Iată o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem cu toții: Ce nu a mers bine? Nu doar cu pandemia, ci cu viața de zi cu zi. Ce ne-a adus în acest moment de politizare politică? În ultimele decenii, discrepanța dintre învingători și învinși s-a accentuat, otrăvindu-ne politica, separându-ne complet. În parte, ea se datorează inegalității. Dar e vorba și despre atitudinea față de succes și eșec care o însoțește. Cei care au căzut în picioare au ajuns să creadă că succesul li se datorează, că e meritul lor, și că cei ce au pierdut sunt doar ei înșiși de vină. Acest mod de gândire despre succes pare că s-a născut dintr-un principiu ademenitor. Dacă toți au șanse egale, câștigătorii își merită câștigul. Aceasta este esența idealului meritocrației. În practică, evident, lucrurile nu stau deloc așa. Nu toată lumea are aceleași șanse. Copiii născuți în familii sărace tind să rămână săraci când cresc. Părinții înstăriți pot transmite copiilor aceste avantaje. La universitățile din Ivy League, de exemplu, sunt mai mulți studenți care fac parte din cei mai bogați 1% cetățeni decât din jumătatea inferioară a păturii sociale. Dar problema nu este doar că nu reușim să ne ridicăm la principiile meritocratice pe care le proclamăm. Idealul însuși este greșit. Are o latură întunecată. Meritocrația este corozivă pentru binele comun. Conduce la aroganță în rândul învingătorilor și la umilință printre cei ce pierd. Îi încurajează pe învingători să-și savureze prea mult succesul, să uite de norocul și de șansa care i-a ajutat de-a lungul drumului. Și îi face să-i privească de sus pe cei mai puțin norocoși, care au mai puțin succes decât ei. Asta contează în politică. Una dintre cele mai potente surse de reacții populiste este sentimentul că elitele se uită de sus la muncitori. Este o nemulțumire întemeiată. Chiar dacă globalizarea a dus la adâncirea inegalității și la salarii stagnante, muncitorilor li s-au oferit câteva sfaturi încurajatoare: „Dacă vreți să intrați în competiție și să câștigați în economia globală, mergeți la facultate.” „Cât câștigi depinde de cât ai învățat.” „Poți să izbutești dacă încerci.” Acestor elite le scapă insulta implicită din aceste sfaturi. Dacă nu mergi la facultate, dacă nu prosperi în noua economie, eșecul tău ți se datorează. Acesta e subînțelesul. Nu e de mirare că mulți muncitori s-au întors împotriva acestor elite. Deci, ce ar trebui să facem? Trebuie să regândim trei aspecte ale vieții civice. Rolul facultății, demnitatea muncii și semnificația succesului. Ar trebui să începem prin regândirea rolului universităților ca arbitri ai oportunității. Pentru cei ce ne petrecem timpul în compania absolvenților, e ușor să uităm un lucru simplu: majoritatea oamenilor nu au o diplomă de facultate. De fapt, cam două treimi dintre americani nu au. Deci e o nebunie să creezi o economie care pune condiția necesității unei diplome pentru o muncă demnă și o viață decentă. E un lucru bun să încurajezi oamenii să meargă la facultate. Să extinzi accesul pentru cei ce nu-și permit e încă și mai bine. Dar asta nu e o soluție pentru inegalitate. Ar trebui să ne concentrăm mai puțin să înarmăm oamenii pentru meritocrație, și mai mult spre a le face viața mai bună acelor oameni fără o diplomă, dar care aduc o contribuție esențială în societatea noastră. Ar trebui să redefinim demnitatea muncii și să o plasăm în centrul politicii noastre. Ar trebui să ne amintim că munca nu e doar pentru a ne câștiga existența, ci și pentru a contribui la binele comun și a dobândi recunoștință pentru asta. Robert F. Kennedy a spus-o bine acum jumătate de secol. Tovărășie, comunitate, patriotism împărtășit. Aceste valorile esențiale nu vin doar din cumpărarea și consumarea bunurilor. Ele vin din munca demnă, din salariul decent. Genul de muncă ce ne îndreptățește să spunem: „Am ajutat la construirea acestei țări. Am participat la această aventură comună”. Acest sentiment civic lipsește din viața publică de azi. Adesea presupunem că banii pe care îi câștigă oamenii sunt măsura contribuției lor la binele comun. Dar asta este o greșeală. Martin Luther King Jr. ne explică de ce. Reflectând la greva lucrătorilor din domeniul salubrității din Memphis, Tennessee, cu puțin timp înainte de a fi asasinat, King a spus: „Persoana care ne ia gunoiul este, în cele din urmă, la fel de importantă ca doctorul, fiindcă dacă nu își face treaba, izbucnesc bolile. Orice muncă este demnă”. Pandemia de azi clarifică totul. Ne arată cât de mult ne bazăm pe lucrătorii pe care îi uităm adesea. Cei ce livrează, cei ce asigură întreținerea, angajații de la băcănie, lucrătorii din depozite, șoferii de camion, asistentele medicale, cei ce îngrijesc copiii, cei ce oferă servicii medicale la domiciliu. Ei nu sunt nici cel mai bine plătiți și nici cei mai onorați lucrători. Dar acum munca lor este esențială. Acesta este un moment pentru o dezbatere publică despre cum să aliniem mai bine plata și recunoașterea lor cu importanța muncii depuse. Este de asemenea momentul unei schimbări morale și chiar spirituale pentru a ne analiza infatuarea meritocratică. Oare chiar merit eu aceste talente care îmi permit să prosper? E meritul meu că trăiesc într-o societate care apreciază talentele pe care se întâmplă să le am? Sau am pur și simplu noroc? Când insist că succesul mi se datorează, mă împiedică să mă pun în pielea celorlalți. Considerarea rolului norocului în viață poate oferi un grad de modestie. Întâmplător, din naștere, din mila Domnului, dintr-un mister al sorții, sunt așa cum sunt. Spiritul modestiei este virtutea civică de care avem nevoie. Este începutul drumului înapoi de la etica aspră a succesului care ne îndepărtează unii de alții. Ne duce dincolo de tirania meritului spre o viață publică mai generoasă și mai puțin ranchiunoasă.