem lumea. Dar putem schimba asta. Unii oameni vor zice: „Dar femeile dețin adevărata putere, puterea posteriorului.” Pentru non-nigerieni, puterea posteriorului e o expresie care cred că înseamnă că o femeie își folosește sexualitatea ca să obțină favoruri de la bărbați. Dar puterea posteriorului nu-i putere veritabilă. Puterea posteriorului înseamnă doar că o femeie are o cale bună prin care să profite ocazional de puterea altcuiva. Evident, ne întrebăm ce se întâmplă când acea persoană e într-o pasă proastă, sau e bolnavă, sau impotentă. (Râsete) Unii zic că femeia supusă bărbatului e în cultura noastră. Dar cultura se schimbă mereu. Am două frumoase nepoate gemene de 15 ani, care locuiesc în Lagos. Dacă s-ar fi născut acum 100 de ani, ar fi fost luate și omorâte. Pentru că așa era cultura noastră atunci, să omorâm gemenii. Deci care e de fapt rolul culturii? Sigur, cel decorativ, dansul... Dar cultura înseamnă și păstrarea identității oamenilor. În familia mea, eu sunt cea mai interesată de povestea trecutului nostru, de tradiția noastră, de cunoașterea teritoriilor ancestrale. Frații mei nu sunt la fel de interesați ca mine. Dar eu nu pot participa, nu pot merge la întâlnirile lor, nu pot avea un punct de vedere pentru că sunt femeie. Nu cultura definește oamenii, oamenii definesc cultura. Deci, dacă e adevărat... (Aplauze) Dacă e adevărat că umanitatea deplină a femeilor nu face parte din cultura noastră, atunci trebuie să o integrăm. Mă gândesc foarte des la dragul meu prieten Okuloma, fie ca el și ceilalți care au murit în accidentul de avion din Sosoliso să se odihnească în pace. Cei care l-au iubit își vor aminti mereu de el. Și chiar a avut dreptate, în acea zi cu mulți ani în urmă când m-a făcut feministă. Sunt o feministă. Când am căutat atunci cuvântul în dicționar, asta am găsit: Feminist(ă): persoană care crede în egalitatea socială, politică și economică între sexe. Străbunica mea, din ce mi s-a povestit, a fost o feministă. A fugit din casa bărbatului cu care nu voia să se căsătorească, și s-a căsătorit cu bărbatul ales de ea. A refuzat, a protestat, și-a zis părerea, oricând a simțit ca i se refuză accesul sau pământul, chestii de genul ăsta. Străbunica mea nu cunoștea cuvântul „feministă”, dar asta nu înseamnă că nu era una. Ar trebui să revendicăm acest cuvânt în număr cât mai mare. Definiția mea a feminismului e: feminist(ă) e un bărbat sau o femeie care zice... (Râsete) (Aplauze) Feminist(ă) e un bărbat sau o femeie care zice: „Da, e o problemă cu genul așa cum e acum, și trebuie să o rezolvăm. Trebuie să facem mai mult bine.” Cel mai bun feminist pe care-l știu e fratele meu Kenny. E și un bărbat amabil, chipeș și e foarte masculin. Mulțumesc. (Aplauze)