Suntem organizaţia care adună tot ce au ratat politicile sociale. Nu pot stabili cine vine la noi şi cât vor sta. Primim oameni pentru care nimic altceva n-a mers, oameni care au ratat toate celelalte sisteme sociale de siguranţă. Nu-i pot înfrâna, deci trebuie s-o facem noi. Asta e treaba noastră: să-i ţinem, să-i controlăm. De-a lungul anilor, ca sistem de închisori, ca naţiune, ca societate, am devenit foarte buni la asta, dar asta n-ar trebui să vă mulţumească. Azi încarcerăm mai mulţi oameni pe cap de locuitor decât orice ţară din lume. Avem mai mulţi negri în închisori decât erau în scalvie, în 1850. Adăpostim părinţii a peste 3 milioane de copii din comunitatea noastră şi am devenit un nou azil, cel mai mare furnizor de servicii psihiatrice din ţară. Când închidem pe cineva, nu e puţin lucru. Totuşi suntem numiţi Departamentul de Corecţie. Azi vreau să vă vorbesc despre modificarea abordării corecţiei. Cred din experienţa mea că dacă schimbăm felul în care gândim, creăm noi posibilităţi, noi versiuni de viitor, iar închisorile au nevoie de un viitor diferit. Mi-am petrecut întreaga carieră în centre de corecţie, peste 30 de ani. Am păşit pe urmele tatălui meu. Era veteran al războiului din Vietnam. Instituţiile de corecţie i se potriveau. Era puternic, ferm, disciplinat. Eu nu-l egalam nici pe departe şi sunt sigur că asta îl îngrijora. Până la urmă am decis, dacă tot era să sfârşesc în închisoare, era mai bine să fiu de partea bună a gratiilor, am hotărât să verific, să fac un tur unde lucra tatăl meu, Penitenciarul Insulei McNeil. Era la începutul anilor `80, iar închisorile nu erau ceea ce vedeţi la TV sau în filme. În mule feluri, condiţiile erau mai rele. Am mers într-un corp de celule cu 5 etaje. Erau 8 oameni într-o celulă, în total 550 de oameni în clădire. În caz că vă întrebaţi, împărţeau o toaletă în celula minusculă. Un gardian punea o cheie în broască şi sute de bărbaţi curgeau din celule. Sute de bărbaţi curgeau din celule. Am plecat cât de repede am putut. În final m-am întors şi am început acolo ca gardian. Munca mea era să administrez o clădire şi să controlez acele sute de oameni. Când m-am mutat să lucrez la recepţie, puteam auzi fierberea deţinuţilor chiar din parcare, zgâlţâirea uşilor, ţipetele, cum îşi distrugeau celule. Încuiaţi sute de oameni instabili. Aşa se obţine haosul. Închide-i şi controlează-i. Asta era munca noastră. Am învăţat o cale mai eficientă printr-un nou tip de clădire numită Unitate de Management Intensiv (IMU), o versiune modernă de "zdup". Puneam deţinuţii în spatele uşilor solide de oţel cu cătușe ca să-i putem stăpâni şi să-i hrănim. Ia ghiciţi? S-a făcut mai linişte. Tulburările s-au redus în populaţie. Locurile sau devenit mai sigure pentru că acei indivizi mai violenţi au putut fi izolaţi. Izolarea însă nu e bună. Lipsa contactului social deteriorează oamenii. Era greu să-i scoatem de la IMU, pentru ei şi pentru noi. Chiar şi la închisoare nu-i ușor să izolezi pe cineva. Următorul transfer a fost la o închisoare deficilă a statului, cu unii dintre cei mai violenţi şi turbulenţi deţinuţi. La acea vreme industria avansase mult, avem instrumente şi tehnici diferite pentru a controla comportamentul violent. Aveam puşti cu gloanţe de cauciuc, spray-uri lacrimogene, scuturi din plexiglas, gaze paralizanze, echipe de urgenţă. Răspundeam violenţei cu forţă şi haosului cu haos. Ne pricepeam la stins incendii. Acolo am întâlnit doi oameni cu experienţă în munca de corecţie care erau şi cercetători, un antropolog şi un sociolog. Într-o zi unul dintre ei mi-a spus. „Eşti bun la stins incendii. Te-ai gândit vreodată cum să le previi?" Am avut răbdare cu ei, le-am explicat abordarea în forţă pentru a face închisorile mai sigure. Ei au avut răbdare cu mine. Din acele conversaţii au răsărit idei noi şi am început mici experiemente. Întâi am instruit gardienii în echipe în loc să trimitem unul-doi, pe rând, la academia de stat. În loc de 4 săptămâni de training le-am oferit 10. Apoi am exprimentat cu modelul uncenicilor cu echipe de oameni noi şi veterani. Amândoi au devenit mai buni. În al doilea rând am adăgat abilităţi verbale de dezamorsare în formarea continuă şi am inclus-o în instructajul în forţă. Era angajarea non-violentă a forţei. Apoi am făcut ceva şi mai radical. I-am inițiat și pe deţinuţi în aceleaşi abilităţi. Am modificat setul de abilităţi, reducând violenţa, nu doar răspunzând la ea. În al treilea rând, când am extins instituţia, am încercat un nou design. Cel mai mare şi mai controversat aspect al acestui design a fost, desigur, toaleta. Nu existau toalete. Poate nu vi se pare semnificativ azi, dar pentru acel timp era uriaş. Nimeni nu auzise de o celulă fără toaletă. Toţi credeam că e periculos şi nebunesc. Chiar şi 8 bărbaţi într-o celulă aveau o toaletă. Acest mic detaliu a schimbat felul în care lucram. Deţinuţii şi personalul au început să interacţioneze mai des, mai deschis, au început să dezvolte o relaţie. Era mai uşor să detectăm conflictele şi să intervenim înainte să escaladeze. Clădirea era mai curată, mai liniştită, mai sigură şi mai umană. Era mai eficient să păstrăm liniştea decât orice tehnică de intimidare pe care o văzusem până atunci. Interacţiunea schimbă comportamentul atât pentru gardian cât şi pentru deţinut. Am schimbat mediul şi astfel am schimbat comportamentul. În caz că nu-mi învăţasem lecţia, m-au trimis la sediul central şi acolo m-am lovit direct de schimbarea de sistem. Multe lucruri apar împotriva schimbării de sistem: politica şi politicienii, proiectele de lege şi legile, curţile şi procesele, regulamente interne. Schimbările de sistem sunt dificile şi lente, şi adesea nu ajungi cu ele unde doreai să ajungi. Nu-i uşor să schimbi sistemul închisorilor. Deci am început să meditez la experienţele anterioare, mi-am amintit că interacţiunea cu infractorii stinge turbulența. Când am schimbat mediul, comportamentul s-a schimbat. Astea nu erau schimbări majore. Erau schimbări mici, dar au creat noi posibilităţi. Apoi am fost numit administrator al unei mici închisori. În acelaşi timp îmi făceam lucrarea de diplomă la Evergreen State College. Am interacţionat cu oameni care nu erau ca mine, care aveau idei diferite şi veneau din medii diferite. Unul era ecologist specializat în păduri tropicale. S-a uitat la mica mea închisoare și a văzut în ea un laborator. Am vorbit şi am descoperit că închisorile şi deţinuţii ar putea ajuta la progresul ştiinţei ajutându-i să finalizeze proiecte pe care nu le puteau finaliza singuri, cum ar fi repopularea speciilor pe cale de dispariţie: broaşte, fluturi, plante de preerie. În acelaşi timp am găsit căi de a face operaţiunea mai eficientă prin adăugarea de energie solară, captarea apei de ploaie, grădinărit organic, reciclare. Această iniţiativă a dus la multe proiecte cu impact uriaş în sistem, nu doar în sistemul nostru, dar şi în sistemul altor state, mici experimente cu impact major pentru ştiinţă, pentru comunitate. Felul în care ne concepem munca, ne schimbă munca. Proiectul mi-a făcut munca mai interesantă şi mai motivantă. Eu eram entuziasmat. Echipa era entuziasmată. Gardienii şi deţinuţii deopotrivă. Se simţeau inspiraţi. Toţi vroiau să ia parte la asta. Să contribuie, să facă parte din ceva ce avea un scop şi era important. Să clarific totuși ce se întâmplă. Deţinuţii se adaptează repede. N-au de ales. De multe ori ştiu mai multe despre sistemele noastre decât oamenii care le conduc. Sunt în închisoare pentru un motiv. Nu cred că e rolul meu să-i pedepsesc sau să-i iert, dar cred că pot să aibă vieţi decente, cu un scop, chiar şi în închisoare. Asta era întrebarea. Ar putea deţinuţii să aibă vieţi decente, cu sens, şi dacă da, care ar fi diferenţa? Am extins această întrebare până la locul unde sunt ţinuţi cei mai violenţi infractori. Rețineți, unităţile IMU sunt o pedeapsă. Nu primeşti nimic suplimentar aici. Aşa gândeam. Apoi am realizat că dintre toţi tocmai aceşi deţinuţi aveau nevoie de programe. Aceștia aveau nevoie de programe intensive. Ne-am schimbat gândirea cu 180 de grade, şi am început să căutăm noi posibilităţi. Am găsit un nou tip de scaun. În loc să folosim scaunul de pedeapsă, l-am folosit pe cel pentru clasă. Sigur, n-am uitat responsabilitatea de a controla, dar acum deţinuţii interacţionau în siguranţă, faţă în faţă, cu alţi deţinuţi şi cu personalul, controlul nu mai era o problemă, toţi se puteau concentra pe alte lucruri, cum ar fi învăţatul. Comportamentul s-a schimbat. Ne-am schimbat modul de gândire, am schimbat ce era posibil şi asta îmi dă speranţă. Nu pot garanta că toate astea vor funcţiona. Pot să vă spun însă că dau roade. Închisorile sunt mai sigure şi pentru personal şi pentru deţinuţi, iar când închisorile sunt sigure, ne putem investi energiile în mai mult decât în control. Reducerea recidivei e poate ţelul nostru suprem, dar nu e singurul pe care-l avem. Sincer, prevenirea fărădelegilor presupune mult mai mult din partea oamenilor şi a instituţiilor. Dacă ne bazăm doar pe închisori pentru reducerea criminalităţii mă tem că nu vom reuși niciodată. Dar închisorile pot face unele lucruri pe care nu le credeam posibile. Închisoriile pot fi o sursă de inovaţie şi sustenabilitate, de repopulare a speciilor în pericol, de revitalizare a mediului. Deţinuţii pot fi cercetători şi crescători de albine, salvatori de câini. Închisorile pot fi sursă de muncă plină de sens şi de oportunităţi pentru personalul şi pentru deţinuţii care trăiesc acolo. Putem să ţinem şi să controlăm, dar şi să oferim un mediu uman. Nu sunt elemente care se exclud. Nu putem aştepta 10 sau 20 de ani să aflăm dacă merită să facem asta. Strategia nu implică o schimbare masivă de sistem. Strategia noastră înseamnă sute de schimbări mici care se întâmplă în zile, luni, nu în ani. Avem nevoie de mai multe teste pilot din care să învăţăm facând, teste care extind aria posibilităţilor. Avem nevoie de metode noi și mai bune de a măsura impactul asupra implicării, interacţiunii, în medii sigure. Avem nevoie de mai multe oportunităţi de a participa şi contribui la comunităţile noastre, la comunităţile voastre. Închisorile trebuie să fie securizate, da. Sigure, da. Putem face asta. Închisorile trebuie să ofere un mediu uman în care oamenii pot participa, contribui, şi învăţa despre vieţi care au un scop. Învăţăm cum să facem asta. De asta am speranţă. Nu trebuie să rămânem înţepeniţi în vechile idei despre închisori. Putem defini. Putem crea. Când facem asta grijuliu şi uman, închisorile pot fi mai mult decât o găletă pentru politicile sociale eşuate. Poate, în final, ne vom merita titlul: un departament pentru corecţie. Mulţumesc. (Aplauze)